Eram la ultimul Cannes impreuna, in 2009, cand Leo a cumparat din Fnac-ul de pe Rue d’Antibes editia aparuta la Gallimard cu toate volumele din A la recherche du temps perdu la un loc. Caramida lui Proust a fost singura carte pe care a luat-o in Argentina. N-a spus nimanui ca planuieste sa si scrie despre ea, nu doar s-o citeasca cap-coada. Noi credeam ca la Buenos Aires nu face decat poze (pe care le pune pe LiterNet) si ca se plimba. Daca nu ma insel, doar cand era deja la Lisabona a anuntat ca a scris un studiu in franceza despre Proust. In 9 aprilie 2014, cand se implineau fix trei ani de la disparitia lui Leo, la Institutul Francez din Bucuresti a avut loc o seara-lansare. La planète Proust. Esquisses d’un journal de lecture a aparut in acest an la Éditions Non Lieu, in Franta, cu o prefata de Virgil Tanase. Marina Dumitrescu Baconschi a fost maestrul de ceremonii al serii, iar despre carte au vorbit Horia-Roman Patapievici, Adrian Mihalache si Mircea Deaca. A fost putina lume. Leo strangea oameni foarte diferiti in jurul lui, dar dupa disparitia sa prietenii au ramas in continuare desperecheati si nu s-au prea imprietenit unii cu altii. S-au proiectat fotografiile sale din volumele Retrovizoare (publicate pe LiterNet), secvente din emisiuni TV unde a fost invitat si din conferinta de la TNB. Am avut senzatia ca Leo vorbeste din alta dimensiune. De aproape-departe. Asa cum a spus si Horia-Roman Patapievici, al carui discurs nu ma indur sa-l tai, Leo nu inceteaza sa uimeasca pentru ca descoperi la el, prin aceasta carte despre Proust, laturi pe care nu i le cunosteai. E ciudat sa vezi ca ai avut un prieten care iti ramane o enigma. Ne e dor de el, ne lipseste, dar nu l-am inteles cu totul – nici el nu ne-a lasat.
Mai jos sunt cuvintele lui Horia-Roman Patapievici, „Horia de la ICR“, cum ii spunea Leo in ultima vreme si pe care il debutase in „Contrapunct“. Patapievici spune ca volumul despre Proust e capodopera lui Leo si puncteaza similitudinile extraordinare dintre cele doua destine. Leo a avut sansa de a fi pana la capat artizanul propriei vieti, „si a facut-o fara rest“. Mai multe, mai jos.
Simetrii simbolice
Horia-Roman Patapievici
Ma gandesc ce fel de dar primesc marile culturi dupa ce au daruit o mare limba, o mare traditie culturala – sa primeasca, oarecum din extratemporalitate (cum primesc din extrateritorialitatea acestei culturi), darul unui pachet lingvistic esentializat. Leo a construit aceasta carte despre un mare scriitor francez, in aceasta limba extratemporala si extrateritoriala. Este o mare performanta.
Leo a murit la 51 de ani si 9 luni. Marcel Proust a murit la 51 de ani si 5 luni. Cine a citit cartea lui Leo scrisa in engleza, al carei titlu in romana era Litera din scrisoarea misterioasa (n.red.– aparuta la Polirom in 2011), stie ca Leo era foarte sensibil la anumite jocuri numerologice, la anumite simetrii simbolice, scriptice si conceptuale. Lucrul nu mi-a fost evident decat in momentul in care, citindu-l pe ultimul Culianu, Leo mi-a trimis cateva randuri in care accentul cadea pe pasiunea lui Culianu pentru tipul de divinatie pe care il poti obtine din simetrii. Cartea lui Leo scrisa in engleza e marcata si structurata pe aceste simetrii. Acolo apare un personaj foarte sulfuros, Crowley, care a fost un magician cu care Fernando Pessoa s-a intalnit. Nu stiam ca Leo auzise de Crowley, dar il evoca intr-un mod care arata ca are multe sertare inca neexplorate chiar si de prietenii lui apropiati.
Exista aceasta fraza a lui Leo: „Chaque être est la somme de ses économies invisibles“ („Fiecare faptura este suma economiilor“, in sensul de adaosuri, „invisibile“). Leo are multe côté-uri invizibile, iar acum, cand opera lui este incheiata si putem sa o vedem cumva spatial, observam aceste invizibilitati pe care stralucirea lui in viata, accentul pe care el il punea pe dezinvoltura, pe exuberanta, pe dandism le astupau.
