Aparent, intriga cartii e simpla. Avem campanii isterice conduse fie de intelectuali rau intentionati si strins lipiti de o anumita putere politica, fie de ziaristi superficiali, fie de amindoua taberele in acelasi timp impotriva unor nume mari precum Adrian Marino. Avem si victime linsate fara sens, fara drept de apel si fara sa se urmareasca firul opresiunii: Antohi, Carol Sebastian sau Vasile Vetisanu (o victima clara a Securitatii care a primit aviz de politie politica). Intrebarea clasica ramine: cum au ajuns sa fie linsati cei din categoria cea mai vulnerabila, colaboratorii, si cum au ajuns sa scape toti ceilalti din lantul care conducea mecanismul. Functionarea aberanta a legii CNSAS e un raspuns. O intreaga istorie a interpretarilor interesate, aici e si mai complicat.
Nostalgia trebuie stearsa cu buretele, nu si intrebarile ei
Prima intrebare pentru mine apare insa de la felul in care Gabriel Andreescu indica alti posibili vinovati in judecarea comunismului. Pot sa inteleg rationamentul cit timp stam si analizam actiuni ale Securitatii care au dus la interzicere de libertate, la omor, la distrugerea unor vieti. Nu inteleg cind Andreescu cere o extindere a condamnarii dupa ce analizeaza tocmai ambiguitatile incredibile care au aparut cind am judecat oamenii superficial, unora distrugindu-le viata pentru a doua oara. Ce ar mai trebui judecat? „Nu intra nici aparatul criminal responsabil pentru moartea miilor de femei carora nu li s-a acordat ajutor cind au aparut complicatii la intreruperea ilegala a sarcinii, nici strategii indoctrinarii populatiei prin festivalul Cintarea Romaniei. Legislatia deconspirarii a creat o lentila ce a deformat pe termen lung etica si politica memoriei in Romania.“ Cine lasa un om sa moara trebuie judecat. Dar afirmatia e la fel de valabila azi. Sint zeci de cazuri numai in ultimul an de o infioratoare nepasare. Iar daca vor privatiza sanatatea complet, aparatul va deveni „criminal“ contra cost. Sa mai spun ca tema unei legi anti-avort este extrem de la moda printre unii politicieni contemporani? Exemplul al doilea este chiar derutant: „Cintarea Romaniei stergea creierele“ poate fi inlocuita cu o fraza la fel de goala, dar care sa para plina de adevar: „Romanii au talent sau X Factor indoctrineaza noile generatii“. Deci primul indemn ar fi sa raminem in zona abuzurilor Securitatii. Dupa 23 de ani, sa judecam un sistem trecut in amanunt ne poate aduce la situatia crud-paradoxala in care un cetatean de rind sa intrebe: da’ de ce n-o facem acum cu sistemul asta. Iar situatia se complica daca mai aduce in discutie si calitatea vietii. Nostalgia trebuie stearsa cu buretele, nu si intrebarile ei. Sa ne intoarcem la cazurile propriu-zise expuse in carte. Ce judecam din comunism, cum scriem istoria, discutam poate cu alta ocazie.
Cazul Marino
Adrian Marino era intr-o lupta continua cu ceea ce as numi mainstream intelectual, desi e mai mult politic si ideologic, s-o numim scoala Paltinis-GDS. Andreescu surprinde bine radacinile scandalului „Marino-turnator“. Dupa acordarea unui premiu ASPRO pentru Plesu, cu un juriu din care Marino facea parte, acesta din urma a trimis o dezicere: explica memorabil de ce nu vrea sa aiba nici o legatura cu acest curent intelectual reprezentat de Plesu si de ce el nu-si asuma acest premiu acordat de restul membrilor. Mizeriile au venit imediat: au publicat in „Dilema“ o dedicatie scrisa de Marino pentru un demnitar comunist. Iar dupa moarte si dupa publicarea postuma a memoriilor, a venit al doilea val: Marino turnator, verdict stabilit de „Evenimentul zilei“. Andreescu stabileste foarte clar ca nu poate fi vorba de asa ceva. Culmea e ca inca de la lectura memoriilor nu mai putea fi nimeni care sa astepte cine stie ce noutati. Marino a scris mai crud despre sine decit ar fi putut-o face oricine, si-a taxat slabiciuni, ambitia de a publica in strainatate, si-a notat rece lucrarile care au meritat si cele care n-au meritat. A vorbit inclusiv despre relatiile sale – in calitate de fost detinut si de, apoi, intelectual – cu regimul, cu Securitatea. Viata unui om singur spunea mult mai mult si mai dur decit orice ar fi putut spune notele de la Securitate. Inca o data au fost folosite acestea din urma pentru un linsaj politic. Culmea? Aceiasi intelectuali au intarit in 2012 calea „europeana“, dupa ce l-au ras pe unul dintre cei mai onesti sustinatori ai liberalismului occidental.
