– Fragment–
21 DECEMBRIE,
ORA 6 :05 A.M. CET
Cum am ajuns sa ies din gratiile lui Dumnezeu dupa ce iesisem deja
Postat de Madisonspencer@viatadapoi.iad
Tweeter drag,
N-as fi blocata aici, pe Galápagosul asta stincos care se numeste Pamint, bind din cupa cu urina calduta de broasca-testoasa care e compania oamenilor, daca n-ar fi fost farsa pe care mi-au facut-o cele trei domnisorele Curvi Curvus. Pina la Halloweenul de care iti spun, fusesem strangulata pina la moarte, cu singele iesindu-mi pe toate orificiile, de cel mult opt luni. Fusesem blestemata, da, pentru o crima oribila, pe care o voi dezvalui aici curind. Unul dintre cele mai nasoale chinuri din iad e ca toti stim, in sufletul nostru, de ce meritam sa fim acolo. Eu am ajuns sa scap pentru ca, asa cum e obiceiul, de All Hallow’s Eve intreaga populatie a Hadesului se intoarce pe Pamint pentru a-l prada de pop-corn cu caramel si stafide invelite-n ciocolata de la apus pina la miezul noptii. Deci eram destul de ocupata, scotocind cartiere suburbane dupa batoane Twix si Almond Joy, pentru a spori tezaurul iadului, cind o adiere de vint mi-a adus numele din departare. Un cor de voci smiorcaite – vocile alea lingusitoare, ascutite, prepubere – imi cinta numele: „…Madison Spencer… Maddy Spencer, arata-ni-te. Iti ordonam sa vii sa ne asculti poruncile“. Pentru voi toti, oameni pre-morti, chiar daca va place sau nu, oamenii post-vii nu sint curvele voastre. Mortii au lucruri mai bune de facut decit sa raspunda la intrebarile cretine pe care le puneti plansetelor de spiritism: care sint numerele la loto si cine-o sa va ia in casatorie. Voi si jocurile voastre séance si smecheriile de genu’ care-atinge-primul-masa, hai-s-ademenim-fantoma. Trecusera, in cel mai bun caz, patru ore de intuneric, in care abia am apucat sa string niste batoane Kit Kat, cind o sleahta chicotitoare de domnisorici Fandi Fandosita ma invoca. Stateau pe fostul meu pat, in camera fostului meu internat din Locarno, Elvetia, si cintau la unison: „Arata-ni-te, Madison Spencer. Hai sa vedem daca fundul tau mare a mai scazut de cind e mort“. Si rideau acoperindu-si gura cu miinile subtiri.
Facindu-si semne una alteia, cele trei domnisorele Tirfulita Tirfovici cintau: „Arata-ne dieta ta secreta de fantoma“. Gluma asta de santier le-a facut sa chicoteasca, leganindu-se dintr-o parte in alta, cu umerii lovindu-se unul de altul. Stateau turceste, murdarindu-mi cearsafurile cu pantofii lor, cu care loveau din cind in cind capul patului, mincind pop-corn in jurul unei farfurii pline cu luminari aprinse. „Avem chipsuri“, ma ademeneau ele in timp ce fluturau o punga. Cu aroma de barbecue. „Avem sos de ceapa.“ O voce intona: „Haide, Madison… Hai, purce-purce-purce-lus…“ Toate vocile s-au unit si-au cintat: „Scroaaafoooooooooooo…!“. Chemau scroafa urlind in noaptea rece de Halloween. „Hai, purcico, aici, purci-purcicuto…“
Guitau. Mormaiau. Urlau: „Groh-groh-groh“. Mestecind zgomotos, gurile lor umplute pina la refuz cu snackuri cu multe calorii rideau in hohote.
Nu, Tweeter drag, nu le-am macelarit, desi eram furioasa. Cind scriu rindurile astea, ele inca mai sint vii, cu toate ca au invatat ce-nseamna umilinta. E de-ajuns sa spun ca am mers acolo intr-un Lincoln Town Car negru si am raspuns la invocatiile lor de mocofane. De Halloweenul despre care iti vorbesc le-am facut pe domnisoarele Cutra Cutrovici, celebrul trio inamic, sa-si deserte continutul sarac al intestinelor anorexice. Asa ca, da, rusine, rusine sa-mi fie. Daca vrei sa stii, eram putin distrasa si ingrijorata sa nu intirzii la ora de stingere.
