Juriul festivalului a fost format din Elena Christodoulidou, Stephen Locke, Antonis Papadopoulos, Miroslav Momcilovic, Iulia Rugina si Constantin Popescu. Ileana Birsan, Cristi Luca si Cristi Marculescu au alcatuit Juriul Criticii, iar Juriul Tanar a fost compus din liceenii Teona Galgotiu, Matei Gaginsky si Marc Solomon.
Competitia a fost interesanta. Din ea a facut parte si 20,000 on Earth/ O zi din viata lui Nick Cave, de Iain Forsyth si Jane Pollard, la o luna dupa premiera mondiala de la Berlin. Distins la Cannes 2013 cu Premiul Europa Cinémas dupa ce fusese prezentat in sectiunea Quinzaine des Réalisateurs, The Selfish Giant e semnat de o debutanta, Clio Barnard, care preda cinema la Universitatea din Kent. Desi film de debut iesit de sub mantaua lui Mike Leigh & Ken Loach, pelicula premiata cu Trofeul B-IFF e puternica si memorabila mai ales prin imaginea eroului, pustiul hiperkinetic Arbor (Conner Chapman). Arbor se rasteste la toata lumea, fie ca sunt mama care il apara, fratii care il tachineaza, profesorii benigni sau proprietarul fioros al depozitului de fier vechi & cai unde se aciueaza ca sa faca un ban. Singurul lui prieten e Swifty (Shaun Thomas), un coleg durduliu care se intelege cu caii si care merge pana in panzele albe pentru prietenul lui. Ce racoritor e un film realist britanic, cu eroii lui prea saraci ca sa fie sentimentali, dupa un sirop ca La grande bellezza! Totusi, Clio Barnard s-a inspirat din frumoasa povestire omonima a lui Oscar Wilde, cea cu uriasul egoist care il descopera pe Dumnezeu prin copiii pe care ii lasa in pomii din curte ca sa vina si la el primavara. Povestea e adaptata cam invers si, in ciuda duritatii ei, tot cu nodul in gat te lasa.
Stories We Tell, cel mai recent film al actritei/regizor Sarah Polley, a fost premiat pentru regie. Si acesta merita vazut. E un documentar care devine docudrama cand descoperi ca unele scene din film sunt reconstituiri. Sarah Polley se misca extrem de bine printre interviuri talking heads, imagini de arhiva si reconstituiri. Interviurile le realizeaza cu rude si cu prieteni, iar mama ei, Diane, e punctul spre care converg toate drumurile. Personalitate solara, actrita si ea, Diane Polley a murit prematur cand fiica avea 11 ani. Filmul se construieste pas cu pas, ca si portretul lui Diane, pentru ca la un moment dat sa devina cautarea propriei identitati a regizoarei care afla ca tatal ei nu e tatal natural. Cautand adevaratul genitor printre posibilele flirturi ale mamei, Sarah Polley ajunge sa inteleaga ca vitalitatea inepuizabila a mamei ascundea drama femeii care a pierdut custodia primilor copii, motiv pentru care nu poate renunta la cei din al doilea mariaj esuat pentru un barbat pe care l-ar putea iubi. Filmul e in asa fel conceput incat povestea se creeaza sub ochii nostri (desi, de pilda, regizoarea a aflat la 18 ani despre chestia cu tatal). Fiecare personaj intervievat are propria versiune despre Diane.
