“Am doua mari curiozitati legate de film”, spunea Tudor Giurgiu nu demult, cind filmul era aproape gata. “Sa vad cit de mult va prinde in Romania si cit de relevant va fi pentru straini, pentru ca la faza de scenariu multi spuneau ca e o poveste care se poate petrece oriunde in lume.” Despre oameni si melci are la baza scenariul lui Ionut Teianu, jurnalist roman stabilit la Paris. Acesta s-a inscris cu el la un program de training organizat de FEMIS, iar producatorul Patrick Sobelman, care facea parte din juriu, l-a sunat pe Tudor Giurgiu incercind sa vada daca acesta n-ar vrea sa produca un astfel de film. “Dupa ce am citit scenariul, i-am spus nu doar ca vreau sa il produc, dar sa il si regizez”, a spus Giurgiu printr-o fraza pe care a folosit-o des de anul trecut (cind a filmat) si pina acum.
Plecind de la un caz real, filmul urmareste un grup de muncitori de la Aro care, la inceputul anilor ‘90, cind apar niste francezi care vor sa le cumpere uzina, decid sa o rascumpere vinzindu-si sperma. Aceasta “asumare” a virilitatii nationale si instrumentare a ei impotriva invadatorului strain (desi tirgul e ambiguu – Nu ne vindem tara, dar ne vindem sperma?) e livrata intr-o poveste unde Giurgiu, la 10 ani dupa Occident-ul lui Cristian Mungiu, cocheteaza si cu fascinatia Vestului. Aceasta e resimtita prin personajul Monicai Birladeanu, secretara directorului de la Aro (Dorel Visan), care are o aventura cu liderul de sindicat (Andi Vasluianu), in timp ce il face sa se indragosteasca de ea si pe fiul investitorului francez (Robinson Stevenin), desi visul ei e sa plece din tara.
Anii ‘90, o perioada pe cit de intensa, pe atit de lipsita de reguli
Pentru Monica Birladeanu, rolul e un pariu cistigat pentru ca isi lasa jos scutul, dezvaluind sensibilitate si resurse la care nu mai apelase pina acum. “Diferenta dintre munca intr-o echipa romaneasca si una straina depinde de cit de rutinati sint oamenii. Daca e vorba de o echipa tinara, lucrurile nu se misca neaparat mai repede, dar exista mult mai mult entuziasm, excese de zel si isterii care formeaza un pachet obligatoriu”, spunea ea anul trecut in timpul filmarilor, adaugind: “In ultima vreme ma atrag primele experiente ale unui regizor pentru ca atunci are tendinta sa caute mai mult. Sau, din contra, ii e foarte frica si atunci trebuie sa-i propui”.
“La filmare mi-am dat seama ca a fost o decizie desteapta sa o aleg pe ea; primul lucru pe care-l spun multi dintre cei care vad filmul e: «Bai, cit de buna e Monica!»… E o mare bucurie ca am putut sa-i dau sansa sa arate ca, de fapt, e un om extrem de fragil si de sensibil si ca poate face actorie la un nivel foarte inalt”, spune Tudor Giurgiu despre decizia de a o folosi pe actrita. Si alegerea lui Dorel Visan a fost inspirata, in vreme ce Andi Vasluianu – in ciuda faptului ca optiunea parea la indemina – avea toate datele ca sa-l convinga pe Giurgiu ca nu va gasi pe altcineva mai bun in rolul liderului sindical. Pentru regizor, povestea scrisa de Ionut Teianu avea si avantajul plasarii istorice. Anii ‘90 sint pentru Tudor Giurgiu o perioada interesanta, pe cit de intensa, pe atit de lipsita de reguli. Orice era posibil pe atunci. Iar situarea povestii intre comedie si drama, intre micro si macro era o provocare pentru un cineast tentat de filmul de public si care nu demult isi marturisea dorinta de a incerca si comedia. De fapt, Tudor Giurgiu a bifat comedia si se duce mai departe. Proiectul sau urmator, Cristian, pe care ar vrea sa il filmeze la toamna, e inspirat din viata si moartea suspecta a procurorului Cristian Panait, pe banca de rezerve aflindu-se si ecranizarea romanului de succes al lui Marin Malaicu-Hondrari, Asteptarea, al carui scenariu e in lucru. Elementul comun al filmelor de mai sus – carora li se adauga si lungmetrajul de debut, Legaturi bolnavicioase – e in opinia cineastului genul de personaj tinar si idealist in care marturiseste ca se regaseste. Despre oameni si melci a fost pentru Tudor Giurgiu un test pentru a vedea daca ii mai face placere sa regizeze. Raspunsul pozitiv a venit chiar in perioada filmarii.