Daca as fi ajuns fie si cu o secunda dupa miezul noptii, asta ar fi insemnat exilarea mea pe Pamintul plictisitor, asa ca am ramas hipervigilenta, in vreme ce la incheietura mea groasa ceasul inainta minut cu minut catre doispe. In clipa in care cele trei domnisoare Pupi Pupazan inotau in rafale din propria lor voma imputita si propriul lor rahat lipicios, am sters-o catre Town Car-ul ce ma astepta.
Vehiculul meu credincios, scaparea mea, era unde il lasasem: parcat linga bordura inghetata din fata internatului. Cheile se balanganeau in contact. Ceasul de bord arata unspe treiscinci, o marja de eroare mai mult decit suficienta pentru calatoria mea de intoarcere in iad. M-am urcat la volan si mi-am pus centura. Ah, Pamintule, m-am gindit cu oarecare toleranta, chiar cu oarecare nostalgie, in timp ce ma uitam la edificiul vechi unde imi faceam veacul odata, traind cu Fig Newtons si citind Parazitii. In noaptea asta, la fiecare geam era aprinsa lumina si multe dintre ele stateau larg deschise, chiar daca afara era iarna, iar draperiile fluturau in bataia vintului naprasnic de pe coastele inghetate ale Alpilor anosti. Pe fiecare dintre geamurile astea deschise ieseau acum capetele scolaritelor bogate, aplecate peste pervaz si vomitind cascade de mincare digerata pe fatada de caramida rosie a cladirii. Imaginea asta era mult prea placuta pentru a fi lasata in urma, dar acum ceasul de bord arata unspe patruscinci.
Urindu-le un adio dragastos, i-am dat o cheie masinii. I-am mai dat o cheie.
Am apasat cu mocasinii mei Bass Weejun pe pedala de acceleratie, dindu-i un imbold. Ceasul de bord arata unspe cinzeci. Am verificat de doua ori ca schimbatorul automat de viteze sa fie fixat bine pe treapta „Parcare“ si i-am mai dat o cheie.
’Mnezai! Nu stor nu s-a auzit de sub capota. Pentru toti fraierii din blogosfera care cred ca se pricep la toate – mai ales la masini –, nu, nu uitasem sa sting farurile si nu se descarcase bateria. Si, inca un nu, masina nu avea prea putina benzina. Disperata, am rasucit cheia in contact iar si iar, uitindu-ma cum ceasul inainteaza netulburat pina la unspe cinscinci. La unspe cinssase, telefonul masinii a inceput sa sune – scotind cite-un sunet demodat de genu’ bah-bah –, iar eu l-am ignorat in eforturile mele frenetice de-a deschide torpedoul ca sa caut manualul masinii si sa rezolv problema mecanica. Telefonul inca mai suna patru minute mai tirziu, cind – aproape plingind – am luat receptorul din furca si am raspuns cu un taios:
— Alors!
Din receptor, o voce spunea:
— „…Madison aproape ca plingea de nervi.“ O voce lingusitoare de barbat spunea: „Victoria dulce in fata colegelor ei tiranice se preschimbase intr-o panica chinuitoare cind isi daduse seama ca masina ei nu pornea…“
Era Satan, Printul Intunericului, care citea, cu siguranta, din manuscrisul lui de rahat „Povestea lui Madison Spencer“ – o presupusa poveste a vietii mele, pe care se lauda c-a scris-o inca de dinainte ca eu sa ma nasc. Cica fiecare moment din trecutul si viitorul meu apare in paginile alea, scris deja acolo de el.
— „…micuta Madison“, a continuat Satan sa citeasca, „s-a tras inapoi, socata, cind a auzit vocea stapinului ei suprem in receptorul Town Car-ului…“
Intrerupindu-l, am intrebat:
— Ai umblat la masina?
