„Numai analizind imaginarul si teoria magiei in Renastere se pot intelege stiintele din acea epoca (medicina, alchimia, mnemotehnica). Magia se vadeste atunci a fi un fel de strabunica a unui fenomen pe care-l credeam recent – psihologia maselor si, in consecinta, manipularea lor. Procesul a fost anihilat prin cenzurarea imaginarului introdusa de Reforma, care totodata a distrus si magia. Mai multe intrebari ne vin in minte la citirea acestui text: sa fie oare adevarat ca stiinta raspunde mai degraba capriciilor unui posibil hazard? Se poate afirma oare astazi ca magia nu e altceva decit o manipulare constienta a unor fantasme? Este oare sociologia doar o prelungire a magiei renascentiste? Aceste intrebari se nasc din insasi lectura eseului lui Ioan Culianu, profesor, conferentiar de istoria religiilor la Universitatea din Groningen, in Olanda“ (…) („3-e Millénaire“, 1985).
– Fragment –
Superstitie vulgara? „Schizofrenie institutionalizata“? Stiinta rudimentara? Iata citeva din intrebarile ce continua sa se puna cu privire la esenta magiei. In realitate, de indata ce se formuleaza intrebarea, se iveste si raspunsul: pentru oamenii de stiinta ca Jack Bronowski, magia este toate acestea si inca multe altele: nebunia depasita si aproape uitata a unei virste infantile a lumii.
Toate epocile isi au prejudecatile lor: in desfasurarea lor, trebuie ca ele sa conteste acea parte din trecut in raport cu care se definesc prin contrast. Afirmarea stiintei moderne avea nevoie de un astfel de „nihilism de formare“ in momentul in care, prunc plapind, se pregatea sa iasa din amniosul vechilor postulate aristotelice, stoice etc., care o invelise pina in secolul al XVII-lea. Este inutil si oarecum rizibil sa se mai lanseze inca o provocare contestatoare magiei din Renastere, opunindu-i-se realizarile stiintei si tehnicii moderne. Magia ca stramos rudimentar, stingaci, grotesc al stiintelor exacte a fost de mult invinsa. A venit vremea acum sa ne descotorosim de retorica tagaduitoare ce infesteaza inca toate lucrarile – chiar si pe cele mai serioase – de istorie a stiintei, pentru a incerca sa intelegem cu adevarat ce era sau ce voia sa fie magia, ce-i corespunde astazi in lumea noastra moderna, intr-un cuvint, pe singurul teren istoric unde cautarea filiatiilor este posibila.
Opera provocatoare a lui Paul Feyerabend1 ne permite, in ciuda unora dintre cele mai transante afirmatii ale sale, sa stabilim principiile unei noi istorii a stiintelor. Departe de a asista la o evolutie rationala, la un progres calauzit de legile triumfatoare ale unei istorii hegeliene, va trebui sa ne obisnuim cu ideea ca stiinta satisface mai degraba capriciile unui hazard „esential“, la fel precum evolutia speciilor se petrece prin mutatii (adica prin degenerescenta unei specii consolidate), care supravietuiesc in conditiile schimbarii (bruste) a unui biotop dat2. Stiintele si tehnologia moderne n-au avut dintru inceput statutul unei „specii“ noi. Ele n-au reprezentat decit o mutatie in interiorul unei specii vechi, dominate de legile aristotelismului, ale platonismului si ale stoicismului. Este evident ca, in clima noastra, o mutatie genetica (destul de frecventa, de altfel) care produce o musca aptera nu atrage dupa sine distrugerea speciei inzestrate cu aripi. Tocmai musca fara aripi este cea care va fi distrusa in selectia naturala, din cauza ca nu dispune de un instrument de deplasare rapida care sa-i permita sa scape de dusmanii ei naturali. Din contra, pe o insula batuta de vinturi din arhipelagul Galapagos, numai mustele aptere au fost retinute de selectia naturala, mustele „normale“ fiind distruse de un agent advers: vintul. Asijderea, in marile tumulturi politice si ideologice din secolele al XVI-lea si al XVII-lea, vechea „stiinta“, a carei cea mai prestigioasa reprezentanta era magia, a fost extirpata de agentul advers ce se numea Reforma, pentru a da loc unei mutatii fragile, o musca aptera: stiinta moderna3.
