Pe urma, pentru ca face din nou prezenta tot mai inactuala epoca de dinainte de ‘89, intr-un moment in care (e o impresie personala, dar poate nu cu totul gresita) haloul istoric al vietii literare postbelice ii estompeaza, odata cu farmecul, si importanta reala pentru intelegerea modului acestei epoci de a gindi literatura. Dar mai e ceva. Volumul reveleaza o noua fata a scriitorului, cu atit mai necesara cu cit pare sa fi ramas un reflex al criticii romanesti, din anii ‘70 pina astazi, sa demonstreze ca Emil Brumaru este un mare poet – lucru care dovedeste o anumita nesiguranta a uneltelor de masura in fata unei concesive nerostite.
Marele scriitor din spatele marelui poet
Si Alex Stefanescu, in prefata primului volum de Opere, si Livius Ciocarlie, in studiul introductiv la volumul de fata, reiau dosarul “maretiei” scriitorului iesean, devenita intre timp o evidenta certificata de premii nationale si de uriasul succes de public al autorului lui Julien Ospitalierul, dar, se pare, insuficient de zdrobitor argumentata. Parerea mea este ca Brumaru era oricum un mare poet, dar dupa aparitia acestui volum de scrisori el devine un mare scriitor, adaugind operei sale o latura necesara. Iar fata prezenta aici este cea a gravitatii si deprimarii, a gratiei in mizerie, a tragediei intime pe care poezia, mai ales aceea de tinerete a lui Brumaru, parea sa o ocoleasca. Este in Cersetorul de cafea suficienta tragedie pentru toti cititorii neconvinsi ca “bulionul” sau “umbreluta de marar” erau suficiente argumente pentru a consacra, cum s-a si intimplat pina la urma, un clasic. Dar s-o luam metodic.
Corespondenta din volumul de fata este de mai multe feluri, pe mai multe voci. Mai intii se gasesc aici scrisorile catre Lucian Raicu, criticul mult admirat, publicate in volumul anterior cu acelasi titlu ca al cartii de fata, Cersetorul de cafea, in 2004. Sint, cumva, piesa clasica a volumului: scrisori trimise unei autoritati respectate, fara asteptarea unui raspuns (care, de altfel, nici nu vine), probe de gratie gratuita, exercitiu al imaginatiei poetice in momentele in care poezia i se refuza. Se gasesc acolo uluitoare probe de virtuozitate: hermeneutica licentioasa si demitizanta asupra lui Turgheniev sau Dostoievski, decupaje ametitoare din clasici (Brumaru este un mare operator al colajului cu texte literare, in fragmente de critica creatoare in pilde pe care le intituleaza Roua lecturii: pacat ca n-a iesit si de aici o carte!), spovedanii demne, elogii literare, povesti din provincie etc. Textele acestea deja cunoscute, trebuie s-o recunosc, mi-au amortizat intilnirea cu volumul. Le cunosteam din editia precedenta si, daca ele ar fi constituit virful restituirilor epistolare si in editia de fata, as fi tacut un sentiment de insatisfactie egoista, de cititor. Din fericire, setul e completat de veritabile revelatii.
Epistolierul Brumaru este foarte versatil
Scrisorile catre Leonid Dimov din anii anteriori debutului, din perioada legarii de grupul oniric, sint o astfel de revelatie. Brumaru este, la sfirsitul anilor ‘60, un scriitor hirsit deja, angajat in schimburi colocviale, dar pline de constiinta importantei lor, de impresii despre creatiile celuilalt, de fraze bufone catre sotia acestuia, Marina, de lungi poeme dedicatorii, dintre care citeva fusesera restituite de volumul Submarinul erotic. Dar e o corespondenta intre prieteni, din care lipseste distanta, sloboda la gura, directa, utila mai intii pentru participanti, semn al intimitatii mai mult decit testimoniu de istorie literara. Lucru care se repeta, la sfirsitul anilor ‘70, cu livrescul poet Serban Foarta (“tu scrii poezia pe litere”, il descifreaza ieseanul), caruia Brumaru ii scrie la fel, empatic si exclamativ, provocindu-l prin tot felul de eseuri lubrice, “pentru demitizarea cuvintelor-tabu”. Si, partial, mult mai pudic totusi, in cele citeva epistole catre Ilie Constantin. Nu rup tiparul scrisorile excesiv de ceremonioase trimise tinarului, pe atunci, cronicar literar Alex Stefanescu, in care poetul cauta sa-l initieze pe critic in citeva dintre atasamentele sale de lectura, proclamind chiar, memorabil, “Blecher este Dumnezeul nostru nestiut”. Notabile sint scrisorile ample catre Radu Petrescu, scriitor de cu totul alt protocol, lucru pentru care epistolierul isi modifica tonusul, referintele biografice si literare, chiar fraza. Pliindu-se pe tipicul tirgovisteanului (singurul, mi se pare, care tine piept ritmului navalnic al corespondentei poetului de la Iasi), Emil Brumaru isi descrie metodic habitatul poetic (plasindu-l insa in trecutul irecuperabil de la Dolhasca), gusturile, preferintele vegetale, amintirile din copilarie. Ba chiar, la un moment dat, ca un scolar cuminte, poetul ii promite in gluma “domnului profesor” o paralela intre motanul Scamosila de la Dolhasca si pisicile baudelairiene – promisiune, ce-i drept, nerespectata. E altceva decit obisnuitul sau salt asociativ din celelalte epistole, unde autorul cauta febril un ton nou in proza intr-un moment de criza poetica. E ca si cum poetul s-ar “cuminti” in scrisorile catre Radu Petrescu; de fapt, epistolierul Brumaru este foarte versatil, imbinind jocul cu eticheta, seducind si socind alternativ, asaltindu-l pe fiecare interlocutor cu arme pe potriva sa.
