Conceput sub forma unor povestiri-capitole, aparent independente, dar, de fapt, interconectate, romanul incepe abrupt cu Sobolanul e mai viu decit testoasa, un titlu cu trimiteri la Joaca preferata a lui Leonard Cohen. Aici, naratorul, acelasi narator care va aparea in diferite ipostaze si momente ale vietii in toate capitolele volumului, s-a intilnit cu prietenul sau, scenaristul, un individ de treaba, dar nu atit de destept pe cit se crede si in plus cam enervant, iar acum beau whisky intr-un bar uitat de lume, pe fundalul muzicii melancolice a lui Cohen, al piesei Dance Me to the End of Love mai precis, care se deruleaza in bucla la cererea expresa a celor doi musterii. Este ziua de nastere a scenaristului, aflam putin mai tirziu, un pretext numai bun pentru o bauta zdravana, cu imbratisari si lacrimi si una-doua revelatii de bodega, ca „imbatrinim, samane, futu-i mama ma-sii“ (scenaristul) si, inspirat de Cohen, ca „sintem niste frumosi invinsi“ (naratorul), o varianta edulcorata a lui „niste fututi“, propus anterior de acelasi scenarist. Inspirati tot de maestrul Cohen si ale sale acorduri, cei doi prieteni incep sa filozofeze pe marginea iubirii si ajung la concluzia ca, desi (isi) iubesc (sotiile), nu mai sint indragostiti (de ele), nu mai simt „fluturasi in burta“ (expresia favorita a scenaristului, preluata din engleza, si dovada ca nu e atit de destept precum se crede), adica tocmai acea beatitudine experimentata de indragostiti la-nceput si pe care unii ar simti-o toata viata, crede scenaristul, pe cind naratorul e de parere ca asa ceva nu-i posibil. Dupa care tot el revine si concede ca, bine, poate exista si astfel de cazuri, dar „pentru asta trebuie sa fii un om tare bun“. Dupa care isi aminteste de un securist pe care l-a cunoscut odata si care nu era deloc „tare bun“, dar care iubise o femeie teribil si atunci se razgindeste din nou. Capitolul se termina savuros, cu cei doi prieteni beti pulbere hotarind sa astepte indragostirea sprijinind un stilp de iluminat pe care, intr-un final, scenaristul urineaza. Dupa care, lipsiti de vocea hipnotica a bardului canadian, nu le ramine decit sa plece acasa.
Pe catalige, al doilea capitol al romanului, ne duce in trecut, intr-un trecut destul de indepartat, caci naratorul e in etapa copilariei acum, o copilarie petrecuta la tara, in umbra varului mai mare pe care-l antipatizeaza profund si-l invidiaza enorm pentru ca o face pe seful si are cele mai frumoase catalige din sat, facute de bunicul sau, timplarul. Asa ca intr-o zi, sau mai precis intr-o seara, naratorul se hotaraste sa i le sustraga si sa se duca cu ele undeva mai departe, cum ar fi, de exemplu, pe linga cantonul padurarului, unde sint dale de piatra si poate sa se plimbe in voie. Sa-si faca damblaua, altfel spus, si-apoi sa le duca inapoi de unde le-a luat, fara ca nimeni sa-si dea seama. Intr-o povestire „clasica“, naratorul ar fi fost prins sau impiedicat sa-si duca planul la bun sfirsit. Nu si aici. Aici ii iese, se duce si se plimba in voia cea buna pe linga cantonul padurarului, unde mai pui ca are si o discutie lamuritoare cu un tip din sat, un