Nu intentionam sa analizam aici acest proces uimitor care a marcat transformarea stiintei. Cercetarile recente il confirma4, astfel ca va fi vorba doar de a ilustra istoria acestui fenomen de importanta cruciala care a insemnat ecloziunea unei noi epoci in lume: o epoca puritana pe plan moral, capitalista pe plan economic, evolutionista pe plan filosofic, contestatara pe plan ideologic, reformista pe plan politic, scientista si tehnicista pe plan practic.
Principiile magiei si modul ei de functionare
Ceea ce ne intereseaza aici in primul rind este sa restabilim o imagine corecta a magiei, adica sa discernem, pornind de la textele originare, esenta, principiile si modul de functionare ale magiei in interiorul a ceea ce era stiinta Renasterii. Aceasta ne va permite deopotriva sa descoperim si care sint operatiunile si institutiile ce-i corespund in Occidentul modern.
Exista o lunga istorie a magiei din Antichitatea tirzie, din Evul Mediu arab, din Evul Mediu tirziu occidental, o istorie in care continuitatea joaca un rol de prim-plan, fara sa excluda inovatia, cercetarea, falsificarea si chiar creatiile geniale ca teoria radiatiilor stelare a arabului Al-KindÌ. In Renastere, multiplicitatea aparenta a lucrarilor savante si mai ales populare nu trebuie sa ascunda unitatea unei traditii teoretice stabile care porneste de la Marsilio Ficino (1433-1499) spre a ajunge la cel ce a fost, neindoielnic, „magicianul“ cel mai subtil si mai patrunzator al epocii: Giordano Bruno (1548-1600).
Al treilea tratat din volumul De vita (Florenta, 1489)5, De vita coelitus comparanda, reprezinta cel mai faimos compendiu de magie din Renastere. Totusi el nu poate fi studiat separat, fara a se tine seama si de o alta scriere a lui Marsilio Ficino, De amore 6, care, sub forma unui comentariu liber la Banchetul lui Platon, expune acele idei ce au fost atit de indragite de carturarii francezi din secolul al XVI-lea7.
Pentru Ficino, conform unei traditii cu radacini in medicina Antichitatii, erosul este o operatiune fantastica, prin care trebuie inteleasa o operatiune avind ca teren de manifestare fantazia oamenilor. Or, ce este fantazia? Nu e vorba defel de vreo proprietate cam stinjenitoare a creierului la om si la animale, ci de un corp subtil care invaluie sufletul rational cind el pogoara in trupul fizic. De origine medicala, aristotelica si stoica, aceasta teorie sustinuta de Ficino pretinde ca Omul este alcatuit din suflet, trup si spirit, care are forma unui corpuscul fin, luminos, elastic, transparent cind e „curat“, aproape imaterial, protejind sufletul de contactul direct cu trupul fizic. In acelasi timp, spiritul este o exalatie subtila a singelui, isi are salasul in inima si patrunde de-a lungul trupului prin artere si nervi.
Fiziologie naiva, fireste, dar avind corolarii de o importanta capitala. Intr-adevar, rolul spiritului-fantazie este de a sluji ca receptor al mesajelor venite de la cele cinci simturi, de a le transforma in fantasme si a le transporta la creier, unde sint luate in primire de ratiunea analitica si de memorie. Proprietatea fundamentala a ratiunii analitice este, in toata traditia aristotelica, de a nu fi capabila sa sesizeze un mesaj care nu e transpus in fantasme. Or, rolul corpului subtil (spirit) este tocmai acela de a preschimba in fantasme curentii pneumatici care-i parvin prin canalele simturilor din lumea inconjuratoare. Sub numele de simt intern sau simt comun, sediul spiritului, care este inima, este numit si fantazie si are rolul de a sintetiza informatiile ce-i parvin din partea simturilor externe.
