– Fragment –
1
Imi vad ceasul fara sa iau mina de pe ghidonul sting al motorului, vad ca este opt treizeci dimineata. Vintul, chiar si la nouazeci de kilometri pe ora, e cald si umed. Cind la opt si jumatate e asa de incins si jilav, ma intreb cum o sa fie oare dupa-amiaza.
Vintul sufla duhori pestilentiale, de la smircurile de linga sosea. Sintem intr-o zona a Cimpiilor Centrale, intesata de terenuri unde se vineaza rate, indreptindu-ne spre nord-vest, din Minneapolis, catre cele doua Dakote. Autostrada e de fapt o batrina banda dubla de beton, fara prea mult trafic de cind o alta autostrada paralela, cu patru benzi, a fost data in folosinta acum citiva ani. Cind trecem pe linga o mlastina, aerul se racoreste deodata, apoi, dupa ce-o depasim, se incalzeste la loc.
Ma bucur ca strabat locurile. E un fel de nicaieri, faimos pentru absolut nimic si atragator tocmai din cauza asta. Orice incordare dispare cind strabati sosele vechi ca asta. Ne hurducam pe cimentul crapat, prin papura, portiuni cu iarba, apoi iar papura si ierburi de balta. Ici si colo e cite un ochi de apa si, daca te uiti atent, la marginea papurisului poti vedea rate salbatice. Si testoase… Si uite si-o mierla cu aripi rosii.
Il pocnesc pe Chris peste genunchi si i-o arat.
— Ce! racneste.
— Mierla!
N-aud ce zice.
— Ce? racnesc la rindu-mi.
Ma apuca de casca, din spate, si imi urla in ureche :
— Am vazut o groaza din astea, tata!
— Aha! urlu si eu.
Apoi dau din cap. La unsprezece ani nu te impresioneaza prea mult mierlele cu aripi rosii.
Trebuie sa fii mai in virsta pentru asa ceva. Pentru mine se combina cu amintiri pe care el nu le are. Dimineti reci, cu mult timp in urma, cind buruienile erau cafenii si papura se unduia in vintul dinspre nord-vest. Mirosul pestilential venea atunci de la mizga ce ni se lipise de cizmele pescaresti in vreme ce asteptam sa se ridice soarele si sa inceapa sezonul la rate. Sau ierni cind ochiurile de apa erau inghetate cu totul si moarte si puteam pasi peste gheata si zapada, prin papurisul mort, fara sa vad decit vazduh cenusiu, chestii neinsufletite si frig. Mierlele erau plecate. Dar acum, in iulie, au revenit si totul musteste de viata, fiecare palma de pamint zumzaie, tiuie, ciripeste si biziie, o comunitate intreaga, cu un milion de fiinte vii care-si duc vietile intr-un soi de continuum benign.
Cind strabati drumurile pe motocicleta, vezi lucrurile intr-un fel cu totul diferit de oricare altul. In masina te afli mereu intr-o ingraditura si, fiindca esti obisnuit cu asta, nu-ti dai seama ca ceea ce vezi prin geamuri aduce mai mult cu televiziunea. Esti un observator pasiv si totul trece pe linga tine, miscindu-se plicticos intr-un cadru.
Pe motor s-a zis cu cadrul. Esti in contact complet cu toate. Esti in scena, nu doar o privesti, si starea asta de prezenta e coplesitoare. Cimentul fisiitor, la douazeci de centimetri sub picior, e adevarata chestie, aceeasi pe care calci, e chiar acolo, incetosat in asa masura, ca nu-ti poti concentra privirea pe el, totusi poti pune piciorul pe el sa-l atingi si intreaga chestie, intreaga experienta, nu e data niciodata deoparte din constiinta imediata.
