– Fragment –
Simbata dimineata la birou e mare lincezeala. Bursa e inchisa si n-avem nimic altceva de facut decit sa-i dam inainte cu redactarea scrisorilor. Dar nici nu m-am asteptat la ceva mai bun. Afara e o zi foarte frumoasa, capricios de calda. Aerul tropical s-a infiltrat in sol, iar micile scuaruri plantate cu iarba au fost napadite de prospetime si sint doldora de seva. Bobitele de camfor pocnesc sub talpile trecatorilor. Pe Elysian Fields azaleele si arborii lui Iuda sint in floare. Pe cerul de un albastru pal zaboveste alcatuirea unui nor si din toate directiile razbate trilul subtiratic si patrunzator al sticletilor.
Cit timp Sharon dactilografiaza scrisorile, stau cu miinile in buzunare si privesc printre literele aurii pictate pe geamul biroului nostru. Ma gindesc la Sharon si la American Motors: ieri, la ora inchiderii bursei, atinsesera cota de 30¼. La unsprezece a sosit timpul sa vorbesc.
— Acum ma duc. Pina la prinz mai am de facut o cursa de vreo nouazeci de kilometri.
— Si incotro plecati?
— Spre golf. Tacanitul masinii de scris nu conteneste.
— Ti-ar placea sa vii si tu?
— Mhm… raspunde ea pe un ton absent – nu pare deloc surprinsa. Numai ca, din intimplare, mai am de lucru.
— Ba nu, nu mai ai. Inchid biroul.
— A naibii sa fiu!
Pe chip tot nu i se citeste surprinderea. Asteptam sa vad cum se va descotorosi de aerul de secretara. Dar nu o face. Tacanitul continua.
— Plec chiar acum.
— Ma lasi sa termin asta sau ba? ridica ea vocea, cu un ton mustrator.
Vasazica asa procedeaza. Isi croieste drum spre zona intimitatilor facind pe suparata.
— Ia-o inainte.
— S-o iau inainte?
— Termin de indata. Trebuie sa sun pe cineva.
— Si eu.
Ii telefonez lui Kate. La celalalt capat al firului raspunde Mercer. Kate a plecat s-o conduca la aeroport pe matusa Emily. Mercer e de parere ca ea se simte bine.
Sharon ma priveste cu ochii ei galbeni.
— Domnisoara Cutrer iti e ruda in vreun fel? striga ea cu vocea ei noua, mustratoare.
— E verisoara mea.
— O tipa mai in virsta mi-a spus ca esti casatorit cu ea. I-am spus sa plimbe ursul.
— Nu-s casatorit cu nimeni.
— Asa am zis si eu!
Isi pleaca putin capul, cuprinsa de o totala uitare de sine.
— De ce ai vrut sa stii daca nu sint cumva casatorit?
— Sa-ti spun o chestie, dom’le. Eu nu ies la plimbare cu barbati insurati.
Dar nu a ajuns la stadiul in care sa astepte initiativele mele – ca o prietena. Inca stapina in mare masura pe sine, se apuca sa-si faca ordine pe birou. Iar cind isi arunca pe umar geanta guatemaleza si se indreapta sprintena spre usa, e rindul meu sa ma tin dupa ea. Inteleg cum vrea ea sa se desfasoare lucrurile: „Sa nu-ti inchipui c-o sa stau sa astept ca tu sa spui ce ai chef sa faci. Ai spus ca vrei sa inchizi biroul. Foarte bine, iaca, ma duc“.
Sar inaintea ei, sa-i deschid usa.
— Vrei sa treci pe acasa si sa vin eu sa te iau in jumatate de ora? Pune-ti si costumul de baie.
— In regula.
Dar nu prea e in regula. Vocea ei suna putin cam vesela.
— In timpul asta eu scot masina si-mi iau slipul.
— In regula.
E vadit ostila. Lucrurile nu s-au aranjat deloc! Se comporta exact ca Linda.
— Mi-a venit o idee mai buna. Hai sa mergem pe jos pina la mine, iau masina si apoi te duc pina acasa.
