La vie d’Adèle – Chapitre 1 & 2 e o poveste de dragoste lunga cit o zi de post – trei ore –, cit sa acopere mai multi ani din viata unei liceene franceze, Adèle (Adèle Exarchopoulos), care traieste o poveste pasionala de dragoste alaturi de o studenta la Arte (Lea Séydoux), poveste care o deschide si o maturizeaza. Filmul a venit exact la timp, desi regizorul defileaza cu povestea de dragoste („la filmari uitam ca eroinele sint doua fete“) si pare sa ignore contextul politic. Niciodata cinemaul n-a vazut pasiune mai carnala intre doua femei – exceptind, fireste, filmele porno.
Adèle si viata ei din fata aparatului de filmat
Primul cadru ne arata o fata (Adèle Exarchopoulos) iesind dintr-o casa si fugind spre autobuz, dupa care o vedem intr-o scena mai lunga, intr-un liceu, la ora de literatura franceza, cind se discuta despre romanul neterminat al lui Marivaux, La vie de Marianne. Inevitabil, te gindesti la un alt film francez, In clasa/ Entre les murs, de Laurent Cantet (La Palme d’Or in 2008), a carui actiune se petrecea tot intr-un liceu – numai ca la Kechiche interpretii nu sint atit de spontani. Nu ai senzatia ca urmaresti un documentar sau o scena improvizata, dar faptul ca aparatul urmareste personajele de foarte aproape are aerul sa te absoarba in spatiul lor vital. Acesta e trucul lui Kechiche si unul dintre elementele cu care a subjugat critica (filmul nu a primit la Cannes numai La Palme d’Or, ci si Premiul Federatiei Internationale a Criticilor de Film, FIPRESCI). Prim-planul care te aduce linga porii personajelor le da acestora o carnalitate deosebita. Fata de prim-planurile fratilor Dardenne din Fiul/Le Fils (2002), antrenate de un montaj isteric, aici e timp destul ca aparatul sa zaboveasca pe fetele si corpurile personajelor principale, ca si cum ar astepta sa patrunda prin pielea lor.
Aparatul nu doar ca o iubeste pe debutanta Adèle Exarchopoulos (aleasa de regizor de cum a vazut-o la casting), dar o urmareste voyeuristic in prim-plan si cind doarme cu gura deschisa si fundul in sus, si cind sta atenta la ore sau cind infuleca spaghetele bologneze facute de tatal sau (lui Kechiche ii place sa filmeze oamenii mincind). De fapt, dupa cum o spune si titlul, filmul respira, transpira, plinge si se bucura prin Adèle, iar aceasta e lipsita de inhibitii si in momentele fierbinti, si cind plinge cu mucozitatile curgindu-i in gura.
Pe muchie de snobism
Cind s-a anuntat La Palme d’Or, s-a spus ca nu il recompenseaza doar pe regizor, ci si pe interprete – aluzie, probabil, la negocierile care s-au facut in culise. Premiul de interpretare ar fi fost singurul care i s-ar fi cuvenit acestui film construit dupa o reteta destul de stravezie, dar la momentul potrivit. Kechiche mixeaza dupa reteta realism cu poezie, imbibindu-se de spiritul vremii si cu motoarele la maximum, asa cum sint trairile adolescentilor, dar in spatele retetei si al spontaneitatii mimate se vede intentia, un soi de snobism in a face un film la moda si un soi de pretiozitate poate franceza, poate nu. Dialogurile pe teme culturale au si ele trimiteri schematice la political correctness si libertatea de exprimare, iar uneori sint semisnoabe, desi, ce-i drept, nu-ti dai seama tot timpul cind e snobism voluntar si cind involuntar.
Scopul lui Kechiche a fost sa faca un La vie de Marianne modern, in care tinerii de azi – pe care ii admira pentru lipsa lor de prejudecati – sa se regaseasca, si care sa devina, de ce nu?, un film cult. Kechiche a prins momentul perfect. Asa cum dupa The Artist orice film mut si alb-negru se va raporta la acesta, orice film intens cu lesbiene care se va face de acum inainte va avea pe fundal La vie d’Adèle, a carui premiera mondiala a picat la patru zile dupa votarea in Franta, in 18 mai 2013, a legii care permite casatoria intre persoanele de acelasi sex si a carui recompensare cu La Palme d’Or a coincis cu demonstratiile pariziene impotriva acestei legi. Kechiche spunea in interviurile de la Cannes ca, atunci cind turna scenele de sex, ajungea sa uite ca are in fata doua femei. Sa il credem? Evident ca sexul vinde, mai cu seama cind incalca tabuurile, cind sfideaza prejudecatile. In ziua de azi nu mai e nimic indraznet in Ultimul tango la Paris.