Chris si cu mine calatorim spre Montana cu niste prieteni, care ne-au luat-o inainte pe drum, si poate o sa mergem chiar mai departe de-atit. Cimpiile sint intentionat infinite, mai mult ca sa calatoresti decit sa ajungi undeva. Sintem in vacanta, nu ne grabim. Rutele secundare sint de preferat. Drumurile districtuale pavate sint cele mai bune, drumurile nationale vin dupa ele. Autostrazile sint cele mai rele. Vrem sa mergem bine si repede, dar pentru noi accentul cade acum pe „bine“ mai mult decit pe „repede“. Cind schimbi accentul in felul asta, se modifica intreaga abordare. Serpentinele deluroase sint lungi cind e vorba de secunde, dar mult mai placute pe motor, unde te lasi pe-o parte la curbe si nu esti zgiltiit incoace si-ncolo ca intr-un habitaclu. Soselele cu trafic putin sint mai placute, dar si mai sigure. Drumurile lipsite de magazinase pe margine si de panouri cu reclame sint si mai bune, drumuri pe unde tufele, pajistile si livezile iti vin pina aproape de umar, unde copiii iti fac din mina cind treci si oamenii se uita de pe veranda sa vada cine-i, unde cind te opresti ca sa ceri informatii sau indrumari, raspunsul tinde sa fie mai lung decit ai vrea, unde lumea intreaba de unde esti de fel si de cita vreme ai pornit la drum.
Au trecut ceva ani de cind sotia mea, eu si prietenii nostri ne-am apucat sa strabatem drumurile astea. Mergeam pe ele cind si cind pentru variatie sau ca sa scurtam traseul spre vreo autostrada principala, iar de fiecare data peisajul era grandios si ieseam de pe drum simtindu-ne relaxati si voiosi. Am tot facut-o, iar si iar, pina ne-am dat seama de ceva ce-ar fi trebuit sa ne sara in ochi: drumurile astea sint cu adevarat diferite de cele principale. Intregul ritm al vietii si personalitatile celor care locuiesc de-a lungul lor sint diferite. Nu se duc nicaieri. Nu-s prea ocupati ca sa fie amabili. Existenta si noutatea lucrurilor le sint cunoscute. Ceilalti, cei care s-au mutat la oras cu ani in urma si progeniturile lor pierdute, le-au uitat cu totul. Descoperirea asta a fost epocala.
M-am tot intrebat ce ne-a impiedicat, atita vreme, sa ne prindem cum stau lucrurile. Vedeam totul si parca nu vedeam. Sau, mai degraba, eram antrenati sa nu vedem. Limitati, probabil, de gindul ca adevarata actiune avea loc in metropole si ca restul nu era decit intindere de pamint plictisitor si pustiu. Un lucru uimitor de-a dreptul. Adevarul iti bate la usa, insa ii spui: „Pleaca de-aici, eu caut adevarul“ si se duce. Incredibil.
Dar dupa ce-am priceput cum stau lucrurile, fireste, nimic nu ne-a mai tinut departe de drumurile acelea: sfirsituri de saptamina, dupa-amieze, vacante. Am ajuns devotati mersului cu motocicleta pe sosele secundare si am descoperit ca exista lucruri care se invata cu timpul.
Am invatat, de pilda, cum sa le ochim pe cele ca lumea pe harta. Daca linia serpuieste, drumul e bun. Asta inseamna ca-s dealuri. Daca pare a fi calea principala de acces catre un oras sau o metropola, e rau. Cele mai bune leaga mereu nicaieriul de nicaieri si au o alternativa care te duce acolo mai iute. Daca pornesti spre nord-est dintr-un oras mare, niciodata sa nu te departezi in linie dreapta de el. Iesi, apoi cotesti spre nord, dupa aceea spre est, apoi iar spre nord si indata o sa dai intr-o sosea secundara pe care o stiu doar localnicii.
Chestia de capatii e sa nu te ratacesti. De vreme ce doar localnicii folosesc drumurile astea si le stiu ca pe buzunarele lor, nimeni nu se plinge daca nu sint indicatoare la rascruci. Si foarte adesea se intimpla sa nu fie. Iar cind sint, de obicei au forma unor panouri mici, pierdute prin buruieni si atita tot. Pe drumurile de tara indicatoarele nu te trag de mineca. Daca ratezi indicatorul din balarii, e problema ta, nu a lor. Pe linga asta, descoperi ca harta autostrazii e deseori imprecisa cind vine vorba de drumuri laturalnice. Iar din cind in cind te trezesti ca „drumul tau de tara“ te scoate la o poteca, ce se face cararuie si-apoi da intr-o pasune si se opreste ori te scoate in curtea din spate a vreunei ferme.