— In regula.
Un „in regula“ care de asta data suna mult mai bine.
— Ei, acum ma astepti in locul asta. N-o sa-mi ia prea mult. Cind se intoarce, ochii ii scapara.
— S-a intimplat ceva?
— Ce naiba sa se-ntimple?
Ochii ii scapara si mai si.
Uf! Prietenul ei a facut-o de oaie.
— Sper ca ti-ai adus costumul din Eufala.
— Iti arde de gluma?
— Ba deloc.
— E un costum acolo. Unul vechi. Aveam de gind sa-mi iau unul nou de la Maison Blanche, dar nu mi-a dat prin cap ca o sa fac baie in martie.
— Iti place sa inoti?
— Iti bati joc de mine?
— Nu.
— Mai degraba inot decit sa maninc. Vorbesc serios. Unde mergem?
— La ocean.
— La ocean! N-am crezut niciodata ca e un ocean pe-aici, prin apropiere.
— E golful lui. E acelasi lucru.
Cind o instalez in masina, ea se adreseaza unei a treia persoane, una imaginara:
— Ei, asta mai zic si eu serviciu perfect. Patronul nu numai ca iti da liber sa mergi la strand – te si duce la plaja.
Astia sint termenii de la care pornim: ea – fata a carei dorinta fierbinte e sa inoate, eu – patronul generos, care e destul de amabil ca sa-i puna la dispozitie mijlocul de transport. Prima parte a dupa-amiezii ne-o petrecem hoinarind de-a lungul coastei golfului. Lucrurile nu merg prea rau. Soarta a vrut ca, de indata ce traversam golful St. Louis si o apucam pe aleea ce insoteste plaja, sa fim victima unui accident. Din fericire, nu este prea grav – si cind spun soarta, inteleg o soarta norocoasa. Si totusi, probabil ca va intrebati cum poate fi un accident, fie el si neinsemnat, dovada unei sorti norocoase?
Pentru ca iti ofera mijlocul de a-ti invinge starea de lehamite daca esti suficient de istet ca sa profiti de el.
Ma veti intreba: ce este lehamitea? Lehamitea este durerea pricinuita de pierdere. Pentru tine lumea si-a pierdut orice sens, lumea si oamenii din ea, si ramii numai tu, fata in fata cu lumea, iar pe de alta parte tu esti la fel de capabil sa existi in lume ca si fantoma lui Banquo din Macbeth.
Veti spune ca, fara doar si poate, e ceva simplu, n-ai decit de cistigat si nimic de pierdut daca iei alaturi de tine in masina o femeie atragatoare si te indrepti spre plaja in prima zi frumoasa a anului. Asa spun poetii de la ziar. Ei bine, nu e un lucru chiar atit de simplu si daca l-ai incercat vreodata, stii prea bine ca nu e – fireste, in afara de cazul cind, accidental, femeia iti este sotie sau alta fiinta familiara, din spatiul cotidian, fata de care te simti atit de apropiat, incit iti pare tot atit de invizibila pe cit iti pari tu insuti. Acolo unde exista ocazia unui cistig exista si ocazia unei pierderi. Ori de cite ori cineva face avansuri marii fericiri, se expune si riscului de a cadea in starea de lehamite.