Erosul este gradul zero al magiei
In aceasta perspectiva, erosul este o operatiune fantastica naturala ce se petrece atunci cind fantasma obiectului iubit patrunde prin ochi pina la inima-sintetizator fantastic a(l) indragostitului, instalindu-se acolo si incepindu-si o existenta ingrijoratoare, monstruoasa, care se caracterizeaza printr-un soi de vampirism constind in a fagocita toate celelalte cogitatii sau perceptii ale subiectului. Posedat launtric de fantasma obiectului, subiectul este de aici inainte privat de subiectitatea sa si se transforma intr-o carapace dezindividualizata care adaposteste inauntrul ei esenta altcuiva, a persoanei iubite. Posedare spirituala, fantastica, erosul este o manifestare naturala a magiei. Sa vedem de ce.
Principiul aristotelic potrivit caruia intelectul nu aprehendeaza decit fantasmele atrage automat dupa sine precedenta fantasmei asupra limbajului articulat. Una dintre cele mai importante consecinte ale prioritatii imaginii fata de limbaj este ideea ca memoria omului nu poate inmagazina decit niste secvente de fantasme, nu secvente de cuvinte sau de concepte abstracte. Celebra Arta a memoriei, care face trecerea de la eros la magie, pe acest principiu se intemeiaza8. Cu ajutorul unor operatiuni carora e greu sa li se intrevada complexitatea, dar ale caror rezultate practice erau senzationale9, Arta memoriei isi propunea sa suprapuna secvente de cuvinte pe secvente de imagini, astfel ca, ultimele intiparindu-se in memorie, si primele puteau fi evocate dupa voie. Arta memoriei reprezinta astfel o prima etapa in manipularea constienta a fantasmelor.
La rindul ei, magia ficiniana porneste de la presupozitia ca sufletul rational al omului, parte a Sufletului intregului, are multe lucruri de dezvaluit inteligentei omenesti. Dar, pentru ca limbajul lui sa ajunga la ratiunea analitica, trebuie ca el sa fie mai intii transformat in fantasme de catre sintetizatorul cardiac. Operatiune inversa si echivalenta perceptiei, aceasta contemplatie nu se poate realiza decit in conditiile optime ale unei transparente totale a fantaziei sau a corpului spiritual omenesc. Or, ceea ce obnubileaza spiritul sint necuratiile de ordin moral (viciile), dar si de ordin material, provenite fie din neglijenta subiectului, fie dintr-o dispozitie maladiva, fie de la influentele astrale nocive. Pentru a contempla, trebuie sa fii pur. Pentru a fi pur, trebuie sa te purifici, adica trebuie sa gasesti mijloacele de a-i reda propriei tale fantazii o transparenta si o elasticitate optime. In sfirsit – teorie de asta data de sorginte neoplatoniciana10 – corpul spiritual care inveleste sufletul coboara odata cu acesta din inaltul cerului, oprindu-se pe traiectoria sa in toate sferele planetare (sapte, de toate), unde isi insuseste unele proprietati sau calitati planetare esentiale. Trebuie stiut ca intre planete trei sint benefice (Soarele, Jupiter, Venus), doua malefice (Saturn, Marte) si doua (Mercur, Luna) a caror influenta poate fi cind buna, cind rea.
Dat fiind ca spiritul este el insusi de esenta stelara (teorie a lui Aristotel) si inrudit cu planetele datorita trecerii sale prin sferele planetare la intrupare, va fi asadar cu putinta sa se actioneze asupra acestui corp fin folosindu-se obiecte ce contin in ele insele insusiri, efluvii astrale. Or, astrologia Antichitatii, inca valabila in Evul Mediu si in Renastere, elaborase serii de obiecte apartinind celor patru regnuri (mineral, vegetal, animal, uman) si continind in sine insusirile unei planete. Ca sa dam un singur exemplu, foarte incomplet, sa luam Soarele: exista un metal solar (aurul), o piatra scumpa solara (crisolitul), o planta solara (heliotropul), un animal solar (leul) etc. Toate aceste lucruri contin deci insusiri solare pe care pneuma omeneasca si le poate apropria prin simplul contact. Cine se inconjoara de obiecte solare devine oarecum solar, adica spiritul sau insusi se solarizeaza. Pentru a-si purifica spiritul, trebuie mai presus de orice sa-i intipareasca insusirile celor trei planete benefice (numite si „Cele Trei Gratii“). Dar pentru a-l epura si a-l face puternic si elastic, trebuie deopotriva sa frecventeze locurile inflorite si inmiresmate, cu o clima blinda, sa evite relatiile mondene, sa se inconjoare cu obiecte lucitoare, sa manince zahar si sa bea un vin bun – substante care, in speta, contin mult spirit.