Navigam deci mai mult pe ghicite, deducind drumul din indiciile pe care le gasim. Tin in buzunar o busola pentru zilele noroase, cind soarele nu indica directia, si mi-am fixat harta intr-un suport special, deasupra rezervorului; asa pot numara kilometrii de la ultima intersectie si stiu dupa ce sa ma uit. Cu sculele astea si fara presiunea de-a „ajunge undeva“, ne descurcam de minune si e ca si cum aproape am avea America doar pentru noi.
De Ziua Muncii si Ziua Comemorarii1 umblam kilometri intregi pe drumurile astea fara sa vedem vreun alt vehicul, dupa care ne intersectam cu o autostrada federala si ne uitam la masinile inghesuite bara la bara, intinse pina la linia orizontului. Fete minioase inauntru. Copilasi bocind pe bancheta din spate. Imi doresc sa le pot spune ceva, dar ma privesc posomoriti si par sa fie grabiti, asa ca nu mai apuc…
De o mie de ori am vazut mlastinile astea, si totusi, de fiecare data, mi se par noi-noute. Ar fi gresit sa le spunem benigne. Le-ai putea la fel de bine numi crude si nepasatoare, sint toate chestiile astea, dar realitatea lor e mai presus de jumatati de masura. Uite! Un stol imens de mierle cu aripi rosii se ridica din cuiburile de prin papuris, speriate de zgomotul facut de noi. Iarasi ii dau o palma peste genunchi lui Chris… apoi imi amintesc ca a mai vazut asta.
— Ce-i? racneste din nou.
— Nimic.
— Haide, ce-i?
— Verificam doar daca mai esti aici, racnesc si eu, apoi nu mai spunem nimic.
Daca nu cumva iti place sa-ti spargi bojocii racnind, nu prea poti purta conversatii grozave pe o motocicleta in miscare. In schimb, iti petreci timpul bagind de seama lucrurile care te inconjoara si meditind asupra lor. Asupra celor vazute si auzite, asupra starii vremii si a lucrurilor de care-ti amintesti. Te gindesti la masinaria care te poarta si la peisajul rural in care te afli, te gindesti la tot felul de chestii, pe indelete si profund, fara sa te zoresti si fara sa simti ca pierzi timpul.
Mi-ar placea sa folosesc acum un pic de timp ca sa vorbesc despre niste lucruri care mi-au trecut prin minte. De obicei, sintem asa de grabiti, ca nu prea apucam sa stam la taclale. Rezultatul e un soi de superficialitate repetitiva, o monotonie care face pe cineva sa se intrebe, dupa ani si ani, unde s-a scurs timpul si sa-i para rau ca s-a dus. Dar acum, ca avem ceva vreme si stiu ca-i asa, mi-ar placea sa discut mai in amanunt despre lucruri ce par importante.
Imi vine in minte un soi de dezbatere Chautauqua – e singurul nume la care ma pot gindi – precum conferintele publice mobile care circulau cindva prin toata America, prin America asta, cea in care ne aflam acum, discutiile populare menite sa lamureasca si sa distreze, sa imbunatateasca gindirea si sa aduca lumina si cultura urechilor si mintii ascultatorului. Dezbaterile au fost date la o parte de radio, mai alert, de filme si televizor si mi se pare ca schimbarea asta n-a fost neaparat o imbunatatire. Poate din cauza acestor schimbari curentul constiintei nationale se misca acum mai iute si e mai lat, insa pare a fi mai putin adinc. Vechile albii nu-l mai pot cuprinde si, in cautarea unor albii noi, pare sa raspindeasca haos si distrugere pe maluri. In dezbaterea asta as vrea nu sa sap noi albii ale constiintei, ci pur si simplu sa le adincesc pe cele vechi, astupate de milul gindurilor rasuflate si al platitudinilor prea des repetate. „Ce-i nou?“ este o intrebare eterna si mereu actuala, insa una care, explorata excesiv, duce doar la o nesfirsita parada de banalitati si lucruri la moda, milul mental al zilei de miine. Mi-ar placea, in schimb, sa ma ocup de intrebarea „Ce-i mai bun?“, o intrebare care taie mai degraba in adincime decit in latime, o intrebare ale carei raspunsuri tind sa miste milul pe firul apei. Exista epoci ale istoriei umane in care albiile gindului au fost sapate prea adinc si nici o schimbare n-a mai fost posibila, nimic nou nu s-a intimplat, iar „mai bun“ a ajuns o chestiune de dogma, insa nu asta e situatia acum. Acum, curentul constiintei noastre comune pare sa-si inunde malurile, sa-si piarda directia si sensul de baza, sa potopeasca terenurile joase si sa le izoleze de cele inalte, fara vreun scop anume in afara de conservarea propriei inertii interne. Un pic de adincire a albiei pare nimerita.