Automobilul insusi, dupa cum am descoperit, este extrem de important. Cind m-am stabilit pentru prima oara in Gentilly, mi-am cumparat un Dodge nou, o berlina Red Ram Six. Era o berlina confortabila, economica, cu doua usi si cu o linie traditionala, adica tocmai ceea ce ii trebuie – mi se parea mie atunci – unui tinar om de afaceri din Gentilly. Cind m-am strecurat prima oara pe locul soferului, totul parea in ordine. Iata-ma deci: un tinar plin de vigoare, veteran de razboi cu toate documentele in regula, cetatean al Statelor Unite, la volanul unei masini de prima mina. Toate lucrurile astea erau perfect adevarate, totusi in prima mea iesire spre coasta alaturi de Marcia am descoperit, spre marea mea consternare, ca Dodge-ul meu nou si elegant era cel mai autentic incubator de lehamite. Desi era destul de comod, desi mergea ca un ceas, desi calatoream cu viteza in maximum de confort si priveam panorama minunata, asemeni cuplului de americani din reclama Dodge-ului, in curind starea de lehamite a devenit sufocanta. Stateam congelati intr-o amabilitate distanta. Ne dureau obrajii de atitea zimbete. Fiecare ar fi fost gata sa-si dea viata pentru celalalt. In disperare de cauza, am virit mina pe sub rochia ei, dar chiar si un gest atit de inofensiv si de casnic a fost intimpinat cu aceeasi politete infricosatoare. As fi dat orice sa opresc masina si sa ma dau cu capul de bordura. Si unde mai pui ca eram liberi sa facem fie asta, fie orice altceva. Noi insa goneam fara oprire – un virtej marunt de disperare strabatind lumea asemenea acelui simbure de calm din centrul unui uragan. Dupa cum au iesit pina la urma lucrurile, ar fi fost mai bine sa opresc si sa-mi zbor creierii, caci eu si Marcia ne-am intors la New Orleans macinati de lehamite. Si n-am mai indraznit sa iesim impreuna saptamini in sir.
Iata motivul pentru care nu pun mare pret pe automobile si prefer sa ma folosesc de autobuze si tramvaie. Daca as fi crestin, as porni in pelerinaj pe jos, pentru ca acesta este cel mai bun mijloc de a calatori. Dar fetelor nu le place. Cu toate astea, MG-ul meu rosu si mic constituie o exceptie de la regula. De fapt, este un vehicul jalnic, neavind decit o singura calitate: e imun la starea de lehamite. N-aveti idee ce fericire ne-a cuprins, pe mine si pe Marcia, de indata ce am pornit-o in goana de-a lungul autostrazii in acest gindacel stralucitor. Ne-am uitat unul la altul cu uimire: orice urma de lehamite se evaporase! O porniseram in lumea larga, intre cer si pamint, prin aerul dens al verii. Era un zgomot asurzitor, vintul sufla ca un uragan, iar drept in fata noastra granulele asfaltului se napusteau spre noi de parca ar fi fost niste munti.
Cu toate astea, am pornit la drum alaturi de Sharon stapinit de o anumita presimtire. Dar daca atunci starea de lehamite se diminuase pur si simplu din pricina noutatii MG-ului? Pentru ca intre timp MG-ul incetase sa mai fie o noutate. Dar daca lehamitea e diferita la fiecare fata si are nevoie de un tratament diferit? Un lucru era sigur: ceea ce urma avea sa fie proba focului. Pentru ca miza era foarte mare. Soarta ne rezerva fie o fericire nemasurata, fie o lehamite inimaginabila. Marcia si Linda nu erau nimic pe linga aceasta fiinta vaporoasa, aceasta silfida somptuoasa din Eufala, cu miscari de balerina, harnica si docila, visatoare printre dosare si hirtii, cu capul lasat intr-o parte, cu obrazul pufos si supt ca al unui baietandru. Cu ea pe scaunul micut de linga mine, gonesc pe marginea abisului in fundul caruia se afla cea mai neagra lehamite, iar in fata cea mai verde dintre vai. Am de partea mea un avantaj considerabil: prietenul ei, tipul cu aer de Marigny. Individul e atit de lipsit de imaginatie, incit o solicita in fel si chip, iar ea nu da pe el nici o ceapa degerata. Slava tie, Doamne, ca mai exista si filfizoni pe lumea asta!
Intr-adevar, in timp ce trecem printre mlastinile pilpiitoare de la Chef Menteur, am impresia ca simt adierea prevestitoare a lehamitei. O limba subtiratica din focul gheenei ne linge calciiele si MG-ul tisneste inainte, huruind ca un bombardier printre landele nisipoase, presarate cu pini, taind de-a curmezisul golful St. Louis. Sharon sta zimbitoare si tacuta, cu ochii aproape inchisi din cauza vintului si cu genunchii ei mari, aurii, ridicati si sprijiniti de bord.
