Prima parte
In esenta ei, intriga se prezinta in felul acesta: la inceputul anului 2000, Michael Beard, fizician de renume international, laureat al Premiului Nobel, autor al Fuziunii Beard-Einstein, gras, scund, chel, incornorat, istovit intelectual si depasit profesional, este numit director al Centrului National de Energie Regenerabila, amplasat la periferia orasului Reading. Misiunea Centrului, si implicit a sa insusi, este gasirea unei solutii pentru producerea “energiei verzi”, in contextul spaimei din ce in ce mai mari a guvernului Blair fata de noua “ciuma neagra” a omenirii, incalzirea globala. Concret, la propunerea lui Beard, cei sase fizicieni doctoranzi aflati sub conducerea sa, impreuna cu un grup din ce in ce mai numeros de ingineri cooptati din alte domenii, incep sa lucreze la Turbina Eoliana pentru Uz Domestic, “un expedient pe care gospodarul putea sa si-l instaleze pe acoperis si sa genereze suficient curent incit sa-si reduca semnificativ costurile facturii la electricitate”. Asta in teorie. In practica, proiectul se dovedeste nimic altceva decit o gaura neagra, mincatoare de fonduri si energie. In acest context, Tom Aldous, unul din tinerii fizicieni aflati sub comanda lui Beard, care, intre altele, este singurul din echipa ce reuseste sa proiecteze corect monstruozitatea, ii expune Profesorului propria viziune asupra a ceea ce ar trebui Centrul sa faca, si anume identificarea unei modalitati de a capta, retine si distribui energia venita de la Soare, altfel spus, crearea unei fotosinteze artificiale pe baza energiei fotovoltaice. Initial, Beard nu pare interesat. Mai degraba, interesul sau e captat de relatia amoroasa dintre Patrice, sotia sa de numai treizeci si patru de ani (Beard are cincizeci si trei), si Rodney Tarpin, un barbat masiv, care initial le intrase in casa nu in calitate de amant, ci de constructor, el fiind cel care se ocupase de reamenajarea casei celor doi. Dar Beard n-ar trebui sa-si plinga de mila, asa cum o face cu atita abnegatie. In decursul existentei sale de barbat insurat, a avut cinci sotii si inumerabile relatii extra-maritale, unsprezece doar in ultimii cinci ani de cind e casatorit cu Patrice. Ce il deranjeaza insa pe Beard, mai mult decit propria indiferenta fata de noile cuceriri ale stiintei sau de a fi luat Nobelul, fie datorita unei confuzii de nume, fie pentru ca, “violent dezbinat de trei concurenti merituosi, comitetul se decisese pentru o a patra alegere”, este faptul ca si femeile pot sa-nsele, Patrice fiind prima care sa-i aplice un astfel de tratament. Drept pentru care, atunci cind i se ofera ocazia sa plece la Polul Nord, dupa ce anterior el, fizicianul de renume mondial, primise o palma usturatoare peste fata de la semi-analfabetul, dar robustul Tarpin, Beard nu refuza, prilej pentru autor de a crea doua momente savuroase de comic de situatie pe care preferam sa nu le dezvaluim aici. Ceea ce vom dezvalui este ca la intoarcere, Beard va constata ca Patrice, sotia sa adultera, si-a schimbat amantul, ceea ce n-ar fi neaparat o problema daca acesta nu s-ar numi Tom Aldous, tinarul geniu de la Centru, promotorul utilizarii energiei solare drept combustibil intru salvarea Planetei de la moarte. Se pare ca in absenta lui Beard, Tom n-a stat degeaba, nici din punct de vedere sexual, nici… cerebral, caci in timp ce noptile si le petrecea in compania frumoasei Patrice, zilele si le dedica studiului. Si studiind, si-a dat seama ca insasi teoria lui Beard, Fuziunea Beard-Einstein, ar putea fi utila, foarte utila chiar in coerenta cuantica necesara crearii fotosintezei artificiale. De aceea, isi sustine el mai departe argumentul, in fata unui Beard uluit, depasit si resemnat in acelasi timp, o simpla legatura amoroasa cu sotia sa, care oricum il insela dinainte cu Tarpin si care curind nu-i va mai fi oricum sotie, nu ar trebui sa devina un impediment pentru un parteneriat care ar putea avea drept rezultat salvarea omenirii de la o disparitie lenta, dar sigura. Iar Beard cel fraier, cel depasit si obosit este cit pe ce sa spuna: “Bine, ai dreptate”. Sau daca nu sa spuna, cel putin sa-l aprobe tacit. Doar ca sarmanul nu mai are cind si implicit cui, caci, pedeapsa divina sau rodul celei mai banale intimplari, Tom Aldous aluneca pe oribila blana de urs polar din sufrageria lui Beard (cadou oferit de tatal lui Patrice cuplului), executa un scurt dans prin aer, dupa care isi incheie subit existenta lovindu-se cu ceafa de coltul unei masute de cafea. Din nou, preferam sa nu dezvaluim cititorului ce va face Beard ca urmare a acestui deus ex-machina introdus in roman, suficient insa sa precizam ca toate umilintele pe care acesta a trebuit sa le indure din partea brutalului Tarpin, vor fi acum razbunate.