In sectiunea Panorama a fost proiectat Ida, de Pawel Pawlikowski (care mai nou a fost vandut in Franta, unde merge foarte bine). Alta relaxare, mai ales vizuala. Intr-un alb-negru frumos, cu nuante, povestea urmareste in Polonia anilor ’60 doua femei, pe Ida, o tanara care urmeaza sa se calugareasca dupa ce a fost crescuta la maici, si pe matusa ei, o judecatoare care dupa razboi a trimis la moarte, in calitate de procuror, mai multi dusmani ai poporului. Cele doua nu s-au vazut niciodata, dar se intalnesc pentru a cauta ramasitele parintilor Idei, ucisi in timpul razboiului. Asa afla Ida ca e, de fapt, evreica, iar matusa compulsiva o va duce intr-o calatorie la capatul careia fiecare dintre ele se va schimba. Pentru matusa alcoolica e sinuciderea, pentru Ida contactul brutal cu trecutul si o prima & placuta experienta erotica inainte de a se intoarce la manastire. La ce buna libertatea sau dragostea cand lumea care ti se ofera e stricata de la radacina? (Vecinul care i-a ucis parintii in padure, iar pe ea a crutat-o pentru ca era mica ii propune un targ: ramane cu casa daca-i arata unde a ingropat cadavrele.) Filmul e bun fara a fi stralucit: imaginea e superba, dar povestea cam gaurita. Totusi, ce e placut la el e lipsa de emfaza.
Din pacate, nu am reusit sa vad nici Frances Ha (de Noah Baumbach), nici Short Term 12 (de Destin Cretton). Despre Jeune et Jolie (de François Ozon) si Borgman (de Alex van Warmerdarm) voi vorbi la momentul potrivit, pentru ca intra in sali in aceasta luna. Si Blood Ties intra, dar nu are inca stabilita data de lansare.
PALMARES
– Trofeul B-IFF pentru Cel mai bun film: The Selfish Giant / Uriasul cel egoist (Marea Britanie) de Clio Barnard. Motivatia juriului: „Este un extraordinar film de debut ce continua traditia britanica impusa de Ken Loach si Mike Leigh, si care analizeaza din perspectiva sociala clasa muncitoare, totul pe fundalul unei povesti credibile despre doi pusti prapaditi care incearca sa supravietuiasca indiferent prin ce metode“.
– Marele Premiu al Juriului: Short Term 12 (SUA) de Destin Cretton. Motivatia juriului: „Portretul convingator facut caminului pentru copiii cu probleme si inspirat de tineretea scenaristului-regizor; o poveste plina de emotie care exploreaza multiplele fatete ale acestor suflete cicatrizate“.
– Premiul pentru regie: Sarah Polley pentru Stories We Tell/ Povestile noastre (Canada). Motivatia juriului: „O excelent pusa in scena calatorie intre trecut si prezent, adevar si minciuni, amintiri si previziuni legate de viitor, o calatorie ce combina mijloace narative perfect adaptate povestii spuse de film si care transmite o avalansa de emotii“.
– Premiul pentru imagine: Oleg Mutu pentru In Bloom (Georgia/Germania), regia Nana Ekvtimishvili si Simon Groß), pentru „o estetica speciala potrivita la perfectie unei povesti extrem de autentice ce se desfasoara intr-o societate sexista si opresiva, si care, prin fiecare cadru, transmite o sensibilitate puternica si onesta“.
– Mentiuni Speciale: James McAvoy pentru rolul din Murdarie/ Filth (Marea Britanie, regia Jon S. Baird), „pentru curajul de a deconstrui un personaj complex si autodistructiv utilizand toate uneltele actoricesti pretinse de acest tip de film“; Johnny Marshall pentru sound design-ul filmului Upstream Color (SUA, de Shane Carruth) „pentru rolul special si subtil jucat in constructia unui film care nu se adreseaza numai mintii, ci tuturor simturilor, intr-un mod atat constient, cat si, uneori, subconstient“.
– Premiul criticii: Upstream Color, „pentru optiunile narative curajoase si pentru alegerile estetice inventive. Intr-o maniera aproape non-narativa, acest construct aparent abstract despre alienare si identitate chestioneaza natura si natura umana intr-un puzzle cu piese deopotriva poetice si matematice“.
– Premiul Juriului Tanar: The Selfish Giant/ Uriasul cel egoist
– Premiul de Excelenta cu ocazia editiei aniversare a festivalului: Dan Nutu