– Fragment –
De ce am refuzat sa ma mai spal
Imi placea la nebunie sa ma spal in ligheanul lui Tatica. Ligheanul emailat era instalat intr-un lavoar sculptat in lemn, mostenit de Mamica de la parintii ei. Eu aveam un scaunel mic, pe care ma urcam ca sa ajung la marginile ligheanului si ma sapuneam cu batonul de casa, fabricat de Mamica in laboratorul ei secret din camara. Acolo avea diverse bare de sapun, cu felurite arome, de la levantica, preferata mea, pina la mosc, preferatul Bunicului, sau trandafiri, sapunul musafirilor. Nu stiu de unde facea rost de arome, dar erau experiente aromate de neuitat. Mult timp am crezut ca femeile trebuie sa miroasa a levantica si ca barbatii miros a mosc. Iar spalatul de dimineata era o invalmaseala de senzatii olfactive. Totul pina intr-o zi, cind a intervenit in educatia mea finul Rebeles, cu proverbiala lui delicatete.
Gradinita la care fusesem inscris inca de la trei ani se afla in cartierul numit „Pasajul evreilor“, o zona din preajma castelului in care contele Károly ii adapostise pe fiii lui Israel de prigoana neamurilor. De fapt, gradinita era chiar intr-o anexa a vechii sinagoge, inchisa o vreme si transformata in fabrica de tesaturi. Pentru ca locuiam aproape, in fiecare dimineata mergeam si veneam singur de-acasa la gradinita, si inapoi. Pentru ca mama lucra uneori in schimbul de noapte, eu aveam ceasul desteptator fixat pe ora 6 si plecam singur spre cladirea care, mai ales iarna, era bine incalzita si mai placuta decit locuinta noastra. Singura problema era ca, in drumul meu, imediat inainte de intrare, era un monument negru, un obelisc ca o gheara intunecata, de care mi-era frica. In plus, in vremea aceea deja stiam literele si puteam citi, am parcurs informatiile scrise in mai multe limbi, cu caractere adinci suflate in aur. Acolo, pe monumentul aflat chiar linga „Biserica mica“, care era fabrica de covoare, citisem ceva incredibil, ceva ce am refuzat sa cred.
Nu am crezut ce scria pe placuta memorialului pina cind, intr-o dimineata, m-a dus la gradinita finul Rebeles, care, spre oroarea mea, mi-a confirmat si a adaugat toate detaliile, repetind cu voce tare cele inscrise pe mausoleul infricosator. „Nu numai ca i-au facut sapun“, mi-a zis el cu vocea groasa de fumator inrait, „dar au facut lampi de noapte din pielea lor si au umplut saltelele pe care dormeau cu parul lor“. Am cascat ochii, fara sa-mi vina sa cred, m-am smuls din mina batatorita a finului si am fugit spre casa. Nu am mai vrut sa merg la gradinita si, o vreme, nici nu am mai vrut sa citesc nimic si nici sa ma mai spal cu sapun, nu am mai putut inca mult timp dupa aceea.
Cum am ajuns sa ma cred Mesia
Am crescut in curtea bisericii. De fapt am crescut printre doua biserici. In stinga era mica bisericuta ortodoxa, fosta greco-catolica, unde cinta la strana Bunicul, iar in dreapta era biserica ruteana, imensa si pustie, unde nu cinta nimeni, niciodata. Nu stiam unde disparusera rutenii si nici macar cine erau ei, dar eram convins ca trebuie sa fie niste fiinte imense, adevarati uriasi, pentru ca biserica lor era de doua ori cit biserica ortodoxa, si deja biserica „noastra“ mi se parea foarte mare.
Cel mai tare imi era frica de protopopu’ rutenilor, gras si buhait, a carui venire la biserica era insotita de o Volga neagra, si care striga la noi cind faceam galagie printre nucii inca verzi ai Fatului. Acolo in curte, printre pomii aceia imensi, „fatul rutenilor“ facea in fiecare toamna capite de fin si, in fundul curtii, unde era o lunga porumbiste, construia alte stoguri, din coceni, sub forma de piramide. Noi, adica eu, Dan, prietenul meu cel mai bun, fratele lui Cici, Nelutu, baiatul popii, si Pitiu, un svab de prin vecini, crescut de bunici si el, ca parintii ii fugisera in Germania, transformam peisajul in cetati, cimpuri de lupta si spatiu de urlete si chiote. Acolo se duceau grele razboaie de ocupare si control, dupa modelul „cauboi si indieni“ sau, mai patriotic si mai rar, „dacii si romanii“, ori, de multe ori, „nemtii si rusii“. Eu eram stapinul piramidelor de porumb, Nutu avea sub control capitele, Dan controla zona tufisurilor, iar Pitiu conducea bataliile din nuci, pentru ca era un catarator innascut. Fiecare avea responsabilitatea armamentului propriu, compus din urmatoarele efecte, realizate individual: lemne cioplite cu cutitul pe post de sabii, scuturi realizate din carton si intarite cu sirma, tuburi de berman din care suflam bobitele albe care cresteau prin gardul ornamental de la intrarea la biserica si pe care le legam sub forma de pusti pe spinare, cu ajutorul unor cordoane de pinza. Eu si Dan aveam armamentul cel mai bun pentru ca intraseram pe furis in curtea fabricii de mobila, care era gard in gard cu casa bunicilor, de unde extrageam bucati de lemne aruncate, deseuri din care ne faceam palose infricosatoare pentru adversarii nostri.
