– Fragment–
Dimineata, lumina era directa si stralucitoare, iar cind echipajul se duse pe punte sa-si spele rufele, descoperi ca navigatorul disparuse. Pescarii statura linga chesonul gol, incercind sa scaneze orizontul, insa lumina reflectata de crestele valurilor facea sa para ca se uitau in o mie de oglinzi. Capitanul il puse pe masinist sa faca inventarul cabinei, dar in final se dovedi ca lipseau foarte putine lucruri in afara de barca de salvare. Cit despre cursul navigatorului, pilotul ridica din umeri si arata spre est, catre soare. Asa ca ramasera acolo, privind si nevazind ceea ce ajunsese sa se intimple.
— Saraca nevasta-sa, zise masinistul.
— Sigur va fi trimisa intr-un lagar, spuse secundul.
— S-ar putea sa fim trimisi cu totii, zise masinistul. Si nevestele, si copiii nostri.
— Uitati cum facem, interveni Jun Do. Vom spune ca a cazut peste bord. Ca a fost luat de un val urias venit pe neasteptate.
— Chiar in prima noastra iesire in larg cu o barca de salvare? intreba capitanul, care fusese tacut pina atunci.
— O sa spunem ca valul a maturat peste bord barca de salvare. O sa aruncam peste bord si chestiile alea, zise Jun Do aratind spre plase si balizele de semnalizare a acestora.
Capitanul isi scoase sapca si camasa, aruncindu-le alaturi fara sa se uite unde aterizeaza. Se aseza in mijlocul puntii si isi lua capul in miini. Abia atunci oamenii parura cuprinsi de o teama adevarata.
— Nu pot sa mai traiesc asta o data. Nu mai am alti patru ani de dat, zise el.
— N-a fost vorba de un val urias, ci de siajul de elice al unei nave port-container sud-coreene, sugera pilotul. Aproape ca ne-a scufundat.
— Haideti sa facem vasul sa esueze in apropiere de Wonsan si sa ne salvam inotind pina la tarm, propuse secundul. Si atunci, stiti, navigatorul pur si simplu nu a scapat cu viata. O sa ne indreptam spre o plaja plina cu pensionari si vor fi o multime de martori.
— Nu exista pensionari, zise capitanul. Si se spune asta doar ca sa continui sa traiesti.
— Am putea sa mergem sa-l cautam, interveni Jun Do.
— N-ai decit, spuse capitanul.
— Credeti ca poate supravietui acolo? intreba Jun Do, punindu-si mina pavaza la ochi si uitindu-se din nou peste valuri. Credeti ca poate sa scape?
— Saraca si-afurisita de nevasta-sa, zise secundul, mergind linga el.
— Fara barca de salvare sau fara om, am incurcat-o, zise capitanul. Daca ambele lipsesc, nu vom fi crezuti niciodata. Pe punte erau cintare pentru peste, uscate si stralucitoare in lumina. Capitanul isi trecu un deget pe citeva dintre ele. Daca Junma se scufunda si noi ne scufundam odata cu ea, nevestele pescarilor primesc o pensie, nevasta masinistului primeste pensie, nevasta pilotului primeste pensie. Vor fi toate in viata.
— Vor trai cu soti inlocuitori, zise secundul. Cum ramine cu copiii mei, care vor fi crescuti de un strain?
— Vor trai, zise capitanul. Nu vor ajunge in lagare.
— Americanii au fost furiosi, zise Jun Do. S-au intors si l-au luat.
— Ce inseamna asta? intreba capitanul, aparindu-si ochii cu mina si uitindu-se in sus la Jun Do.
— Au vrut razbunare, raspunse el. Si au venit inapoi ca sa-l ia pe omul care i-a infrint in lupta. Ne-au abordat din nou si l-au rapit pe navigator.
Capitanul zacea pe spate pe punte intr-o pozitie ciudata. Arata de parca tocmai ar fi cazut de pe greement si se afla in clipa cind nu te misti, ci doar incerci sa iti dai seama daca ti-ai rupt ceva.
— Daca Phenianul va crede cu adevarat ca un cetatean a fost rapit de americani, n-o sa se potoleasca niciodata, zise capitanul. Vor bate moneda la nesfirsit despre asta si in cele din urma adevarul va iesi la lumina. In plus, nu exista nici o dovada ca americanii au venit inapoi – singurul lucru care ne-a salvat data trecuta au fost idiotii aia care se prosteau cu radioul.