— Tii, n-am vazut de cind sint o masinuta mai draguta, schelalaise ea spre mine acum un minut.
Conform unui cod al bunelor maniere conceput de ea, nu se considera partenera mea decit dupa ce paraseste pensiunea, unde si-a pus o bluza sport si o pereche de pantaloni pescaresti negri. Colega ei de camera ne-a urmarit de la o fereastra de sus.
— Fa-i cu mina lui Joyce, imi comanda Sharon.
Joyce se apleaca peste pervaz: o fata cu par saten, intr-o vesta de piele. Are privirea voluptuoasa a colegelor de camera lasate singure. Devine necesar sa ma uit si a treia oara. Joyce isi muta kilogramele si nu incape indoiala ca sub pielea de caprioara se ascunde o sunca nobila si tinara. Ma cuprinde tristetea. O, de-as putea! O, de-as putea ce? O, de-as putea numai s-o las pe Sharon in plata Domnului si sa urc glont pina sus, ca s-o vad pe Joyce, o straina si nimic mai mult? Da. Dar nu tocmai. O, de-as putea sa fiu cu amindoua, intr-o casa plina de ele, intr-o pensiune veche de pe Esplanade, intesata de americance tinere si bine facute, cu capetele lor prostute intoarse spre mine si cu fundurile lor mari si frumoase. Pot sa jur ca Joyce stie la ce m-am gindit in ultima zecime de secunda, pentru ca imi arunca o privire sagalnica, in care citesc un „Hei, nazdravanule!“, in timp ce buzele ei modeleaza un O-ho! Sharon intra in masina inghesuindu-se, aproape strivindu-ma. Acum se poate lipi de mine.
— De unde-i Joyce?
— Din Illinois.
— E draguta?
— Joyce e o bucatica grozava.
— Asa si pare. Si, ia spune, sinteti prietene bune?
— Iti arde de gluma?
— Nici gind.
— Doamne, Doamne, ce discutii trasnite! Daca ne-ar auzi lumea, ne-ar umfla si ne-ar duce drept la Tuscaloosa.
— Ce tot indrugi acolo?
— Pe toti, pina la unul.
— Si pe mine?
— Da’ cum altfel?
— Ce vrei sa zici?
— Chiar vrei sa stii cu adevarat?
— Da, vreau.
— Ei bine, sa-ti spun atunci un lucru, amice!
— Ce anume?
— Ca in nici un caz n-ai sa afli nimica de la mine.
— De ce?
— D-aia.
Iesim de pe Elysian Fields, cu bratul ei cald odihnindu-se peste al meu. Dintr-odata se simte libera in miscari, nu mai are astimpar pe scaun si ma inghesuie cu genunchiul, cu soldul, cu cotul. E partenera mea (imi aduce aminte de o eleva de la o scoala de infirmiere pe care am cunoscut-o cindva: acum nu mai e asa de scortoasa, ci mai degraba vesela si sprintara). MG-ul tisneste pe linga stopuri ca un minz. Ma simt minunat.
Da, e pe potriva farmecului pe care-l degaja masinuta: sintem legati de glie ca viermii si totusi gonim cu o viteza ametitoare intre cer si pamint. Aerul dens si inmiresmat ne asalteaza, un gard viu, rectangular, de Pyracantha apare brusc la orizont, trecem ca fulgerul pe linga el si dintr-odata apare golful, plat si scinteietor pina hat departe, spre sud.