Ceilalti motociclisti, John Sutherland si sotia lui, Sylvia, s-au oprit la un popas, pe marginea drumului. E vremea sa ne mai dezmortim. Cind trag si eu motocicleta alaturi, Sylvia isi scoate casca si-si rasfira parul scuturind din cap, in vreme ce John isi propteste BMW-ul. Nu spunem nimic. Am fost in atitea excursii impreuna, ca stim dintr-o ochire cum se simt ceilalti. Deocamdata ne tinem gura si admiram privelistea.
Bancutele de picnic sint pustii la aceasta ora a diminetii. Avem tot locul pentru noi. John paseste pe iarba pina la o pompa de fier si incepe sa pompeze apa de baut. Chris haladuieste printre copaci, urca un delusor inverzit si ajunge la un piriias. Eu nu fac decit sa privesc de jur imprejur.
Dupa un timp, Sylvia se asaza pe bancuta de lemn si-si intinde picioarele, ridicindu-le pe rind, fara sa se uite in sus. Tacerile lungi inseamna la ea posomoreala, asa ca spun ceva despre asta. Ridica ochii, apoi ii coboara iarasi.
— E de la oamenii aia din masini, care veneau din partea cealalta, zice. Primul parea foarte trist. Si al doilea exact la fel, apoi urmatorul si urmatorul, erau toti o apa si-un pamint.
— Se duceau la munca, sint navetisti.
Era sensibila, dar nu se petrecuse nimic nefiresc.
— Na, ce sa-i faci, munca, repet. Luni dimineata. Pe jumate adormiti. Cine se duce luni dimineata la munca zimbind cu gura pina la urechi?
— Doar ca pareau asa de pierduti, zice. Parc-ar fi fost morti cu totii. Ca un cortegiu funerar.
Lasa apoi jos amindoua picioarele si nu le mai misca.
Inteleg ce zice, dar n-are logica. Muncesti ca sa maninci, si asta fac si ei.
— M-am uitat la mlastini, zic.
Ridica privirea dupa ceva timp si spune:
— Si ce-ai vazut?
— Un stol intreg de mierle. S-au ridicat brusc cind am trecut.
— Oh.
— M-am bucurat sa le vad iar. Leaga lucrurile, ginduri si altele la fel, stii?
Sta pe ginduri un timp si apoi, cu verdele intens al copacilor in spate, zimbeste. Pricepe o limba stranie, care nu are nimic de-a face cu ce spui. O fiica.
— Da, zice. Sint frumoase.
— Sa te uiti dupa ele, zic.
— In regula.
John vine si-si verifica echipamentul de pe motor. Mai trage de niste fringhii, apoi desface tasca si incepe sa scotoceasca in ea. Asaza niste chestii pe pamint.
— Daca ai nevoie de fringhie, nici o problema, zice. Doamne, cred ca am de vreo cinci ori pe cit imi trebuie.
— Inca nu, spun.
— Chibrituri? zice scotocind mai departe. Lotiune de plaja, piepteni, sireturi… sireturi? La ce ne trebuie sireturi?
— Hai sa nu incepem cu asta, spune Sylvia.
Se uita unul la celalalt cu figuri impasibile, apoi intorc ochii spre mine.
— Mereu se poate rupe cite-un siret, decretez solemn.