Jun Do scoase din buzunar cartea de vizita pe care i-o lasase Jervis, impodobita cu sigiliul Marinei Militare a Statelor Unite. I-o dadu capitanului, spunind:
— Poate ca americanii au vrut ca Phenianul sa stie exact cine a venit si a facut prapad. De fapt, au fost exact aceiasi tipi – cu totii i-am vazut foarte bine. Am putea sa spunem aproape aceeasi poveste.
— Pescuiam la plase cind americanii au venit la bord, zise masinistul. Ne-au luat prin surprindere. L-au inhatat pe navigator si si-au batut joc de el o vreme, apoi l-au aruncat la rechini.
— Da, aproba pilotul. Stateau acolo cu armele lor, rizind in timp ce tovarasul nostru murea.
Capitanul cerceta cartea de vizita. Intinse mina si il ajutara sa se ridice. In privire avea o lucire salbatica.
— Si atunci, unul dintre noi, fara sa tina cont de propria-i siguranta, a sarit in marea plina de rechini ca sa-l salveze pe navigator, adauga el. Acest membru al echipajului a suferit rani groaznice din cauza muscaturilor, dar nu i-a pasat deoarece se gindea doar la salvarea navigatorului, un erou al Republicii Populare Democrate Coreene. Insa era prea tirziu – pe jumatate mincat de rechini, navigatorul a fost inghitit de valuri. Ultimele sale cuvinte au fost de omagiere a Iubitului Conducator, si abia in ultima clipa noi l-am tras inapoi la bordul Junmei pe celalalt membru al echipajului, care singera si era mai mult mort decit viu.
Totul se linisti brusc.
Capitanul ii spuse masinistului sa porneasca vinciul.
— Vom avea nevoie de un rechin proaspat, zise el.
Capitanul se duse la Jun Do si ii cuprinse gitul cu palma, tragindu-l tandru spre el, pina cind fruntile aproape li se lipira. Nimeni nu-i mai facuse asa lui Jun Do si i se paru ca si cum numai el era pe lume.
— Si asta nu pentru ca tu i-ai bagat in cap navigatorului toate ideile alea prostesti, zise capitanul. Sau fiindca ai tatuata pe piept o actrita, in loc de o femeie reala, aflata acasa si care sa depinda de tine. Nu pentru ca ai facut pregatire militara pentru suportarea durerii. Ci pentru ca nimeni nu te-a invatat niciodata despre familie si despre sacrificiu, despre a face orice este nevoie pentru a-i proteja pe ai tai.
Ochii capitanului erau deschisi, calmi si atit de aproape de ai lui Jun Do, ca parea ca ei doi comunicau intr-un mod pur, fara cuvinte. Mina de la ceafa lui era ferma, iar Jun Do se pomeni ca da aprobator din cap.
— N-ai avut niciodata pe cineva care sa te indrume, dar sint eu aici si-ti spun ca asa e corect sa faci, continua capitanul. Oamenii astia sint familia ta si stiu ca ai face orice pentru ei. N-a mai ramas decit sa dovedesti asta.
Rechinul ramasese atirnat in navod toata noaptea si era amortit de iminenta moarte. Cind iesi din apa, avea ochii albi, iar ajuns pe punte isi deschise si isi inchise gura mai mult ca pentru a incerca sa expire ceva ce il omora lent decit ca pentru a incerca sa inspire oxigen.
Capitanul ii ceru pilotului sa il apuce zdravan de brat pe Jun Do, insa acesta din urma zise ca nu, ca avea sa si-l tina intins el singur. Secundul si masinistul ridicara rechinul, care avea aproape doi metri lungime.
Jun Do respira adinc si se intoarse spre capitan:
— Rechini, arme si razbunare, zise el. Stiu ca eu am nascocit asta, dar nu e o poveste care sa poata fi crezuta cu adevarat de cineva.
— Ai dreptate, spuse capitanul. Insa e o poveste de care se pot folosi.
Dupa ce solicitara ajutor prin radio, o nava a patrulei de coasta ii escorta pina la Kinjye, unde o multime de oameni se adunase la rampa de transportare a pestelui. Erau de fata citiva reprezentanti de la Ministerul Sigurantei, doi reporteri de la Rodong Sinmun si niste tipi de la paza pe care nu-i intilneai niciodata decit daca beai. De la fabrica de conserve ieseau aburi, ceea ce insemna ca se aflau intr-un ciclu de sterilizare, asa ca muncitorii stateau pe galetile intoarse, asteptind sa-l zareasca pe omul care se luptase cu rechinii. Pina si golanii si copiii infirmi venisera sa priveasca scena cu atentie prin sticla de la bazinele cu pesti vii, care le facea fetele sa para mari si deformate in timp ce pe linga ele inotau bancuri de aji.