Gonim pe sub pasajul Christian, cind se produce accidentul. Chiar in fata noastra un Ford verde ce se indreapta spre vest intoarce pe sosea, are impresia ca nu vine nimeni de pe sensul opus, imi apare in coasta si ma buseste drept in margine. Nu foarte tare, ce-i drept – se aude un zbang-brramp! de metal dogit si MG-ul zvicneste in laturi ca un tauras speriat de-o aratare, salta pe portiunea necarosabila, se lasa pe-o rina intr-o gura de canal si se opreste suierind. Umarul meu beteag a incasat-o. Timp de citeva secunde am impresia ca imi pierd cunostinta, dar mai inainte observ doua lucruri: Sharon n-a patit nimic si nici cei care m-au izbit. Un cuplu in virsta, cu numar de Ohio. Pot sa jur ca i-am mai vazut. I-am intilnit prin moteluri, cu sutele. El e batrin, zvelt si in buna conditie fizica. Are gitul ca de curcan si poarta o sapca de baseball. Ea e incolora. Sint in drum spre Florida. El imi arunca o privire ingrozita tocmai cind noi facem tumba in iarba, ii cere ajutor sotiei sale, ezita, apoi apasa pe acceleratie. Si spala putina, aplecat peste volan ca un jocheu.
Sharon se apleaca peste mine. Imi atinge barbia cu degetul, de parca ar vrea sa-mi atraga atentia.
— Jack?
Durerea din umar a intrecut orice inchipuire, dar a si inceput sa-mi treaca.
— De unde stii ca ma cheama Jack?
— Domnul Daigle si domnul Hebert iti spun Jack.
— N-ai patit nimic?
— Cred ca nu.
— Pari speriata.
— Pai, sonatul ala era cit pe ce sa ne omoare.
Masinile au incetinit, pentru ca soferii sa-si desfete privirile cu spectacolul oferit de noi. Un negru care stropea o pajiste povirnita la poalele unei vile scapa furtunul si ramine cu gura cascata. Datorita nenorocirii noastre, am devenit obiect de contemplatie si martorii oculari se zgiiesc la noi prin gene ostenite, iar figurile lor au ceva aproape seducator. Dar ne depasesc de indata, iar cei care urmeaza nu mai vad nimic straniu. Negrul culege furtunul de pe jos. Sintem redati anonimatului din spatiul restrins al masinii noastre.
Dragostea e invincibila. Intr-adevar, pret de o secunda, durerea m-a facut sa uit de toate, chiar si de dragoste – dar nu mai mult de o secunda. A si fost pusa la treaba, iar acum face oficiul de scutier, un jeton incintator intr-o partida incintatoare.
— Dar tu ce-ai patit? intreaba Sharon, lipindu-se de mine. Dragule, arati infiorator de palid.
— M-a izbit in umar.
— Lasa-ma sa vad.
Vine pe partea cealalta si ma ajuta sa-mi scot camasa, dar maioul e prea strimt si nu-mi pot ridica bratul.
— Asteapta.
Se duce sa-si ia geanta ei guatemaleza, scoate de acolo o foarfeca de unghii si taie toata mineca pina la guler. Simt cind se opreste.
— Asta n-o ai de la…
AUTORUL
Walker Percy (1916-1990) este unul dintre cei mai notorii scriitori americani ai secolului XX. Nascut in Birmingham, Alabama, a fost cel mai mare dintre cei trei fii ai unei familii sudiste ce a avut printre membrii ei un erou al Razboiului Civil si un senator al Statelor Unite. Apreciat pentru stilul lui poetic si pentru imaginile unei Americi moderne alienate cultural, Walker Percy este autorul a sase bestselleruri, dintre care cel mai cunoscut este Mirajul fericirii (1961), cistigator al National Book Award, si al altor numeroase carti de nonfictiune. In 2005, revista „Time“ a declarat Mirajul fericirii unul dintre cele mai bune bestselleruri de la 1923 incoace.
CARTEA
Aparent, Binx Bolling le are pe toate: la numai 30 de ani este un broker de succes, are bani, masina si femeile renunta si la ultima suflare pentru el. Cu toate astea, viata lui pare lipsita de sens, un sens pe care-l gaseste mergind foarte des la cinema, unde reuseste sa uite traumele pe care problemele familiale si experienta razboiului i le-au lasat. Romanul este deopotriva o fresca a decaderii Sudului american, dar si un portret viu al New Orleansului. De altfel, punctul culminant al romanului coincide cu o sarbatoare de Mardi Gras. In acelasi timp ironic si romantic, Mirajul fericirii este un roman clasic al literaturii americane.