individ mai mare decit el pe care il surprinde privindu-l din podul cantonului si care, chipurile, ii facuse naratorului o nedreptate, cind, mai demult, el a venit sa-l salute, iar tipul acesta, care cu alte ocazii fusese de treaba cu el (odata chiar il salvase de la inec), l-a impins grosolan intr-o parte, ca si cum ar fi fost un nimeni, un insignifiant pe care nu dai doi bani. Chiar ca e bine ca au lamurit lucrurile, ar fi fost pacat sa le lase asa, in coada de peste, pentru ca a doua zi tipul acesta este gasit mort. Se spinzurase in podul cantonului, lumea zicea ca fusese parasit de o fata pe care el o iubea foarte mult. Probabil aceeasi fata din cauza careia avea probleme si in ziua aceea cind s-a-ntilnit cu naratorul si l-a impins intr-o parte. Ani mai tirziu, la scurt timp dupa casatorie, intimplarea ii este povestita si sotiei, gravida in luna a opta. Este un amanunt care ni se ofera pe tava, dar pe care la momentul acesta nu-l sesizam, casatoria mai recenta decit sarcina, cum poate nu sesizam nici lipsa de empatie a sotiei pentru un moment care l-a marcat pe copilul devenit sot. Ce-i drept, nici el nu-i prea volubil, nici el nu se arata dispus sa ofere prea multe detalii…
Apoi, in Scufundari, vedem ca si naratorul are problemele lui. A crescut, a crescut pina unde poate cineva creste, adica e barbat in toata firea acum, cu sotie si copil. Cu sotie inselata si un copil de zece ani, adica cel care, la finele povestirii anterioare, era pe punctul de a se naste. Cu sotie inselata, dar atentie! nu nemaiiubita. Inselarea e de data recenta, ca si dezvaluirea ei, ca si cearta care a urmat, plecarea lui la hotel si hotarirea de a rupe relatia cu cealalta femeie. Intre timp, el s-a intors acasa (se terminase delegatia, cum ii spusese baietelului), dar de impacat nu s-au impacat. In cuvintele naratorului, „eram impreuna, dar cumva separati“. Si-apoi a venit ziua concediului, zece zile in Kusadasi, statiune estivala la Marea Egee, cindva „resedinta“ Fecioarei Maria si a lui Ioan Evanghelistul, oras grecesc cucerit de otomani si ramas la turci, foarte aproape de Efes si Troia. Greu de refuzat un asemenea concediu, chiar si atunci cind nu te mai intelegi cu aproapele, sau cu atit mai mult cind nu te intelegi cu aproapele, caci intr-un asemenea decor se pot intimpla multe miracole. Acum, daca va ginditi ca cei doi ii adreseaza Fecioarei dorinte, iar ele li se implinesc, va inselati amarnic. E vorba despre alte miracole si nici nu sint sigur daca le putem numi asa. Poate mai bine le-am numi revelatii sau semne revelatoare. Aflat la scufundari cu sotia si copilul, naratorului ii intra apa in masca de scafandru si, desi nu e tocmai un lucru grav (ar fi putut-o evacua), intra in panica, inghite apa si este nevoit sa iasa la suprafata. Asta in timp ce sotia e in continuare sub ape in compania instructorului, un tip din acela enervant de aratos si exagerat de tactil, cind vine vorba de femeile altora. Nu ni se spune ce revelatie are naratorul, dar nu e greu sa intelegem si singuri. Finalul concediului (si al capitolului) ii gaseste pe deplin impacati, decisi ca se vor iubi in continuare.