Tudor Giurgiu: “Ma preocupa relatia personajului cu locul unde se intimpla actiunea”
Cum ai ales actorii? Alegerea lor a mers pe dorinta de a face un film de public?
La mine, castingul dureaza – ceea ce e dureros si pentru mine, si pentru cei care nu iau rolurile. Asa a fost la Legaturi bolnavicioase, asa a fost si acum. Pe Andi l-am avut in cap de la bun inceput si am incercat fara succes sa gasesc actori mai buni decit el. Cu Dorel Visan la fel. La Monica nu ma gindeam deloc, dar anul trecut, la gala de inchidere a TIFF-ului, cind i-a dat un premiu lui Jacqueline Bisset, Ionut Teianu mi-a dat un sms din sala: “Ea e Manuela”.
Atunci era foarte emotionata.
Da, nu mai era Monica Birladeanu cea din reviste, ci Monica cu toata fragilitatea ei. Am chemat-o la o proba la care a fost buna fara sa fie dinamita, dupa care cred ca a mai venit inca o data. Proba era buna in sensul ca era personajul fara sa faca exces de gesticulatie. A mai fost un lucru care mi-a placut: venise pregatita si cu propuneri. Cind a fost sa aleg interpreta (eram indecis), click-ul a fost o discutie cu Ionut si Oana (n.r. – Oana Giurgiu, producatorul filmului si sotia lui Tudor Giurgiu), cind ne-am dat seama ca Monica era atit de mult Manuela nu doar in relatia cu Vasluianu, cit mai mult in relatia cu Robinson Stevenin, care joaca un provincial francez cu ciorapi albi si pantofi scilciati.
Dar totusi francez.
Da, si pentru ca el sa plece din Romania cu o femeie de care sa-i placa, acea femeie trebuia sa fie un trofeu, una pe care n-o gaseste atit de usor in Franta. A fost o decizie grea, care n-a tinut cont de marketing, desi Oana spunea cu gura producatorului: “Gindeste-te si la asta”. Monica si-a adus aminte ca primul ei job a fost de secretara a unui director din Iasi care ii facea avansuri. Multe din lucrurile din film s-au nascut pe platou, nu erau in scenariu. De pilda, relatia ei cu directorul. Cind ea ii da sa semneze tot felul de hirtii, a fost ideea ei sa-i ia mina lui Visan si sa-i spuna: “Semnati aici”. Imi place sa lucrez cu oameni care se gindesc si vin cu o idee proprie asupra personajului, chiar daca uneori e gresita.
Sint foarte reusite scenele in care Monica Birladeanu joaca cu Robinson Stevenin pentru ca au o duiosie a lor, dar si pentru ca Monica joaca multe lucruri pe figura ei. A fost vorba intr-adevar de spontaneitate sau scenele sint foarte lucrate?
