La debut, ti-ai ales un pseudonim, Eduard Tautu. Are vreo poveste acest nume? Si, oricum, de ce ai ales sa debutezi sub pseudonim? Avea vreo legatura cu activitatea ta de cronicar? Nu ai fi vrut sa se suprapuna cele doua identitati, cea de prozator cu cea de cronicar?
Intr-adevar, in spatele oricarui nume sta o poveste. Povestea lui Eduard Tautu spune cam asa: a existat odata o familie pe numele ei Tautu, iar una dintre fetele acestei familii, Elena, zisa si Lilly, s-a maritat cind avea 27 de ani (foarte tirziu pentru vremurile acelea – dar asta e o alta poveste, o poveste in poveste) cu un domn numit Emil Irimia, care avea venerabila virsta (pentru un holtei) de 38 de ani. Doi ani mai tirziu se nastea tatal meu si apoi, dupa inca douazeci si patru de ani si o alta poveste, eu. Altfel spus, Tautu e numele bunicii de pe tata, e unul dintre numele familiei noastre si prin urmare e si numele meu. Il simt aproape de mine si ma reprezinta in egala masura, desi nu in acelasi fel ca Irimia. Cit despre Eduard, e al doilea prenume al meu, o oficializare a poreclei pe care a avut-o taica-meu cind era copil si toata lumea il striga Edi. Cit despre ratiunile alegerii acestui pseudonim, da, cautam ceva diferit, ceva care sa singularizeze noua mea identitate scriitoriceasca in raport cu cea veche, de cronicar, profesor etc. Dar apoi, la sfaturile unui prieten pragmatic, sa-l numim LDT, am renuntat, asa incit, dupa debutul din „Noua literatura“, Eduard Tautu a devenit ceea ce i se potrivea de fapt cel mai bine: un personaj.
Si in romanul de debut, Defekt, si in acesta de acum, O fereastra intunecata, construiesti in jurul Bucurestiului, al Romaniei o atmosfera intunecata, apasatoare, tensionata. E asa de rau sa traiesti in Romania?
Raspuns scurt: nu e. Raspuns lung: depinde cine esti, cum te numesti. Pentru unii, cum ar fi politicienii nostri, cei mai multi dintre ei, imi inchipui ca e foarte bine sa traiasca in Romania. Pentru mine sigur nu e, si asta se reflecta in viziunea sumbra pe care o am despre lumea care ma inconjoara. Dincolo de asta, viziunile sumbre fac parte din apanajul multor scriitori, inclusiv al celor ce traiesc in culturi mult mai avansate economic si cultural decit a noastra. As merge pina la a sustine ca viziunile sumbre (nu neaparat prezentate in utopii negative) sint chiar o obligatie a scriitorului, altfel, daca ne lasam pe mina creativilor din publicitate, fericirea e tot timpul la o aruncatura de bat…
Defektera, as putea spune, ancorat in realitate. In O fereastra intunecatafaci saltul inspre o zona „de gen“, ceva din romanul noir, ceva din literatura distopica, fara insa a ramine in structurile rigide ale genului. Eu recunosc ca am citit al doilea roman al tau mai degraba ca pe un roman grafic. Am gresit? Ai avut in vedere si o astfel de latura a romanului? Daca ar fi ecranizat, cum l-ai vedea?
