Adrian Crupa
Peste aproape doua decenii, intr-o Romanie bantuita inca de fantasmele anului 1984, America Latina este re-lecturata cu mijloacele studiilor culturale in volumul Alinei Titei, Identitate, alteritate si putere. Realitati sociale si problematizari literare in America Latina (Editura Universitatii „Alexandru Ioan Cuza“, 2012).
Cartea autoarei iesene (specialista in limba si literatura spaniola si in civilizatiile hispano-americane) urmeaza un itinerar aproximativ opus celui asumat de Iordan Chimet. Daca, in 1984, textul purta cititorul De la Utopie la Realitatea americana, traseul urmat fiind dinspre reprezentarile pe care Vechiul Continent si le-a facut despre Lumea Noua catre lecturarile pe care insisi latino-americanii le opereaza propriei lor realitati, demersul Alinei Titei urmeaza un sens invers. Atentia autoarei se opreste initial asupra analizei socio-istorice a realitatilor latino-americane avand ca rezultat decelarea autoritarismului drept caracteristica esentiala a regimurilor politice hispano-americane, atat in perioada coloniala, cat si in cea revolutionara si post-coloniala, urmand ca, ulterior, sa fie studiata modalitatea prin care figura dictatorului este sublimata in fictiune, devenind una dintre temele favorite ale literaturilor hispano-americane contemporane.
Inca din perioada veche a Americii Latine (secolele XVI-XIX) regimurile politice, coloniale mai intai si revolutionare mai apoi, se fondeaza in jurul figurii centrale a leader-ului autoritar, figura ce cunoaste in spatiul hispano-american ipostaze specifice. Astfel, in perioada coloniala, puterea se concentra in mainile unui leader local/regional, personaj care exercita o dominatie excesiva asupra unor teritorii mai mult sau mai putin extinse. Cacique-ul se identifica prin puterea nelimitata, obedienta populatiei dominate si un cult al personalitatii bazat pe carisma, populism si demagogie. Acestor caracteristici mostenite de la regimurile politice precolumbiene, capeteniile spaniole, selectate indeobste dintre conchistadori, le-au adaugat constient o componenta mesianica care, in cele din urma, au transformat figura cacique-ului in cea a protectorului patern al poporului, singurul indreptatit si capabil sa reprezinte, sa conduca si sa hotarasca destinele supusilor sai. Se naste prin urmare un adevarat sistem politic – caciquismo – definit de o dominatie brutala a celor inferiori, de favorizarea exclusiva a celor ce manifesta o obedienta neconditionata, de exercitarea discretionara a puterii in beneficiul propriu, al familiei si al camarilei, dincolo de orice convingeri politice clar definite. Odata cu revolutiile si cu razboaiele de independenta din prima jumatate a secolului al XIX-lea, se dezvolta o noua ipostaza a autoritarismului hispano-american, respectiv caudillo. Initial doar o capetenie militara, noul tip de leader autoritar se formeaza si evolueaza pe fondul vidului de putere ce caracterizeaza fostele colonii spaniole proaspat eliberate, devenind in timp substitutul autoritatii statului la nivel local sau regional. Desi, in procesul exercitarii dominatiei necrutatoare, caudillos recurgeau deseori la violenta (atunci cand carisma personala si prestigiul social nu erau suficiente), caudillismo – remarca Alina Titei – era in multe cazuri un sistem mai putin opresiv decat regimurile prezidentiale ulterioare.
In fapt, marile figuri dictatoriale ale Americii Latine se vor alege dintre presedintii republicilor latino-americane de la sfarsitul secolului al XIX-lea si de pe intregul parcurs al secolului XX. Se poate vorbi in consecinta de o evolutie a regimurilor autoritare hispano-americane ce poate fi etapizata in patru mari perioade. Dupa o prima etapa numita caudillismo primitiv (pana in 1850/1880) dominata de figurile autoritare amintite mai sus, urmeaza epoca dictaturilor asa-zis moderne: 1850/1880-1914, perioada dictaturii oligarho-militare; 1916-1958, perioada dictaturilor populiste; dupa 1958, perioada dictaturilor personale sau militare post-Revolutia cubaneza.
Romanul dictatorului
Experienta acestor realitati istorico-sociale dificile a generat in literatura Americii Latine aparitia unui gen nou supranumit romanul dictatorului, fenomen aproximativ concomitent cu aparitia unei variante specifice de crestinism implicat social intitulat „Teologia eliberarii“ (Teología de la Liberatión). Acestea au reprezentat modalitatile ce au permis gandirii si sensibilitatii latino-americane sa deconstruiasca la nivel fictional imaginea supralicitata si mistificata a leader-ului autoritar. De la eseurile secolului al XIX-lea si romanele cu dictator, accentul cade progresiv in romanele despre dictatori pe deconstructia estetica a figurii tiranice, cunoscand apoteoza in romanul lui Gabriel García Márquez, El otoño del patriarca (1975).
Se impune asadar contemporanului in chip de erou salvator al Americii Latine figura strivitoare a dictatorului, omniprezent, omnipotent, sublim si, in acelasi timp, lipsit de cea mai elementara prezenta a umanului, al carui portret este sintetizat de Alina Titei astfel: „Acesta este Supremul. O personalitate plurivalenta care sintonizeaza, in cheie fictionala, cu portretul unui personaj istoric la fel de contradictoriu si de complex. Un batran bolnav si muribund, paranoic si megaloman care, prins in vartejul puterii, delireaza obsesiv despre probleme metafizice, etice si istorice ce ii marcheaza destinul personal si viitorul tarii“. Doar astfel un personaj precum patriarhul marquezian (fictional) poate determina un dictator real (Omar Torrijos, dictator al Republicii Panama intre 1968 si 1981) sa se recunoasca si sa recunoasca: „Cea mai buna carte a ta este Toamna patriarhului: toti suntem asa cum spui tu!“.