Scenele ei cu Robinson cred ca au fost cele mai grele pentru ca am repetat cu cea mai mare minutie. Aceste reactii citeodata copilaresti ale Monicai, aceste zimbete, priviri recunosc ca au fost urmarite matematic. La un moment dat mi-am dat seama ca, cu cit incerci sa programezi tipul asta de relatii, cu atit mai prost ies. De obicei, dublele cele mai bune erau primele sau cele in care, de pilda, un actor punea mina pe celalalt mai devreme. In scena in care Monica se cearta cu Andi am folosit in film o dubla in care ei rideau la un banc inainte ca eu sa dau motor, dar ce se intimpla acolo e foarte bun. E adevarat, scenele cu Robinson au fost mult mai lucrate. Ele sint mai “juicy” si din scriitura, pentru ca sint momente in care se leaga ceva intre personaje. Mi-a placut mult momentul din casa Manuelei, unde intervenea si mama care aducea dulceata, plus ca era si Julio. Ne-a placut aici sa ne jucam cu lucruri care tin de traditionalele vizite de pe vremuri.
N-ar fi fost acelasi film fara muzica si, mai ales, fara Julio Iglesias.
Si fara Drumurile noastre, poate, care desi e un evergreen, e un icon pentru anii ‘90. Secventa mea preferata e cea in care muncitorii pleaca cu trenul pe aceasta melodie. Stiam ca filmul trebuia sa traiasca printr-o muzica pop specifica epocii. Drumurile noastre, poate, piesa lui Dan Spataru, e un cirlig bun la public.
Ai avut dificultati in a folosi sigla Uzinei Aro care nu mai exista?
Nu, m-am intilnit la Londra cu Nicolae Ratiu, care controleaza printr-o societate parcul industrial Aro. A fost insa o provocare sa recuperam tot felul de obiecte care sa se lege de Aro. Am fost, de pilda, incintat cind am gasit un calendar cu o masina Aro legata cu fundita si cu un joben pe cap, pe care pe urma l-am adaptat pentru anul 1992.
Exista in film acest fundal prezent peste tot. In casa lui Dorel Visan – tapetul tropical sau panorama montana, in apartamentul lui Andi Vasluianu – tabloul pastoral ieftin, in casa parintilor Andreei Bibiri – posterul cu pisoi. Ai vrut sa sugerezi ca povestea pe care o spui are un fundal mai larg?
Daca e un lucru care sa ma preocupe in cinema, un statement foarte grav, atunci e relatia personajului cu locul unde se intimpla actiunea. Nu cred in intimplare, ci cred ca fiecare personaj graviteaza intr-o suma de locuri care ii definesc mai mult sau mai putin personalitatea. De aceea am vrut sa gasim locuri si obiecte de recuzita care sa fie statement-uri pentru personajul respectiv, insa fara sa-ti intre in ochi. Pentru personajul lui Dorel Visan am avut norocul sa gasim un apartament in Bucuresti la cheie, cu tot tapetul de rigoare. Au fost multe lucruri pe care le-am dorit marci ale filmului – lambriurile, tapetul, bibelourile, pisicile.
Mileul care cade peste televizor…
Sint lucruri pe care le-am urmarit cu obstinatie si daca e sa imi para rau de ceva e ca nu se vede mai bine dozatorul TEC pe care l-am tot carat dupa noi. Se vede intr-un cadru mai indepartat, dar e un icon al epocii care trebuia sa fie mai vizibil.
Parca e mai mult kitsch in film decit bun-gust.
Stii cum e cu violoncelul bine temperat. Si kitsch-ul e duios. N-am vrut sa aleg obiecte de recuzita care sa desconsidere cu totul optiunea estetica a personajelor. Si azi interpretarea frumosului e diferita de la o taranca din Viseu la una din Oltenia sau de la mare.
Full Monty cum te-a influentat?
Am incercat sa nu-l revad si am revazut doar genericul pentru ca nu stiam cum sa-l incep pe al meu. Era un inceput foarte bun, dar n-am vrut sa-l copiez. Aveam tot felul de idei despre cum puteam prezenta Cimpulung Muscel sau Uzina Aro folosind imagini de arhiva.