Zimbesc amindoi, dar nu unul catre celalalt.
Indata isi face aparitia Chris si e vremea de plecare. Cit se pregateste el si suie pe sa, ei o pornesc. Sylvia face din mina. Sintem iarasi pe autostrada si-i vad cum cistiga avans.
Dezbaterea la care ma gindesc in calatoria asta mi-a fost inspirata de cei doi cu multe luni in urma si poate, nu-mi dau seama totusi, are de-a face cu o oarecare lipsa subtila de armonie intre ei.
Lipsa de armonie este, se presupune, destul de obisnuita intr-o casnicie, dar in cazul lor pare mai tragica. Mie, cel putin, asa imi pare.
Nu e vorba, intre ei, de o nepotrivire de caracter; e altceva, un lucru pentru care nici unul dintre ei nu-i de vina, dar pentru care nici unul nu are vreo solutie. Nici eu nu sint sigur ca am solutii, doar idei.
Ideile au inceput sa-mi vina odata cu ceea ce a parut a fi o divergenta minora de opinii intre mine si John, legata de modul de reparare a motocicletelor proprii. Mie mi se pare normal si firesc sa ma folosesc de sculele din trusa si de carticica cu instructiuni care vine cu fiecare motor, sa-l tin in parametrii optimi si sa-l reglez eu insumi. John obiecteaza. Prefera sa lase un mecanic competent sa se ocupe de asemenea lucruri, ca sa fie bine facute. Ambele puncte de vedere sint destul de frecvente si divergenta asta minora n-ar fi fost pusa sub lupa daca n-am fi petrecut atita timp calatorind impreuna, stind prin pensiuni de tara, bind bere si vorbind verzi si uscate. Verzi si uscate, de obicei, inseamna ce ne-a trecut prin minte in jumatatea de ora sau in cele patruzeci si cinci de minute de cind am vorbit ultima oara. Daca e despre drumuri, vreme, oameni si amintiri de altadata sau despre stirile de prin ziare, conversatia curge placut. Dar daca performantele vehiculului motorizat imi staruie in minte si ajung sa patrunda in conversatie, gata cu placutul. Conversatia bate pasul pe loc. Se lasa tacerea, vorbele nu mai au sir. E ca si cum doi prieteni, unul catolic si celalalt protestant, ar sta la o bere, s-ar bucura de viata si apoi ar incepe, cumva, sa discute despre contraceptie. Si totul incremeneste.
1. Labor Day si Memorial Day sint sarbatori nationale; prima corespunde zilei de 1 mai, cea de-a doua, tot in mai, corespunde ultimei zile de luni (n.tr.).
AUTORUL
Robert Pirsig s-a nascut in 1928, la Minneapolis. Are trei copii, rodul a doua casatorii, si un IQ de 170, datorita caruia si intra la universitate la numai cincisprezece ani. Studiaza filosofia, isi continua studiile in Benares, dar inainte de aceasta, in 1946, se inroleaza in armata si lupta in razboiul din Coreea. Zen si arta repararii motocicletei, celebrul sau roman filosofic, a intrat in Guinness Book of Records ca fiind cel mai rasunator bestseller cu cele mai multe respingeri de publicare primite din partea editurilor: 121. Zen si arta repararii motocicletei a vindut pina in prezent mai bine de 5.000.000 de exemplare. In 1991, ca urmare a primirii unei burse Guggenheim, Pirsig isi definitiveaza al doilea roman: Lila: An Inquiry into Morals, inca netradus in limba romana.
CARTEA
Una dintre cele mai importante carti ale celei de-a doua jumatati a secolului XX, Zen si arta repararii motocicletei a influentat vietile a milioane de cititori, constituindu-se intr-o meditatie surprinzatoare asupra felului in care putem descoperi sensurile profunde ale existentei intr-o lume tot mai confuza. Lungul periplu pe care un tata si baiatul lui il fac prin nord-vestul Americii devine o odisee personala, emotionanta, in care repararea motocicletei ne va dezvalui cum maiestria si imaginatia pot imblinzi in cele din urma tehnologia. Cu conditia sa devenim, dupa cum ne invata filosofia Zen, una cu faptele noastre.