Aceasta este magia ficiniana, pe care am numit-o intrasubiectiva, deoarece se ocupa numai de ameliorarea conditiilor spirituale ale subiectului insusi. E de la sine inteles ca magia intrasubiectiva nu e decit o forma a magiei intersubiective, care mobilizeaza un operator (agent) si un subiect (pacient). In cazul purificarilor pneumatice (spirituale) ficiniene, operatorul isi este propriul pacient. Dat fiind insa ca lumea insasi e plina de suflet sau de spirit (principiu stoic), este de asemenea posibil sa se exercite o magie extrasubiectiva, vizind influentarea obiectelor „neinsufletite“. In fine, toate aceste forme de magie, spre deosebire de ceea ce afirma specialistii cei mai proeminenti11, sint tranzitive, caci ele urmaresc sa transfere proprietatile unui subiect asupra lui insusi, asupra altui subiect sau asupra unui obiect, in virtutea continuitatii pneumatice a tuturor lucrurilor de pe aceasta lume.
Magia nu e nimic altceva decit o manipulare constienta a fantasmelor, cu scopul de a influenta alte agregari spirituale de acelasi tip sau de tip diferit. Ca operatiune spirituala naturala, inconstienta, involuntara, sustragindu-se controlului unui operator, erosul reprezinta gradul zero al magiei.
In virtutea principiului continuitatii pneumei, magia afirma ca orice productie de fantasme se transmite prin interactiune spirituala de la un emitator la un receptor. E lesne de inchipuit o magie care sa-si aiba punctul de pornire in manipularea constienta a fantasmelor, facind tot posibilul ca sa le transmita de la un sintetizator fantastic emitator la un sintetizator receptor. Or, in acest caz, n-ar exista o mai iscusita manipulare a fantasmelor decit cea in care ne instruieste Arta memoriei.
Astazi magicianul se ocupa cu sociologia
Unul dintre cei mai mari – de nu cumva chiar cel mai mare – dintre Artistii memoriei din secolul al XVI-lea era campanianul Giordano Bruno, originar din Nola (aproape de Neapole), care deprinsese Arta acolo unde fusese ea cel mai bine predata in Evul Mediu tirziu: intr-o minastire. Bruno era in stare de minunatii mnemotehnice care au stirnit admiratie la Curtea Frantei si i-au adus o pensie provizorie. Nu mult inainte de a fi intemnitat la Venetia, a redactat o opera manuscrisa careia i s-au ignorat pina acum semnificatia si valoarea12. Pentru prima data in istoria magiei, Bruno combina erosul, mnemotehnica si magia intr-o sinteza unica in genul ei, a carei importanta pentru gindirea occidentala ar fi intrecut-o de departe pe cea a vulgarului Principe al lui Machiavelli, daca ar fi fost cunoscuta si descifrata aceasta scriere redescoperita la sfirsitul secolului al XIX-lea de niste editori care, la drept vorbind, admirau in Bruno pe adversarul bisericii si pe martirul din 1600, prea putin pasindu-le de adevaratul sau orizont intelectual si de adevaratul sau mesaj13. Recitind astazi tratatul De vinculis in genere (Despre legaturi in general), raminem uimiti de indrazneala gindirii lui Bruno, o gindire ce anticipeaza psihologia maselor si psihosociologia aplicata, ca si numeroase alte activitati moderne de care vom avea a ne ocupa mai jos.
Ca mare mnemotehnician, „pictor al spiritului“, Bruno obisnuia sa-si controleze fantazia, sa n-o lase sa produca decit fantasmele dorite de el insusi, ceea ce echivala deopotriva cu un control foarte riguros al propriilor sale emotii si pulsiuni. Aceasta stare de constiinta totala Bruno o recomanda oricarui practicant al Artei memoriei, pentru ca el sa nu devina victima fantasmelor suscitate de sine insusi in propriu-i aparat fantastic. Am vazut ca posedarea fantastica nu era o maladie lipsita de gravitate: era prin urmare important sa te feresti de ea, pastrindu-ti o luciditate desavirsita cu privire la scopul in care fantasmele erau in mod voit si constient suscitate. In cazul mnemotehnicii, scopul era de a invata pe de rost texte si notiuni importante. In cazul magiei erotice nascocite de Bruno, era vorba de a manipula afectivitatea unui subiect individual sau colectiv.