— „…stia“, a zis vocea din telefon, „ca Marele Destin al Raului Pur o astepta pe Pamint…“
Am urlat:
— Nu-i corect!
— „…Maddy nu va mai avea in curind de ales si va merge mai departe, declansind sfirsitul lumii…“
Am urlat:
— Nu declansez nimic! Nu sint Jane Eyre a ta!
Ceasul de bord arata miezul noptii. Orologiul de la o kirche alpina din departare a inceput sa bata. Inainte de a sasea bataie, receptorul din mina mea a inceput sa se evapore. Intregul Town Car disparea in jurul meu, dar vocea lui Satan turuia in continuare:
— „…Madison Spencer a auzit clopotul bisericii indepartate si a inteles ca nu exista. Nu existase niciodata, era doar o marioneta creata sa-l serveasca pe Diavolul extrem de sexy si superbun…“
In timp ce scaunul soferului se dizolva, fundul meu gras, indesat se apropia incet-incet de pavaj. Ecoul ultimei batai a orologiului s-a auzit in canioanele si ravenele Elvetiei anoste. Geamurile internatului se inchideau. Luminile se stingeau. Perdelele erau trase. Centura de siguranta, care cu o secunda in urma imi stringea burta maricica, era acum la fel de imateriala ca o fisie de ceata. Linga mine, de parca ar fi fost aruncata in strada, era geanta Coach contrafacuta pe care prietena mea Babette o uitase pe bancheta din spate a masinii.
Dupa ce-a trecut de miezul noptii, Lincolnul s-a transformat intr-un banc nebulos de ceata, un mic nor cenusiu ce avea forma vaga a unui Town Car. Fusesem abandonata in sant, linga poseta murdara, din imitatie de piele, a lui Babette, singura in noaptea elvetiana vijelioasa.
In locul clopotelor de biserica, vintul aducea cu el notele fade ale unei melodii remixate. Era cintecul „Barbie Girl“, al trupei de europop Aqua. Un ton de apel. Printre prezervativele si batoanele de ciocolata din poseta, am gasit o agenda electronica. Pe ecran aparea un numar cu prefix de Missoula, Montana. Primisem un mesaj: „URGENT: Strecoara-te la bordul zborului #2903 al Darwin Airlines din Lugano in Zürich; dupa aceea ia zborul #6792 al Swissair catre Heathrow si zborul #139 al American Airlines catre JFK. Misca-ti fundul la hotelul Rhinelander. Acum!“. Mesajul era de la un punkist post-viu, cu par albastru, care ispasea o pedeapsa nasoala in iad, prietenul si mentorul meu Archer.
21 DECEMBRIE,
ORA 8 :00 A.M. EST1
Intoarcerea acasa
Postat de Madisonspencer@viatadapoi.iad
Tweeter drag,
Dac-ai intreba-o pe maica-mea, ti-ar raspunde: „Religiile exista doar pentru ca oamenii sint multumiti mai degraba cu un raspuns gresit decit cu nici un raspuns“. In traducere libera: parintii mei nu credeau in Dumnezeu. In traducere libera : nu sarbatoream Craciunul.
Daca parintii mei si l-au imaginat vreodata pe Dumnezeu, atunci era sigur un Harvey Milk de marimea unui munte semet, astupind gaurile din ozon cu delfini inaripati in loc de heruvimi. Si ar trebui sa fie si curcubeie pe-acolo, o droaie de curcubeie.