In Copilul-lup, cuplul narator-sotie se afla la-nceputurile sale. Ceea ce, pe de o parte, e bine (pentru ca inca au, sau ar trebui sa aiba, „fluturasi in burta“), iar pe de alta e rau (pentru ca nu-si cunosc unul altuia prea bine trecutul). Oficial, cei doi sint in „luna“ de miere, in realitate doar o saptamina din cauza jobului lui de la ziar, iar acum calatoresc cu masina prin tara in cautarea unei pensiuni la care sa poata opri peste noapte. Ai zice ca totul e bine intre ei, dar cumva nici de data asta, cu toate ca altfel decit in Scufundari, nu sint tocmai impreuna. El se gindeste in continuare la o iubita care l-a parasit in urma cu patru ani, ea e mai degraba preocupata de ce au zis (sau gindit) rudele lui la nunta, si anume ca a ramas gravida ca el s-o ia de nevasta (un neadevar, sustine el, doar a vrut copilul, chiar a insistat). Pe scurt, atmosfera nu e una tocmai propice unei luni sau chiar a unei saptamini de miere. Si ca si cum toate acestea n-ar fi de ajuns, un fost iubit de-al tinerei sotii, cel mai nepotrivit cu putinta, isi face neverosimil aparitia la masa celor doi, stricind armonia, si asa subreda, a cuplului. Dar, ca intr-o pilda budista, raul uneori poate face bine, cum si binele poate adesea camufla un rau. Interventia brutala a fostului prieten in viata celor doi are darul de a-i pune fata in fata, cu adevarat fata in fata, si de a-i face sa-si infrunte si confrunte impreuna temerile, fricile si dorintele. Altfel spus, este primul test al soliditatii acestui cuplu, caci, asa cum am vazut, vor mai urma si altele. Si ca de fiecare data, il vor trece cu bine. Ceea ce incepem sa ne indoim ca e neaparat un lucru bun. Sau care foloseste la ceva.
Din camera de pensiune ne mutam intr-o camera de hotel, cea in care naratorul si-a petrecut o saptamina din viata, imediat ce i-a marturisit sotiei c-o insala. Ce nu ne-a spus atunci si ne spune acum este felul in care s-a despartit de amanta, nu prin telefon, cum ar fi vrut, ci dupa o ultima noapte de dragoste, petrecuta mai mult vorbind decit nevorbind. Vorbind despre motivele lui pentru care a vrut sa fie cu ea, si anume ca si-a dorit sa simta din nou cum e sa fii indragostit, cum e „sa ai fluturi in stomac“, expresia preferata si idioata a scenaristului din primul capitol. Si a simtit, nu-i vorba. Pentru ca, admite el intr-un final, iar dezvaluirea vine ca o lovitura de teatru (si cheie de intelegere) a intregului roman, pentru ca de actuala sotie nu a fost niciodata indragostit. A iubit-o da, si-o iubeste in continuare, dar indragostit de ea nu a fost niciodata. De fapt, nici macar nu spune el asta. O spune amanta lui. Ce spune el e ca „suna rau, foarte rau s-o aud negresind“. Ceea ce, literar vorbind, suna foarte bine.
Am recitit Celelalte povesti… cu aceeasi combinatie de incintare si tristete, iar la sfirsit am redescoperit gustul amar pe care mi-l lasasera la-nceput. Daca n-as fi fost avertizat ca „barbatii nu pling niciodata“, poate as fi varsat si citeva lacrimi pe parcurs, nu asa de multe ca actorul din Luna plina, dar macar cit femeia vazuta la televizor in Podul Strimb. Din lipsa de spatiu n-am putut scrie nici despre ele, nici despre altele (Dupa giste, Cu mai multi kilometri in urma, Niste documente) sau, mai bine zis, am scris, dar apoi a trebuit sa sterg. Dar din minte insa nu mi s-au sters cuvintele, ca si nefericirea personajelor, constientizarea lor cum ca poti sa iubesti pe cineva, dar, fara indragostire, iubirea nu-i de-ajuns… Cum nici indragostirea lipsita de o iubire mare nu-i de-ajuns. Si-atunci? Ce putem face? Cum iesim din acest labirint al neimplinirilor, al regretelor si jumatatilor de masura? Pai, cine a zis ca putem iesi? Mergem mai departe, prefacindu-ne ca stim drumul, iubind sau dindu-ne toata silinta, asteptind sa se intimple ceva. Cam despre asta-i vorba.
Lucian Dan Teodorovici, Celelalte povesti de dragoste, editia a II-a, revazuta, colectia „Top 10+“, Editura Polirom, 2013