Intr-adevar, exista o relatie importanta intre erosul care este o operatiune fantastica, dar si fantazia ce raspunde lesne stimulilor erotici: iata de ce Bruno, ca si alti artisti ai memoriei, ii recomanda practicantului o stare de excitatie capabila sa-i faca fantasmele mai vii si mai captivante, astfel ca ele sa i se intipareasca mai usor in spirit.
Ar trebui sa facem o paranteza cam lunga spre a explica faptul ca aici trebuie cautat motivul principal al declinului mnemotehnicii. Intr-adevar, reformatii n-au pregetat s-o acuze de imoralitate si de idolatrie, ceea ce i-a provocat, chiar din vremea lui Bruno, condamnarea definitiva. Ea avea sa dispara complet in secolul al XVIII-lea, dupa ce produsese in cel de-al XVII-lea niste opere bizare si decadente. Apogeul si-l atinsese in secolul al XVI-lea, poate chiar in opera lui Bruno, personaj in care lumea continua sa vada un apostol al „progresului“, in vreme ce el nu era decit un intirziat al Evului Mediu si al Renasterii in plina Reforma.
Totul este manipulabil
Nu ne va fi prea greu sa intelegem de ce Bruno, dinspre orice parte a baricadelor ideologice din secolul al XVI-lea ar fi privit, nu putea fi decit un intrus primejdios. Intr-adevar, cu o luciditate inegalabila pentru epoca sa, Bruno traseaza in De vinculis o distinctie neta intre teologie (inclusiv etica) si „gindirea laica“ (civilis speculatio), in al carei reprezentant se erijeaza. Pentru teologie, exista o religie adevarata si niste credinte gresite, exista un bine si un rau care sint, in mare masura, de natura ideologica. Nu poate fi vorba de vreo manipulare a indivizilor si a maselor, ci doar de misiune si de convertire la adevarul unic. Dimpotriva, pentru Bruno nu exista decit un singur principiu valabil: totul este manipulabil, nimeni nu se poate sustrage relatiilor intersubiective, fie ca e vorba de un manipulator sau un manipulat. Teologia insasi, credinta crestina si oricare alta religie nu sint decit niste convingeri de masa instaurate cu ajutorul unor operatiuni magice. Pentru ca o operatiune sa reuseasca, trebuie ca agentul si pacientul sa fie in egala masura convinsi de eficacitatea ei. Credinta este asadar conditia prealabila a magiei. Evident, cu cit cineva e mai ignorant, cu atit mai usor va fi convins de fantasmele puse in miscare de teologie si de medicina. Pentru Bruno, orice religie este o manipulare a maselor. Utilizind tehnici eficiente, intemeietorii de religii s-au priceput sa exercite o influenta durabila asupra imaginatiei maselor ignorante, sa le canalizeze emotiile si sa se slujeasca de acestea provocindu-le sentimente de abnegatie si de autosacrificiu pe care altminteri ele nu le-ar fi manifestat.
In general, este mult mai usor de manipulat masele decit un singur individ. Tehnicile de masa sint generale, cele ce i se aplica unui individ anumit trebuie sa tina seama de toate inclinatiile si fobiile lui, de ceea ce-i trezeste interesul si de ceea ce-l lasa rece, pe scurt, de toate „punctele slabe“ ale sale, reductibile la „slabiciuni erotice“, prin care poate fi manipulat.
