Ei bine, tocmai situarea lui de partea
ratiunii face „inteligibil” demersul fictional din Daca intr-o noapte de iarna
un calator: este delicios raspunsul pe care i-l da Calvino lui Angelo Guglielmi
in preludiul romanului sau: „In fine, daca ma consideri seducator, treaca de la
mine; adulator, tot asa; vinzator ambulant, la fel; dar daca ma faci
inconstient, atunci ma jignesti! Daca in Calator am vrut sa prezint (printr-o
alegorie) implicarea cititorului (a cititorului obisnuit) intr-o carte care nu e
niciodata cartea pe care el o asteapta, nu am facut decit sa explicitez intentia
mea constienta si constanta, prezenta in toate cartile mele anterioare”. Acum,
trebuie precizat ca bietul Guglielmi nu spusese decit ca, prin eroina cartii,
Ludmila, Calvino ar fi putut intreprinde, fie si inconstient, o opera de
seducere a cititorului mediu, atribuindu-i acestuia (fortindu-l sa empatizeze,
practic) calitatile personajului sau. Nu stia cu cine se pune. A-i atribui lui
Calvino intentii inconstiente este o blasfemie. Fiecare dintre cele zece
incipituri de roman este o miniatura „rationalizata”, perfect integrabila unui
stil, unei tipologii inselatoare: romanul care incepe poate parea, la o prima
vedere, usor de asociat unui gen anume, lesne recognoscibil. Numai ca perceptia
se va schimba atit datorita lecturii practicate de Cititor, cit si datorita
disectiilor aplicate pe text de catre Cititoare. Daca mai punem la socoteala
interventiile de tip gender studies ale surorii malefice a Cititoarei, cenzurile
revolutionare exercitate in republicile sud-americane imaginare prin care se
preumbla Cititorul, vom realiza in final ca mintea diabolica a lui Calvino ne-a
introdus intr-un caleidoscop de nebanuit la inceputul cartii. Atunci pare
ridicola intrebarea: „De ce numai zece carti?”. De ce s-a oprit Calvino la acest
numar? Pentru a ne proteja, imi vine sa spun… „Sa spunem atunci ca in cartea
mea posibilul nu este posibilul in absolut, ci posibilul pentru mine”, raspunde
cu un soi de ipocrizie Autorul. Ar trebui adaugate niste lucruri in legatura cu
romanul circular, real, care inscrie in el cele zece incipituri, romanul fundal,
al iubirii dintre Cititor si Cititoare. Daca Cititorul este un tip inocent din
punct de vedere livresc, Cititoarea este un amestec ciudat (si admirabil, in
acelasi timp) de acribie a lecturii, de imaginatie fecunda si de exigenta
extrema.
A reusit sa reproduca infinitul intr-un cadru finit
Cititoarea este o visatoare controlata, in timp ce Cititorul reprezinta tipul
„superficial”, dependent de actiune, un devorator de naratiune. Relatia dintre
cei doi este construita de Calvino pe baza unei frustrari comune (ce poate fi
mai atragator?! dar si mai comun?!), aceea de a nu putea termina lectura
romanului Daca intr-o noapte de iarna un calator de Italo Calvino. Frustrarea se
va amplifica in momentul in care amindoi descopera ca intregul tiraj al
romanului este „viciat”, dintr-o eroare tipografica: paginile scriitorului
italian au fost intercalate cu cele ale noului roman polonez In afara
localitatii Malbork, de Tazio Bazakbal… si tot asa. Nimic mai mult decit a
inventa cele mai felurite pretexte pentru a intrerupe lectura a zece romane
diferite, unul mai captivant decit celalalt. Calvino spune despre propria carte
ca „este un roman despre placerea de a citi romane”. Noi am putea replica
spunind ca este un roman despre frustrarea de a nu putea citi pina la capat. Un
roman despre finitudine si infinit. Dat fiind ca romanul-cadru se incheie in mod
„fericit”, ca circularitatea este deplina, in final, putem adauga, in legatura
cu „posibilul pentru domnul Calvino”, ca a reusit sa reproduca infinitul intr-un
cadru finit. Cartea lui Calvino se revendica, programatic, de la celebrele
Exercitii de stil ale lui Queneau. Numai ca, spre deosebire de scriitorul
francez, Calvino nu reia aceeasi anecdota in 99 de stiluri, lasind astfel rolul
principal propriei virtuozitati, ci prefera sa lucreze acel infinit circular
intr-un mod absolut ingenios: citirea titlurilor celor zece romane, unul linga
celalalt, va da nastere, iarasi, unui nou incipit: „Daca intr-o noapte de iarna
un calator, in afara localitatii Malbork, itindu-se de pe coasta abrupta fara a
se teme de vint si ameteala, priveste in jos unde umbrele se-ndesesc intr-o
retea de linii ce se leaga, intr-o retea de linii ce se intersecteaza pe covorul
de frunze luminate de luna in jurul unei gropi goale, – Ce poveste isi asteapta
finalul? – intreaba, nerabdator sa asculte povestirea”.