O vreme cuceririle reciproce au fost amuzante, numai ca plictiseala s-a instaurat destul de repede. Nu stiu cine a venit cu ideea unei alte forme de a ne masura puterile si statutul social, dar in scurt timp am decis ca mijlocul cel mai bun de a afla care dintre noi este cel mai puternic era acela de a ne masura putele. Zis si facut. Dan a fugit acasa sa aduca liniarul de geometrie al lui taica-sau, lung de treizeci de centimetri si transparent, iar eu cu baietii am decis ca cel mai bun loc pentru acest episod era biserica ruteana, in care oricum nu intra nimeni, niciodata, si al carei altar avea o intrare ascunsa, din lateral. Pina a venit Dan, noi deja sparseseram lacatul, nefolosit de prea mult timp ca sa reziste pietroaielor noastre.
Acolo, in biserica ruteana, atunci cind a avut loc prima competitie de pute din viata mea, mi-am dat seama ca sint deosebit. La prima incercare, Nelutu, fiul cel mic al lui popa Berar, s-a dovedit de departe extrem de dotat, instrumentul lui alb si plin de pustule mici si rosii masura, pe liniarul transparent din trusa de mate, fix saisprezece centimetri. Pitiuka s-a retras din competitie, motivind ca l-a luat cu frig si ca masuratoarea oricum devenise inutila, asa ca eu si cu Dan am ramas singurii ale caror „pusti“ puteau sa il elimine din competitie pe Nelutu, care deja se vedea stapin peste strada, pe coceni si pe toate nucile cazute din copacii ce strajuiau aleile. Pentru ca nu voiam sa ii dam satisfactie, cu Dan am hotarit repede ca trebuia sa ne mutam cu masuratoarea putelor in partea din spate a bisericii, unde era mai cald si unde, printre icoanele cu sfintii patriarhi ai Vechiului Testament, erau citeva bancute de lemn. Acolo, sub ochii intelegatori ai parintelui credintei Abraham, sau Avraam cu doi de „a“, Dan si-a scos scula si a asezat-o pe liniar. Pe mine nu faptul ca a atins doar treisprezece centimetri m-a speriat, cit acela ca, dintr-odata, mi-am dat seama ca puta mea nu era deloc ca a lor. M-am descheiat la slit si mi-am asezat resemnat pe liniar pretiosul madular, iar baietii s-au apropiat sa se holbeze. „De ce n-are caciulita“, a intrebat Pitiu, iar Nelutu, preocupat numai de victorie, a decretat ca, indiferent daca are sau n-are pielea regulamentara, era oricum mai scurta decit a lui si ca a cistigat.
Eu, care pina atunci nu intelegeam de ce cocoseii se numeau „cocosei“, am inteles. Crezusem, in mod gresit, ca toti ciucureii trebuie sa arate ca al meu, dar nu era asa, deci am inceput sa caut informatii si, spre linistea sufletului meu, am gasit raspunsul intr-una din cartile lui Tatica, unde se facea vorbire despre modul cum puteau oamenii sa il recunoasca pe Mesia. Asa ca am crezut ca sint Mesia, pentru ca eram nascut fara preput. Circumcizia divina mi se parea ca nu facea decit sa confirme mitologia pe care o dezvoltasem despre mine insumi. Si inainte fusesem convins ca eram fiul unui zeu. Aidoma eroilor din partea a doua a Legendelor Olimpului de Al. Mitru, absenta lui tata era justificata printr-o interventie a unui zeu. Mama m-a ajutat sa-mi construiesc aceasta identitate, pentru ea eram, nu-i asa, cel mai frumos, cel mai destept si cel mai inzestrat baiat de pe lume. Aceasta noua mitologie era perfect suprapusa peste cea construita tot de mama, care imi povestea cum ma nascusem in chip minunat in zi de duminica, tocmai in vreme ce se trageau clopotele la biserica, lucru considerat de ea un indiciu clar al vointei divine, mai mult, ca atunci cind ma nascusem, ca orice fruct al zeilor, prematur, supravietuisem desi nici un medic nu-mi daduse vreo sansa, mai ales ca la maternitatea unde venisem pe lume nu era nici urma de incubator.