Operatorul lui Bruno are trei ipostaze: magician, medic, profet. Ultimele doua sint aplicatii ale celei dintii la un domeniu restrins – vindecarea si, respectiv, instaurarea sau reformarea unei religii. Medicul, care actioneaza prin transfer, este un psihanalist avant la lettre. Sfera sa de actiune se apropie de ilicit si de supraomenesc. Stabilind ca medicul-magician al lui Bruno isi continua astazi existenta in persoana analistului, am fi ispititi apoi sa afirmam ca celelalte doua profesiuni – de magician-manipulator si de profet – au disparut in zilele noastre. Este insa mai probabil ca ele sa se fi camuflat sub niste aparente sobre si legale. Magicianul se ocupa astazi cu relatiile publice, cu propaganda, cu prospectii ale pietei, cu anchete sociologice, publicitate, informatii, contrainformatii si dezinformare, cenzura, operatiuni de spionaj si chiar cu criptografia, aceasta stiinta care facea parte, in secolul al XVI-lea, din magia propriu-zisa. Aceasta figura-cheie a societatii actuale reprezinta o prelungire naturala a manipulatorului brunian, ale carui principii continua sa le urmeze, avind grija sa le dea o formula tehnica si impersonala.
Este cu totul eronat ca istoricii au declarat magia disparuta odata cu intronarea „stiintei cantitative“. Aceasta a inlocuit numai o parte a magiei, prelungindu-i altminteri visurile si scopurile prin mijlocirea tehnologiei. Electricitatea, transporturile rapide, radioul si televiziunea, avionul si computerul n-au facut decit sa realizeze acele fagaduieli pe care mai intii magia le formulase si care tineau de arsenalul procedeelor ei supranaturale: producerea luminii, deplasarea instantanee dintr-un punct al spatiului in altul, comunicarea cu tinuturile indepartate, zborul prin aer, detinerea unei memorii infailibile. Tehnologia nu este altceva decit o magie democratica, permitind oricui sa se bucure de acele facultati speciale pe care magicianul se lauda ca le poseda.
Dimpotriva, nimic n-a inlocuit magia pe propriul ei teren, cel al relatiilor intersubiective. In masura in care au intotdeauna o latura operationala, sociologia, psihosociologia si psihologia aplicata reprezinta in zilele noastre prelungirile directe ale magiei renascentiste.
Ce se putea spera sa se obtina prin cunoasterea relatiilor intersubiective, dupa Bruno?
O societate omogena, sanatoasa din punct de vedere ideologic si guvernabila. Manipulatorul total al lui Bruno ia asupra lui sarcina de a le distribui subiectilor o educatie si o religie convenabile. Controlul si selectia sint stilpii ordinii. Nu-ti trebuie multa imaginatie ca sa intelegi ca functia manipulatorului brunian a fost luata de stat pe seama sa si ca acest „magician integral“ al epocii noastre are menirea de a produce instrumentele ideologice necesare in vederea obtinerii unei societati uniforme. Orice educatie genereaza niste asteptari pe care statul insusi nu este in masura sa le satisfaca. Pentru toti cei frustrati, statul se insarcineaza sa creeze centrale ideologice producatoare de asteptari alternative. Cultura si contracultura au una si aceeasi radacina. Ele tin de functia de manipulare integrala a statului, care nu s-ar putea infaptui fara aparenta unei dialectici capabile sa atinga toate paturile populatiei.
Istoricii stiintelor au decretat prematur disparitia magiei si inlocuirea ei de catre „stiintele cantitative“. Eroarea lor a fost de a fi voit sa compare doua discipline – magia si stiinta – care nu au acelasi teren de actiune. De indata ce stabilim ca domeniul propriu al magiei erau relatiile intersubiective, ne dam repede seama nu de disparitia, ci, din contra, de progresul continuu al magiei, culminind astazi cu o seama de stiinte psihologice si sociologice, ca si cu amploarea, imposibila in epoca lui Bruno, pe care a luat-o functia magicianului, asumata in zilele noastre de catre stat.
Stiinta isi vede de drumul ei, iar magia ramine si nici n-ar avea cum sa dispara decit odata cu disparitia subiectilor insisi.
„Éros, magie et manipulation des masses“, in „3-e Millénaire“, Paris, 18, 1985, pp. 31-35. Traducere din limba franceza de Dan Petrescu.
NOTE:
1 Consider opera lui Feyerabend ca fiind extrem de importanta pentru lumea actuala (cf. HANS PETER DUERR sed.t, Versuchungen. Aufsätze zur Philosophie Paul Feyerabends, 2 vol., Frankfurt, 1980), in pofida provocarilor infantile si a lipsei sale totale de perspectiva istorica – lipsa pe care, altminteri, o reproseaza in mod ciudat adversarilor sai! Feyerabend ramine cu toate acestea pilonul pe care viitorul va putea sprijini constructia unei noi istorii a stiintei.