Un medic se apropie de Jun Do cu o punga de singe pentru transfuzie. Cauta o vena in bratul ranit, dar Jun Do il opri:
— Daca veti pune singele in bratul asta, n-o sa se scurga tot afara ? intreba el.
— Uite ce e, eu tratez numai eroi, raspunse doctorul. Asa ca stiu ce sa fac cu singele. Iar locul de unde se scurge este exact cel in care ar trebui sa mearga singele.
Apoi introduse cateterul intr-o vena din spatele articulatiei unui deget, lovind-o usor ca s-o gaseasca si dindu-i apoi punga de singe lui Jun Do, sa o tina ridicata cu bratul sanatos. Doctorul scoase tricoul insingerat in care era infasurat bratul, dind la iveala o rana in toata regula. Dintii rechinului, asemenea unei sticle opalescente, intrasera cu totul in carne, iar cind adinciturile din carne se irigau, la baza lor era vizibil luciul alb al osului.
Jun Do le facu reporterilor si functionarilor un rezumat succint al intilnirii sale cu agresiunea americana. Acestia nu ii pusera multe intrebari. Confirmarea prin fapte a adevarului era cea care parea sa-i intereseze. Brusc, in fata lui aparu barbatul mai in virsta, cu parul tuns periuta si cu miinile infirme, care il luase pe navigator rindul trecut. Purta acelasi costum gri si, de aproape, Jun Do vazu ca avea pleoape foarte grele, care-l faceau sa para ca-si odihnea ochii in timp ce vorbea.
— Va trebui sa verific detaliile relatarii tale, zise el fluturindu-i scurt o insigna care nu avea numele unei institutii.
Era doar o imagine cu un zid gros de beton, care plutea deasupra pamintului.
Jun Do fu condus pe o carare, cu bratul sanatos tinind punga de singe, iar cu celalalt prins intr-un bandaj. In fata era capitanul, care vorbea cu sotia navigatorului. Stateau linga un morman de caramizi. Femeia nu plingea. Se uita la batrin si apoi la Jun Do, dupa care se intoarse spre capitan, care isi puse un brat in jurul ei ca sa o consoleze. Jun Do privi in spate la aglomeratia de pe chei, la tovarasii sai care gesticulau larg in timp ce relatau patania, insa i se parura brusc foarte departe.
Batrinul il duse la fabrica de conserve parasita. Din cladirea cu tavan inalt mai ramasesera doar giganticele camere de aburi, singuratice conducte de gaze si ruginitele sine ingropate in betonul pardoselii. Prin gaurile acoperisului patrundeau raze de lumina. Erau acolo o masa si doua scaune pliante.
Pe masa se afla un termos.
Batrinul se aseza si desfacu incet capacul cu miinile lui care se miscau de parca ar fi avut manusi groase. Paru din nou ca-si odihneste ochii inchizindu-i, dar asta-i venea de la batrinete.
CARTEA
Pak Jun Do are un tata autoritar, director al unui orfelinat in Coreea de Nord. Pe masura ce creste printre orfanii nevoiti sa munceasca pentru supravietuire, Jun Do isi arata loialitatea fata de conducatorii poporului si ascutimea instinctelor. Din postura lui de „cetatean umil al celei mai mari natiuni intre natiuni“, micul ambitios urca in ierarhie; devine soldat, folosit pentru lupta in intunericul tunelelor, apoi un soi de rapitor profesionist, specializat in disparitia japonezilor de pe plaje; inclinatia lui spre limbi straine il propulseaza spre meseria de transmisionist, cu misiunea de a intercepta mesajele americanilor. Trece prin tot felul de momente atroce si vede lucruri terifiante. Cu vremea, scopul supravietuirii e lasat in urma si tinarul Jun Do ajunge pe tarimul detestat, America, cu o misiune de care atirna viitorul sau: va urma fie un drum luminos, alaturi de elita maretului stat, fie disparitia intr-o mina din care nimeni nu s-a mai intors.
AUTORUL
Adam Johnson este licentiat in jurnalism la Arizona State University si a urmat studii postuniversitare la McNeese State University si la Florida State University. In prezent preda cursuri de creative writing la Stanford University, ca profesor invitat. In 2002 a fost ales de Amazon.com cel mai bun scriitor debutant al anului. In 2010 a cistigat Premiul Gina Berriault, iar trei ani mai tirziu, Premiul Pulitzer pentru romanul Povestea lui Jun Do, acelasi roman aducindu-i si Dayton Literary Peace Prize.