A doua parte
Partea a II-a a romanului ni-l prezinta pe Beard mai batrin cu cinci ani, mai gras chiar decit era la-nceput, burlac, dar nelipsit de companie feminina, acum in postura Mellissei Brown, o femeie tinara, avind deja un copil dintr-o relatie anterioara (ceea ce-i suride lui Beard care n-a dorit niciodata sa fie tata), femeie de afaceri, dar si femeie sensibila, care se poarta cu Michael ca si cum ar fi un print, iar printul, pe deplin constient de tratamentul primit, nu reuseste totusi s-o aprecieze la adevarata valoare. Tocmai s-a intors inapoi in Anglia de la Berlin, dar in ultimul timp a zburat mai peste tot in lume, Japonia, Orientul Mijlociu, Lordsburg, New Mexico (unde, printre altele, a devenit amantul unei neverosimile chelnerite, Darlene, la fel de grasa ca si el) in cautarea unei locatii adecvate pentru amplasarea noului sau proiect, o centrala solara, generatoare de curent. De-acum si-a fondat propria companie, lucreaza cu un partener american, dar este angajat si al Colegiului Imperial din Marea Britanie care-i cofinanteaza costurile cercetarii. De la Centru a trebuit sa fie concediat dupa o serie de gafe involuntare care, pentru o scurta perioada de timp, i-au adus lui Beard reputatia, nemeritata, de profesor neonazist, sexist si eugenist, lucru care l-a facut sa se adinceasca si mai mult in studiul descompunerii moleculelor de apa in oxigen si hidrogen.
A treia parte
In partea a III-a si ultima a romanului, evenimentele se precipita. Beard pleaca in America pentru a inaugura, dupa succesive aminari, centrala solara care, daca va functiona, ar trebui sa alimenteze ecologic si ieftin intreg orasul Lordsburg. Melissa, care la sfirsitul partii a doua il anuntase ca a ramas insarcinata si, indiferent de ce va spune el, va pastra copilul, intre timp a nascut si acum il instiinteaza ca urmeaza sa soseasca in State cu fetita, sa fie cu totii de fata la marele eveniment. Pentru Beard insa, asta nu-i o veste buna. Ea se adauga celorlalte, la fel de rele, una care-i aducea la cunostinta ca e pasibil de cancer de piele, cealalta ca Centrul de Energie Regenerabila al carui director a fost, il da in judecata pentru furt de proprietate intelectuala. Demascat ca impostor (nu doar de avocatii Centrului, dar si de Melissa care ajunge sa faca cunostinta cu Darlene), somat sa anuleze inaugurarea centralei, urmarit si de Tarpin care, intre timp, a fost eliberat din inchisoare si vrea sa se razbune, Beard trebuie sa plateasca pentru greselile din trecut, dar, ne sugereaza mai mult sau mai putin subtil autorul, platind el, ajunge sa plateasca intreaga omenire. Finalul, de-a dreptul apoteotic, ramine deschis, atit de deschis incit ne intrebam daca nu cumva McEwan ne pregateste o continuare.
Cu Solar, McEwan ne ofera prima sa mostra de scriitura cu adevarat comica. Sint multe situatii in acest roman de o gravitate inspaimintatoare, iar documentarea stiintifica este la fel de meticuloasa precum cea din Simbata. Insa, pe ansamblu, romanul mizeaza pe umorul sau exceptional, in crearea unor scene memorabile, cum ar fi de exemplu discursul lui Beard despre incalzirea globala si suferinta planetei, rostit pe fundalul unor tulburari intestinale care-i provoaca vorbitorului o suferinta pe masura celei experimentate de planeta. Insa chiar daca mizeaza pe comic, McEwan este atent sa nu-si transforme personajul intr-o caricatura. Dimpotriva. Michael Beard, in pofida contradictiilor ce-l caracterizeaza, sau poate tocmai datorita lor, este cu siguranta unul dintre cele mai credibile si convingatoare personaje ale scriitorului englez, un om intunecat, atras permanent de lumina.
Ian McEwan, Solar, traducere de Ana-Maria Lisman, colectia “Biblioteca Polirom. Proza XXI”, Editura Polirom, 2011