Exercitiul epistolar este un exercitiu de criza
Altfel stau lucrurile in bucatile care completeaza superb acest volum, epistolele catre Florin Mugur. Scrise tot metodic, tot fara raspuns (sau aproape) ca si in cazul textelor destinate lui Lucian Raicu, ele au, in plus fata de acelea, apropierea prieteniei, intimitatea totala, pe care o si fac de altfel tema centrala a acestei serii. Este in scrisorile acestea loc si pentru exuberanta darnica, de proprietar de metafore surprinzatoare, dar si pentru acedie si lamentatie. “Oricit as vorbi de mine in aceste scrisori, ele iti sint adresate, presupun un transfer de sentimente, esti duhovnicul meu, te incarc cu sufletul meu pacatos, sau bun, sau plictisitor, sau amuzant etc.” Si tot aici frumoasele afirmatii, unele dintre cele mai puternice, cred, din literatura romana epistolara: “Prietenia este o disciplina. Dupa cum tot o disciplina este si parfumul”; sau: “Da, cred ca prietenia este eroismul de-a flutura un drapel din care nu a mai ramas decit batul!”. In corespondenta cu Florin Mugur nu apare doar anecdotica ieseana despre fumurile poetului M.U. sau “infidelitatile” criticului A.C., ci si imaginea in negativ pe care aceste figuri si intimplari vesele o imprima adinc poetului impins spre mizantropie: “Cum naiba rezisti tu la frecusurile astea vesnice cu oamenii? Mie mi se face pielea de gaina!”.
Exercitiul epistolar de a trimite zilnic cite o pagina scrisa unui prieten de departe, care nu raspunde, a fost inceput deci in 1978 cu Florin Mugur. Este, evident, un exercitiu de criza, un mod de a sfida foaia alba pe care versurile nu mai vor sa se astearna. Scrisorile lui Emil Brumaru sint atunci un fel de opera de incercare, dublu al celei poetice, literatura agonizanta compusa in momentul cind poetul se decide, imprudent, sa spuna “Adio, Robinson Crusoe!”. La fel ca si poemele impudice care vor constitui Infernala comedie, rezultate din dorinta de a destupa izvorul aproape secat prin sporul dat de cele citeva cuvinte refuzate de dictionarele vechi. Emil Brumaru isi scrie scrisorile catre Florin Mugur intr-un moment in care poezia este invadata in mod amenintator de propria textualitate, pierzindu-si puterea de a numi lucruri; limbajul poetic nu mai filtreaza realul, ci il opacizeaza brutal: “De citeva zile mi s-a cam dus voiosia. s…t Sa scriu deci cuvintul cana si apoi sa-l umplu cu cuvintul apa. Pe urma sa beau cu cuvintul gura lichidul livresc! Folosindu-ma de cuvintul mina, care va apuca strins cuvintul toarta!”. Poezia se face si din criza, prietenia poate fi suplinita si de epistole trimise cu incapatinare, fara a astepta un raspuns. Sau, cu o expresie din nou puternica si memorabila, ca atitea din volumul de fata: “Sa nu uit ca si prietenia e o disciplina. Sa nu uit ca poezia poate fi scrisa si fara inspiratie. Sa nu uit ca trebuie, ca trebuie, ca trebuie sa fiu fericit, chiar si cu riscul unei adinci deznadejdi”.
Emil Brumaru, Opere III. Cersetorul de cafea, prefata de Livius Ciocarlie, Polirom, 2012