Interludiu: Din intelepciunea finului Rebeles despre educatie
„Fat-Frumos, din pula scos“, ride finul Rebeles in timp ce imi da o palma peste cap, in stilul lui, fara sa ma loveasca, numai facind sa-mi zboare parul de pe crestet drept in sus. „Zici ca esti puiul de Gostat crescut in incubator. Din ce se face omu’!“, adauga el retoric, stringindu-ma in brate ca pe o jucarie. „Dintr-un bot de sperma, uite la tine ditamai handralaul!“
Am crezut in misiunea mea sacra pe lume pina cind, dupa ce ne-am mutat la bloc, am constatat cu stupoare ca varul meu, Doru, care avea prostul obicei sa faca pipi cu usa de la baie deschisa, avea un organ genital identic cu al meu. Pentru ca nu puteau sa existe doi zei in aceeasi familie, l-am intrebat pe el daca avea vreo explicatie, iar el a ris zgomotos. „Nu-ti mai aduci aminte?!“ Eu nu-mi aduceam aminte de nimic, asa ca Doru mi-a explicat cum mama lui, nasa Sanda, ne-a dus pe amindoi la operatie si cum, el la sapte ani, eu la patru ani, ne-am pierdut preputurile in mod chirurgical. „Ne face mai buni la pat“, mi-a facut cu ochiul varu-meu, de sub chica lui blonda. „Si, in plus, ramineti cu chiloteii curati“, a ris cutremurator nasa Sanda, din prag, asistind amuzata la conversatia noastra. Eu nu voiam nici sa fiu un armasar si nici sa am lenjerie intima impecabila. Voiam sa fiu Salvatorul lumii. Dar era deja prea tirziu. Magia s-a stins.
CARTEA
O telenovela socialista este scrisa la persoana intii, cu un autenticism aproape salbatic. Volumul acopera douazeci de ani de comunism, din anii ’70 pina in 1989. Sub pretextul unei ultime scrisori a tatalui catre fiu, se reconstituie copilaria si adolescenta in Romania comunista, din fragmente reale si imaginate, obligate sa completeze un puzzle al memoriei pierdute. Pe fondul unei povesti de familie construite cu tot atita umor cita tristete, un fiu creste trecind prin toate fazele tragicomice ale luptei cu un tata, fie el biologic, vitreg, simbolic, ideologic, prezent sau absent. Pe masura ce se deruleaza ispravile „baiatului de aur“, luciul idealizant al cliseelor despre familie, prietenie, iubire plesneste, decojind miezul dur al unei constiinte fara iluzii.
Cartea lui Doru Pop poate fi incadrata, la prima vedere, in categoria autobiografiilor fictionale. Dar ea reprezinta mult mai mult decit atit: constructia din fraze laconice si modificarea argumentatiei narative, gindite pentru a reflecta „ingrosarea“ vocii copilului de la primele semne ale constiintei pina la maturizare, diversitatea caracterelor, colectia impresionanta de folclor urban, aerul proaspat respirat de fiecare scena si o memorie prodigioasa transforma acest debut in Bildungsromanul unei intregi generatii.
AUTORUL
Doru Pop (n. 3 mai 1970, Baia Mare) este conferentiar la Facultatea de Teatru si Televiziune din Cluj-Napoca. A absolvit Liceul de Filologie-Istorie din Oradea (1988) si Facultatea de Litere din Cluj-Napoca (1994). In 2002 a obtinut masteratul in jurnalism si comunicare la Universitatea Chapel Hill, Carolina de Nord, iar in 2003 doctoratul in filosofie, cu o teza despre filosofia culturii vizuale, la Universitatea „Babes-Bolyai“. A fost bursier Fulbright si Ron Brown (1995-1996, 2000-2002) si a predat un curs despre filmul romanesc la Bard College, New York (2012). A publicat volume de studii si eseuri: Alegerile naibii. Fals tratat despre metehnele imaginarului politic autohton (2007), Ochiul si corpul. Modern si postmodern in filosofia culturii vizuale (2005), 911. Ziua in care a murit democratia (2003), Mass-media si democratia (Polirom, 2001), Mass-media si politica (2000), Obsesii sociale (1998) si un volum de povestiri pentru copii: Povestile bunicutei Nana (2003); a tradus Giovanni Sartori, Teoria democratiei reinterpretata (Polirom, 1999), a colaborat la volume colective si scrie comentarii politice, cronica literara si eseu pentru o serie de reviste literare romanesti.