Abdellatif Kechiche a dat lovitura
Oare cum s-a facut jurizarea? Sigur ca nimeni nu va sufla o vorba in urmatorii cinci ani, dar oare s-a votat democratic si a invins majoritatea? S-au pus in balanta Inside Llewyn Davis cu La vie d’Adèle – ce aduce nou fiecare, ce sanse au sa marcheze epoca? La conferinta de presa din deschiderea festivalului, Cristian Mungiu spunea: „Ca membri ai juriului putem face multe pentru a promova un film“, dar si „ce caut eu la un regizor e sinceritatea“. Poate ca Abdellatif Kechiche a fost, in felul lui, sincer, poate ca political correctness-ul e, aici, „o fraza de dinsii inventata“. Sau poate ca nu. Oricum ar fi, a dat lovitura.
O editie mai buna
Nivelul general al editiei cu numarul 66 a fost mai bun decit anul trecut, dar n-a existat un Amour care sa cucereasca pe toata lumea (am spus-o si anul trecut: Dincolo de dealuri era mai bun ca filmul lui Haneke, dar Amour era prea universal ca sa rateze trofeul). A fost o editie buna, cu multe nume cunoscute venite cu filme mai bune sau mai slabe. Oricum, la final s-au regasit pe lista de filme cu sanse la palmares mai multe titluri decit premii disponibile. Unele au ramas cu totul in afara palmaresului. E cazul lui La grande bellezza, de Paolo Sorrentino, care mie mi s-a parut cautat si pretentios, cu atit mai mult cu cit se dorea un La dolce vita modern, dar care a fost inclus de unii critici pe lista de filme cu sanse la premiul cel mare. La grande bellezza incepe cu un turist japonez murind in fata frumusetii Romei si de aici inainte, urmind un fir epic destul de subtire, insoteste un jurnalist in virsta (Toni Servillo) de la un eveniment monden la altul, inregistrind nu doar snobismul unei clase sociale si superficialitatea epocii sau frumusetea Romei, ci si nostalgia pentru viata care trece si imposibilitatea prezentului de a atinge metafizicul. Ultima scena rasuceste filmul, dar ascetismul sfintei cu aer de Maica Tereza care face pasarile sa zboare e prea artistic pentru a fi si credibil.
Nu Michael Douglas, ci Bruce Dern
Toata lumea il dadea pe Michael Douglas ca favorit la Premiul de interpretare masculina, dar juriul a preferat un alt american, pe Bruce Dern. Douglas e memorabil in Behind the Candelabra, un alt ultim film al lui Steven Soderbergh despre ultimii 10 ani din viata pianistului si entertainer-ului Liberace, care in anii ’70 nu putea sa-si recunoasca public homosexualitatea din simplul motiv ca nimeni nu se gindea la acest subiect. Michael Douglas, care a declarat cu lacrimi in ochi la Cannes ca a primit rolul exact in perioada cind aflase ca are cancer in faza a patra, il joaca pe Liberace. E, poate, cel mai complex rol al sau de pina acum pentru ca il solicita pe o paleta mult mai larga de emotii, plus ca e un rol de compozitie. Partenerul lui Douglas e Matt Damon, care il joaca pe unul dintre amantii mult mai tineri ai lui Liberace. „Cum a fost in pat cu Michael Douglas?“, a fost intrebat el la conferinta de presa. „La fel cum ar fi fost cu Angelina Jolie. Asta ne e meseria“, a raspuns Damon.
E adevarat ca si Bruce Dern merita premiul, dar cu totii credeam ca Douglas avea atuul celui care a invins cancerul si pe care breasla il primeste inapoi cu bratele deschise. Chiar si fara cancer, personajul lui Liberace era mai greu decit cel al batrinelului alcoolizat si vag senil care o tine langa cu milionul de dolari pe care l-a cistigat si care ajunge cu fiul in orasul tineretii, fiind nevoit sa infrunte fantomele trecutului. Usor cautat vizual (in alb-negru, desi nu e film de epoca), Nebraska incepe cu o sprinceana spre About Schmidt si relatiile parinti-copii din toate filmele lui Alexander Payne, dar creste mult pe drum, largindu-si spatiul de manevra de la doua personaje la o intreaga familie si o comunitate, si deplasindu-se spre trecut pentru a-l ingloba, astfel incit sa intelegem mai bine de ce sint azi eroii asa cum sint.