2 V. eseul meu „Religione e accrescimento del potere“, in G. ROMANATO-M.G. LOMBARDO-I.P. CULIANU, Religione e Potere, Torino, 1981, pp. 173-252 strad. rom. Maria-Magdalena Anghelescu si Serban Anghelescu, Polirom, ed. a II-a, 2005, pp. 169-240t.
3 V. cartea mea Éros et Magie à la Renaissance. 1484, Flammarion, 1984 strad. rom. Polirom, ed. a III-a, 2011t.
4 Cf. studiul meu „Magia spirituale e magia demonica nel Rinascimento“, in Rivista di Storia e Letteratura Religiosa 17/1981, pp. 359-408; Éros et Magie, op. cit.; „La magie de Giordano Bruno“, in Studi e Materiali di Storia delle Religioni, 1983.
5 V. retiparirea anastatica a editiei de la Venetia, 1498, ingrijita de MARTIN PLESSNER si FELIX KLEIN-FRANKE, si recenzia mea din Aevum 54/1980, 2.
6 Exista diferite editii latine, franceze, italiene; cea mai recenta editie italiana a aparut la Milano, in 1973.
7 V. J. FESTUGIÈRE, La philosophie de l’amour de Marsile Ficin et son influence sur la littérature française au XVIe siècle, Paris, 1976.
8 Cf. F.A. YATES, L’Art de la Mémoire, trad. fr., Paris, 1976.
9 Cf. marturiile la YATES, passim.
10 Cf. cartea mea Psychanodia I, Leyda, 1983 strad. rom. MARIANA NET, Polirom, 20062t.
11 Cf. D.P. WALKER, Spiritual and Demonic Magic from Ficino to Campanella, Londra, 1958 strad. rom. si ingrijire editie: MARIA GENESCU, Ed. Herald, 2010, sub titlul de Magia spirituala si angelica (sic!). De la Ficino la Campanellat.
12 V. studiul meu „La magie de G.B.“, art. cit.
13 V. cartea mea Éros et Magie, cap. IV.
AUTORUL
Ioan Petru Culianu (1950-1991) a fost profesor de istoria religiilor la University of Chicago. Autorul unor studii de rasunet privind gnosticismul si magia renascentista. Dintre volumele publicate la Editura Polirom: Eros si magie in Renastere. 1484 (2003, 2012), Cult, magie, erezii (2003), Jocul de smarald (2005, 2008, 2011), Dictionar al religiilor (impreuna cu Mircea Eliade, 2007) si Iter in silvis, vol. I (2012).
CARTEA
„Cele 22 de studii de istoria religiilor reunite acum, pentru prima data, in volumul Iter in silvis II se ocupa de doua teme principale ale cercetarilor lui Ioan Petru Culianu in timpul deceniului petrecut ca profesor la Universitatea din Groningen (1976-1986): gnozele (si, legat de acestea, experientele extazului) si magia renascentista. In primul rind, Culianu avanseaza ipoteza ca gnozele antice mediteraneene provin din transformarea dualismului iudaic in plin dualism dupa caderea Templului din Ierusalim, in 70 p.C. Aceasta concluzie va constitui una dintre contributiile majore ale lui Culianu la scoala italiana de studiu al religiilor dualiste antice, patronata de Ugo Bianchi. In al doilea rind, in Iter II Culianu analizeaza in detaliu textele magiei renascentiste ale lui Marsilio Ficino si Giordano Bruno, precum si pe cele ale abatelui Trithemius si Cornelius Agrippa, prezentind, precum un antropolog al fantasmelor Renasterii, nu doar elementele de baza ale operatiilor fantastice si felul in care acestea sint folosite in artele magice, ci si contextele istorice care au permis aparitia lor, pe de o parte, si cele care au dus la disparitia lor, pe de alta parte.“
Dr. Eduard Iricinschi,
Polonsky Postdoctoral Felow at the Van Leer Jerusalem Institute