Cazul Noica
E cel mai provocator studiu al cartii. Andreescu isi asuma misiunea de a-l readuce pe zeul paltinisean nouazecist la statutul de om sub vremi. Filozoful era tipul de negociator blind cu autoritatile (si securisti, si functionari diversi) dupa experienta detentiei. Culmea e ca Liiceanu e cel care da cea mai buna interpretare a relatiei lui Noica cu Securitatea. Noica in naivitatea sa credea ca poate modifica gindurile securistului din fata. Versiunea mai clara a aceleiasi idei: Noica s-a lipit de regim, a si crezut in el in unele momente. Cu mai mare acuratete o spune Gabriel Andreescu: avem o resincronizare a gindirii lui Noica cu noul tip de nationalism propus de Dej si intensificat de Ceausescu. Interesanta si observatia ca Noica s-a schimbat si s-a automistificat dupa Jurnalul de la Paltinis, dupa ce a simtit potentialul propriului cult.
Nu inteleg de ce apeleaza autorul la preauzata poveste a victimei care imprumuta filozofia calaului: „Noica interiorizase verdictele opresorilor sai“. E inacceptabil de usor. Victima care a cedat in fata calaului, sindromul Stockholm? Dar tocmai afirmase Gabriel Andreescu ca nu o poti numi cedare cind de fapt te abati foarte putin de la romanismele adinci emise in carti si eseuri si de la intentii intelectuale clare. Docilitatea in fata calaului e si o cedare, e si o folosire (aici are dreptate discipolul Liiceanu). Noica e o figura dublu modificata, si de Securitate, si de propriii discipoli. Ce se uita si ce prinde Andreescu in treacat prin citate bine alese e acea situatie in care nu doar Noica a fost pus, este felul in care trebuia sa dea socoteala „afara“, celor „liberi“, „monicilor“. Lui Andreescu i se pare o atitudine stranie retinerea lui Noica fata de astfel de judecati, dar grimasele astea vor reveni si la alte personaje, chiar din cartea lui (Breban, de exemplu).
Apoi, e inevitabila (vizibila, totusi) dubla masura marcata stilistic prin care cintareste notele despre Noica si notele despre Marino. Imaginea lui Constantin Noica este in situatia stranie in care, dupa lecturi directe, risca sa bata spre protocronism; dupa ce incerci sa-i distingi personalitatea din balastul securist sau idolatrizant, risti sa te trezesti cu un personaj suspect de complex.
Cazul Breban
Capitolul despre Breban este savuros precum insusi obiectul studiului. Nicolae Breban e un personaj incredibil, ba nedreptatit, ba prea promovat, ba intr-o functie imensa in aparatul de stat, ba contestatar si provocator al unor cutremure in Securitate dupa iesiri anti-sistem in Vest. Iar Andreescu atinge aici un echilibru valabil al analizei: il disculpa asa cum si trebuie pe Breban, il scoate din matricea turnator-colaborator etc. si il asaza intr-un sertar aproape gol al literaturii romane – scriitor si calculat, si provocator, si nebun, si cu o gindire strategica bine pusa la punct, si orgolios, si cu unele concesii facute cu un scop. Nu e Al. Paleologu, colaboratorul sarmant, dandy-ul care tragea bani seriosi de la Securitate si nu turna tocmai inocent, ba chiar uneori lovea „victima“ in moalele capului (Andreescu analizeaza in carte si alti subiecti ai Securitatii, fie terfeliti fara motiv, precum Balota, Mihnea Berindei sau Mihai Botez, fie colaboratori prea „simpatici“ precum Paleologu).
Nicolae Breban a fost tinta unor dezinformari clar puse la cale – cu dovezi la lumina zilei acum – de Securitate. Era singura modalitate prin care mai puteau lupta cu un tip atit de imprevizibil, care era ba al regimului, ba complet impotriva lui. S-au fript cu Goma, dar l-au gasit pe Breban sa experimenteze puterea birfei si a calomniei controlate. A functionat. Breban a fost tot timpul birfit ca turnator, colaborator, dar multe informatii erau aruncate pe piata de serviciile secrete. Daca a fost un agent de influenta util regimului a fost doar ca sa-si fie siesi un agent literar util.
Carturari, opozanti si documente e o mult mai buna introducere in discutiile despre Securitate si victimele ei intelectuale decit multe documente anticomuniste recente, de obicei strict populiste sau oportuniste. Andreescu nu poate fi banuit de asa ceva. Nu-l pot insoti pe Gabriel Andreescu in unele rationamente totusi esentiale in felul in care privim istoria comunista, nu-i inteleg uneori politica citarii (prea multi politruci sau apucati extremisti de dreapta marginali citati doar pentru placerea desfiintarii), dar astea pot fi discutate si cu alta ocazie.