Unde e Calvino aici?
Pe de alta parte, autorul ia peste picior cam toate tendintele anilor ’80 in
materie de teorie a literaturii, punindu-le in opozitie cu pura placere a
lecturii… si cu frustrarea ce reiese dintr-un asemenea act ratat… Act ratat?
Dar exista un act ratat al lecturii, sau o lectura ratata? Tentatia totalitatii
il insoteste pe Calvino pe intregul cuprins al romanului: odata cu aparitia lui
Irnerio, Necititorul, tipul care refuza lectura, care prefera sa realizeze
sculpturi din corpul fizic al cartii, prin Silas Flannery, creatorul de
romane-tip ce poate fi usor plagiat, numele sau fiind o marca de succes prin
simpla prezenta pe coperta. Ca sa nu mai vorbim despre „Tatal tuturor
povestilor” ori despre masina electronica ce da nastere romanelor prin simple
combinatii… Interesante insa sint insemnarile lui Silas Flannery, autorul
constrins de romanele sale anterioare sa creeze in acelasi stil, menajind si
intimpinind orizontul de asteptare al cititorilor sai. Rupt intre cerintele
publicului si dorinta ascunsa de a produce un roman total, nu vede decit doua
solutii extreme: fie sa abandoneze plierea pe gustul cititorului, dind nastere
respectivei carti ce insa nu va fi citita, fie sa disemineze fragmente ale
Totalului intr-o biblioteca de izotopi stilistici. Cele doua tendinte se
regasesc, oarecum implinite, in romanul lui Calvino.
Daca incercati sa cititi romanul „japonez” Pe covorul de frunze luminate de
luna in paralel cu un roman japonez (modern) autentic, veti putea distinge, cu
delicii si maxima aproximare, autenticul de artificial. Aici, la limita, se afla
intentia autorului, ca sa revenim la Eco. Tot de aici reiese si placerea activa
a lecturii, din dificultatea acestei distinctii: daca cititi anumite pasaje, cum
ar fi acela in care naratorul contempla activ sinul doamnei Miyagi, analizind
maniac senzatiile tactile pe care i le ofera, facind comparatii minutioase cu
asperitatile propriului gland si inventariindu-si senzatiile, gindul va va duce
numaidecit la maniacul lui Mishima, din Templul de Aur, cel incapabil sa
traiasca vreo placere din cauza comparatiilor „estetice” pe care le facea cu
respectiva cladire sacra.
Unde e Calvino aici? Sa fie maiestria literara, cea a artifex-ului, mai
presus de ceea ce numim „inspiratie”, „geniu”, „caracteristici literare
nationale” si alte asemenea chipuri cioplite ale criticii traditionale? Se pare
ca da, ar spune Calvino, il miglior fabro, din spatele rindurilor.
Italo Calvino, Daca
intr-o noapte de iarna un calator, traducere din limba italiana de Anca
Giurescu, colectia „Biblioteca Polirom”, Editura Polirom, 2006