Exista cite un pic din toate in O fereastra…, inclusiv atmosfera specifica genului noir. Interesant ce spui despre romanul grafic. Anul trecut, la Festivalul International de Literatura de la Berlin, Veronica Solomon, graficiana cu care am colaborat la crearea copertilor ambelor romane, a participat cu un decupaj tip graphic novel ce incorpora citeva scene preluate din carte. S-a bucurat de un mare succes, si pe buna dreptate, are un talent extraordinar. Cind l-am vazut prima data pe Mircea Batrinu desenat pe coperta, am exclamat da, asa trebuie sa arate! A fost ca si cum, apropo de ecranizare, as fi vazut fotografia unui actor excelent pentru a interpreta rolul acestui personaj. Deci, cred ca, intr-adevar, romanul se preteaza pentru o asemenea transformare cum, la fel de bine, ar putea fi ecranizat. La lansarea de la Bucuresti, din toamna trecuta, Paul Cernat chiar a insistat asupra acestui aspect. Eu personal, daca e sa vorbim despre o transpunere in imagini, il vad mai degraba roman grafic decit film, dar asta poate si pentru ca nu a venit nimeni la mine sa-mi arate un posibil trailer. Aici zimbesc, evident.
Apocalipsa din O fereastra intunecataincepe cu un masacru al maidanezilor redat in citeva pagini de atrocitati. Care a fost punctul de plecare pentru aceasta scena?
Punctul de plecare a fost, ca de obicei, realitatea, care se pricepe atit de bine la a ne oferi subiecte despre care sa scriem. Am fost uimit cu cita usurinta se vorbea despre masacrarea in masa a ciinilor comunitari din Bucuresti, ingrozit cind in presa au aparut relatari despre grupuri semiclandestine care la adapostul noptii faceau razii prin cartierele altor orase, otravind in dreapta si-n stinga, si mi-am dat seama ca barbaria in Romania inca face legea sau ar putea s-o faca in anumite conditii… speciale. Parafrazindu-l pe Heine, atunci cind te comporti barbar cu animalele, intr-o zi o vei face si cu oamenii, distanta e doar o chestiune de conjunctura.
Mircea, personajul scriitor din O fereastra intunecata, face la un moment dat o marturisire despre scris. El vorbeste despre angoasa si despre furie si despre disperare, conchizind „scriu pentru ca pot“. Cit de mult este din scriitorul Florin Irimia aici?
Mircea Batrinu imprumuta de la mine cam tot atit cit o face si personajul Eduard Tautu, pe un alt palier. Adica destul de putin. Ceea ce nu inseamna ca nu am in mine suficient de multa angoasa, furie si disperare atunci cind scriu. Da, toate acestea exista, nici eu nu stiu de ce. Sau poate stiu, poate ca ele provin din acelasi sentiment de zadarnicie pe care-l incerc de fiecare data cind ma gindesc eu insumi de ce scriu. Pentru ce, la ce bun. Si mai ales, daca am ceva cu adevarat de spus. Mi-ar fi placut sa am o dispozitie mai senina, mai putin incrincenata, dar asa cred c-am fost dintotdeauna. Cit despre scris, scriu pentru ca… nu pot altfel, daca e sa ma intrebi pe mine.
In acest al doilea roman abordezi si o zona istorica reala destul de sensibila, asa cum este inceputul celui de-al Doilea Razboi Mondial. E usor riscant sa pui in oglinda un viitor distopic, imaginat pentru 2018, care incepe, aproape ironic, cu rezolvarea uneia dintre obsesiile noastre postdecembriste, maidanezii, cu o parte a unui trecut real si tragic, dar insuficient consumat (la noi, in Romania), existenta pogromurilor. Cum ai ajuns aici?
Fiecare epoca cu atrocitatile ei, nu? Si apoi, e o inlantuire logica intre ele, ca un cerc vicios din care nu mai putem iesi. Am vrut sa pun fata in fata doua apocalipse, una reala, care s-a petrecut in anii aceia, 1940-1945, si una fictionala, care debuteaza cu uciderea ciinilor comunitari. Pentru ca asa s-a procedat cu evreii, i-am ucis ca pe niste ciini, mai rau chiar, pentru ca, in reprezentarile epocii, evreii nu numai ca nu erau vazuti drept fiinte umane, dar nu se ridicau nici macar la statutul de ciini, erau pur si simplu niste creaturi respingatoare, odioase, un fel de sobolani care trebuiau rasi o data pentru totdeauna de pe fata pamintului. Recomand volumul lui Andrei Oisteanu, Imaginea evreului in cultura romana (editia a III-a, Polirom, 2012), pentru cine e interesat si vrea sa se minuneze.