In locul Craciunului, noi sarbatoream Ziua Pamintului. Stind in pozitia zazen, sarbatoream ziua de nastere a lui Swami Nikhilananda. Poate c-am fi facut si un dans Morris5 dezbracati, in jurul trunchiului unui sequoia californian foarte batrin, cu ramurile impodobite cu hamacele murdare si galetile cu cacat ale celor mai eco-ambientalisti locuitori in copaci care predau tehnici de protest si rezistenta pasiva bufnitelor pestrite. Intelegi ce vreau sa zic. Maica-mea si taica-meu ziceau ca nu Mos Craciun, ci Maya Angelou era cea care stia daca toti copiii sint cuminti sau nu. Doctorita Angelou, m-au avertizat ei, isi facea socotelile pe o lunga pinza rulata plina de nume si, daca nu intorceam compostul, aveam sa fiu trimisa la culcare fara alge. Cit despre mine, voiam doar sa stiu ca cineva intelept si fara amprenta de carbon – doctorita Maya sau Shirley Chisholm sau Sean Penn – ma baga in seama. Dar niciodata nu era cu adevarat un Craciun. Si nici una dintre idioteniile astea cu „Pamintul pe primul loc!“ nu te ajuta dupa ce mori si-ti dai seama ca toti idiotii aia cu Biblia, care se jucau cu serpi si dadeau stricnina pe git, au avut dreptate.
Iti place sau nu, drumul catre iad e pavat cu bambus complet natural si ecologic.
Crede-ma, Tweeter drag, stiu despre ce vorbesc. In timp ce maica-mea si taica-meu, care inca mai traiesc, au aprins luminari pe baza de soia si s-au rugat la John Reed in cea mai mare parte a anului, eu am fost moarta si am invatat adevarul crud despre toate lucrurile astea.
AUTORUL
Chuck Palahniuk s-a nascut in 1962 si a copilarit in Burbank, Washington. A studiat jurnalismul la Universitatea din Oregon si dupa absolvire, in 1986, s-a stabilit in Portland, unde a schimbat diverse slujbe inainte de a se dedica in intregime scrisului. Desi primele carti i-au fost refuzate de editori, care le considerau prea riscante din cauza atmosferei lor sumbre, dupa publicarea romanului Fight Club (1996) cariera literara a scriitorului si-a schimbat definitiv cursul. Considerat unul dintre cele mai originale si mai provocatoare romane din ultimul deceniu al secolului XX, Fight Club a fost ecranizat de regizorul David Fincher in 1999. Filmul sau – cu Edward Norton, Brad Pitt si Helena Bonham Carter in rolurile principale – s-a bucurat de un succes fulminant, fiind distins cu numeroase premii. In 1999 au aparut romanele Supravietuitor si Monstri invizibili, urmate in 2001 de Sufocare, a carui ecranizare a obtinut premiul special al juriului la Festivalul de Film de la Sundance. La Editura Polirom au fost publicate pina in prezent: Fight Club (2004, 2012), Jurnal (2006), Bintuitii (2007), Cintec de leagan (2007), Monstri invizibili (2008), Sufocare (2009), Rant (2009), Supravietuitor (2009), Pygmy (2011), Snuff (2012) si Blestemati (2012).
CARTEA
Apocalipsa(2013), urmatorul roman din trilogia halucinanta despre viata de apoi si sfirsitul lumii ce incepe cu Blestemati, continua povestea lui Madison Spencer, fetita moarta la treisprezece ani si condamnata sa-si petreaca vesnicia in compania unei gasti pestrite de demoni si suflete proscrise. Ratind ora stingerii in noaptea de Halloween, Maddy ramine sa bintuie pe pamint, chinuita de vinovatie din cauza intimplarilor de cosmar ce i-au adus damnarea si urmarita de un vinator de fantome drogat, angajat de parintii ei miliardari. Madison afla cu groaza ca parintii ei au pus bazele unei religii universale pornind de la sfaturi date de ea in gluma de pe lumea cealalta si au construit un continent de un alb imaculat din deseurile aglutinate ce plutesc in Marele Vortex din Pacific. Strinsi cu totii acolo, prozelitii se roaga la Templul lui Madison, in asteptarea sfirsitului lumii, care va veni cu siguranta cind Madlantida cea alba, propulsata de iahturi de lux, va lovi America de Nord si celelalte continente. Damnarea sau mintuirea intregii omeniri par sa atirne numai de micuta Maddy, naucita de vorbele unui Dumnezeu intransigent si de ale unui Diavol deghizat in sofer de taxi, care se pretind amindoi a-i fi creatori.