Polanski nu a dezamagit, dar Jarmusch da
Nici La Vénus à la fourrure nu era rau. Cu un Mathieu Amalric semanind leit cu Polanski tinar si cu Emmanuelle Seigner (sotia lui Polanski) in rolurile unui regizor si unei actrite, filmul bifeaza referintele autobiografice pentru a le pune in abis intr-o psihanaliza personala. Regizorul jucat de Amalric cauta o interpreta si nu crede ca actrita prostuta si vampa care intirzie la auditia pentru piesa poate juca un personaj complet diferit. Seigner transleaza foarte bine de la personajul ei la cel interpretat de actrita pentru auditie, dialogul dintre ea si regizor, care trece in permanenta de la planul real la cel literar, modificind in permanenta relatiile de putere si revelind componenta sadomasochista a oricarei relatii dintre un regizor si actrita lui. La final, actrita primeste piinea si cutitul intr-o scena care face din ea o zeita, in timp ce regizorul ramine legat de un obiect de recuzita, un cactus falic de carton. Dincolo de toate, filmul e o declaratie de dragoste a lui Roman Polanski pentru sotia careia nu-i mai daduse un rol de multa vreme.
La rubrica „Dezamagiri“ trecem Only Lovers Left Alive de Jim Jarmusch (un fel de love story lesinat cu doi vampiri blazati), Un chateau en Italie de Valeria Bruni Tedeschi (poveste autobiografica de familie mult prea lipsita de nerv ca sa aiba ce cauta in competitie) si Only God Forgives, de Nicolas Winding Refn (un film de asa snobeala mai rar).
Si ai nostri…
Scurtmetrajul In acvariu, de Tudor Cristian Jurgiu, care a luat Premiul III la Cinéfondation, e o poveste draguta cu doi actori tineri si charismatici (Maria Mitu si Ionut Visan) in rolurile a doi iubiti care incearca sa se desparta si nu pot. Ca subiect si ca abordare, filmul se indeparteaza de curentul traditional romanesc al ultimilor ani – doar la final exista un cadru complet gol (eroii s-au dus sa manince in bucatarie) care iti aminteste de Aurora. Celalalt scurtmetraj, Ca o umbra de nor, de Radu Jude, prezentat in Quinzaine des Réalisateurs, vorbeste in nota tragicomica despre cum se raporteaza oamenii la moarte. Regizorul de teatru Alexandru Dabija isi face intrarea in cinema in rolul preotului chemat la capatiiul unei muribunde, intr-un apartament inghesuit unde toata lumea se calca pe picioare, de la fete isterice pina la catei de pripas. Ca toate filmele lui Jude, si Ca o umbra de nor devine tot mai bun cu fiecare vizionare. Ca vinul.
PALMARES SELECTIA OFICIALA
Competitia Oficiala
La Palme d’Or: La vie d’Adèle – Chapitre 1 & 2/Blue Is the Warmest Colour de Abdellatif Kechiche (Franta)
Marele Premiu al Juriului: Inside Llewyn Davis de Joel Coen si Ethan Coen (SUA)
Premiul pentru cel mai bun regizor: Amat Escalante pentru Heli (Mexic)
Premiul Juriului: Soshite Chichi Ni Naru/ Like Father, Like Son de Horekazu Koreeda (Japonia)
Premiul pentru cel mai bun scenariu: Jia Zhangke pentru Tian Zhu Ding/A Touch of Sin (China)
Premiul de interpretare feminina: Bérénice Bejo pentru Le Passé/The Past de Asghar Farhadi (Franta)
Premiul de interpretare masculina: Bruce Dern pentru Nebraska de Alexander Payne (SUA)
Scurtmetraj
La Palme d’Or: Safe de Moon Byoung-gon (Coreea de Sud)
Mentiune Speciala ex-aequo: Hvalfjördur/ Whale Valley de Gudmundur Arnar Gudmundsson (Islanda) si 37°4S de Adriano Valerio (Franta)
Premiul Caméra d’Or: Ilo Ilo de Anthony Chen (Singapore)
Un Certain Regard
Premiul sectiunii Un Certain Regard: The Missing Picture de Rithy Panh (Franta)
Premiul Juriului: Omar de Hany Abu-Assad (Palestina)
Premiul de regie: Alain Guiraudie pentru L’inconnu du lac (Franta)
Premiul Un Certain Talent: distributia din La jaula de oro de Diego Quemada-Diez (Spania)
Prix de l’avenir: Fruitvale Station de Ryan Coogler (SUA)
Cinéfondation
Premiul I: Needle de Anahita Ghazvinizadeh, The School of the Art Institute of Chicago, SUA
Premiul II: En attendant le dégel de Sarah Hirtt, INSAS, Belgia
Premiul III ex-aequo: In acvariu de Tudor Cristian Jurgiu, UNATC, Romania si Pandy/Pandas de Matúš Vizár, FAMU, Cehia