Cum te-ai documentat pentru acest roman?
Am citit o serie de carti, am participat la o serie de conferinte, apoi exista acest website, care am tinut neaparat sa apara si pe coperta romanului, www.pogromuldelaiasi.ro, unde oamenii se pot informa despre ce a insemnat 1941, acest annus horribilis, pentru evreii din Romania. E foarte detaliat si contine o bibliografie suficient de bogata pentru cine vrea sa aprofundeze subiectul.
In ce s-a scris pina acum despre acest al doilea roman al tau s-a accentuat ca a aparut la scurt timp dupa romanul tau de debut. Intr-adevar, ai debutat in 2011, cu Defekt, iar O fereastra intunecataa aparut in 2012. Cum scrii? Ai timp? Ai ritualuri?
Da, au venit la o diferenta mica unul de celalalt.… Sincer, au contat foarte mult motivatia, motivatia de a aparea la o editura prestigioasa, dar si faptul ca stiam foarte bine ce avea sa urmeze dupa Defekt. Practic, incepusem sa scriu la Fereastra… inainte de a se usca cerneala pe ultima pagina din Defekt. Cerneala virtuala, vreau sa spun. Cit despre cum si cind scriu, pina acum am scris mai mult noaptea (tot timpul direct pe computer, dar revenind si modificind de o suta de ori), dar am cam obosit, recunosc, si probabil am sa-mi schimb programul. Mie citeva ore de somn pe noapte imi sint suficiente, dar depinde cind aleg sa le dorm.
Cum erau primele tale proze? Acum e prima oara cind intri in aceasta zona fantastica?
Prima mea proza este despre un adolescent care se sinucide. Un text deprimant si plin de violenta. Am vreo 40-50 de povestiri care, adunate in volum, nu vor vedea prea curind lumina tiparului, din cauza, mi se spune, inapetentei cititorului roman pentru proza scurta. Asa o fi, vinzarile nu mint, dar e pacat, mie imi place foarte mult genul, il prizez cu meticulozitate si in romana, si in engleza. Cit despre zone, e prima oara cind intru pe acest tarim pe care eu nu l-as numi fantastic, desi fiecare e liber sa-l numeasca cum vrea.
Ce vei face in 2018? Te vei salva la bulgari?
Buna intrebare. Altfel spus, cum va vedeti peste 5 ani? Cu macar inca doua romane la activ, mi-ar placea, sanatos si la fel de motivat. Dar 5 ani e o gramada de vreme, cine stie, de fapt, cum voi fi? Mai batrin, asta e sigur, poate mai intelept, desi asta nu e deloc sigur.
Mircea Batrinu, un scriitor ratat ce traieste intr-un Bucuresti apocaliptic, distrus de un Mare Cutremur si populat de fiinte monstruoase, este protagonistul acestui roman straniu, sumbru, al carui fantastic are in special rolul de a potenta evenimentele istorice descrise in carte. Intilnirea acestuia cu Edi Florian, un detectiv particular evreu din interbelic, care, printr-un neobisnuit concurs de imprejurari, este numit Presedinte al Consiliului de Ministri, prilejuieste intrarea in istoria cartii, dar si in istoria mare. Un roman inceput de un barbat, victima a pogromului din ianuarie 1941 din Bucuresti, continuat, dupa moartea lui, de Olguta, sotia sa, martora a pogromului din Iasi din vara aceluiasi an, si terminat de un narator fara nume care peste ani va trebui sa dea socoteala pentru scrierea lui in fata unui alt Tribunal al Poporului. O fereastra intunecata poate fi considerat totodata un avertisment, un strigat de disperare, o viziune sumbra asupra trecutului, prezentului si viitorului.