Revin la cartea despre Proust. Este o carte care incepe stilistic cu o evocare a lecturii intermitente, stilistic identica cu pasajul care deschide A la recherche du temps perdu in care Proust spune: „Mult timp m-am culcat devreme“. Somnul si lectura – somnul in care plonjeaza Proust si lectura intermitenta despre care Leo spune ca nu o poate face decat intermitent, in mod voit – sunt marcate ca identice, ceea ce inseamna ca de unde incepe Leo cu lectura lui Proust, incepe si Proust cu romanul lui. Proust si-a scris romanul in ultimii ani din viata, patru sau cinci (a murit in 1922). Cartea se termina cu un necrolog din „The Guardian“ scris in 1922, pe care il evoca Leo. Marina (n.red. – Dumitrescu Baconschi) a avut buna inspiratie de a pune necrologul din „The Guardian“, scris de Paul Bailey in 2011, la moartea lui Leo. Nu a fost doar o decizie a editorului ca sa rimeze cele doua necrologuri, pentru ca in textul lui Leo insusi felul in care Proust incheie cercetarea lui asupra timpului pierdut si traieste ceea ce Leo numeste „euforia realizarii unei opere perfect inchise“, ei bine, aceasta euforie e simultana cu intrarea pronuntata in teritoriul mortii.
E o carte remarcabil de simetric construita. M-am intrebat cum a scris-o Leo. Sunt enorm de suparat pe mine ca n-am fost atent la aceste lucruri ca sa il pot intreba, pentru ca e limpede ca sunt mai multe straturi de lectura. A scos toate citatele, iar intr-un clasor si-a scos temele despre care avea sa scrie si care nu sunt teme neaparat conventionale. Vorbeste permanent despre moarte, dar e moartea conjugata cu somnul, cu florile, cu amintirea, cu acea expresie formidabila despre memorie vazuta ca „zacamant de minerale ascunse“ sau despre „memoria ca o sera in care un gradinar cultiva flori ce sunt vise fericite si flori ce sunt vise cosmar“.
Un formidabil exeget
Toate astea sunt clasele in care Leo a introdus citatele formidabil alese. Cand spune Virgil Tanase in prefata „l-am reluat pe Proust pentru ca l-am citit pe Leo“, sigur, poate fi o amabilitate de literat (cam asa se fac prefetele), dar iti vine sa-l reiei pe Proust cand vezi ce tip de decupaj face un om care avea o ureche literara absoluta intr-o stilistica enorm de complicata si care nu mai e deloc a timpului nostru. Rabdarea cu care Leo a ascultat curgerea sintaxei lui Proust si a exfoliat asa cum desfaci o floare pretioasa, o orhidee care prin miracol ar avea mii de foi, ca sa ajungi spre un loc pe care nu vrei sa il distrugi – toate astea sunt ganduri, cum sunt la Proust, sunt ca mareea, persuasive, matura nisipul, intra, dupa aceea iar se intorc intr-un soi de continuu du-te vino aluvionar – arata un formidabil exeget. Asta imi evoca prima lucrare a lui Leo pe care am citit-o, o exegeza la un roman imposibil, care cred ca nici de englezi nu poate fi citit cu adevarat pentru ca trebuie citit cu voce tare si ar trebui sa avem ca martori intonatiile si pronuntiile lui James Joyce, e vorba de Finnegans Wake. Acest eseu interpretativ al lui Leo a fost publicat in „Secolul 20“, la inceputul anilor ’80. Este o enorma diferenta intre hermeneutul Leo la inceputul anilor ’80 si hermeneutul Alex. Leo Serban din articulo mortis asupra lui Proust, care el insusi scria un articulo mortis. Diferenta uriasa e ca primul Leo e un om perfect instalat in exterioritatea dexteritatii. Leo, sa nu uitam, a fost un om senzational de inteligent. Inteligenta lui se vede atat in exegeza, cat si in modul in care scria. Era un om extrem de talentat pentru geniul vietii, cum ar fi spus Oscar Wilde pe care Leo il pretuia foarte mult. Dar exista o tema care, treptat, se instaleaza intre aceste dexteritati ale exterioritatii, iar aceasta este a sufletului. Leo vorbeste mereu, la fiecare pagina, ori convoaca din Proust citate care pun mereu in ecuatie sufletul, somnul, visul, amintirile, memoria, moartea. In permanenta. Este o cadenta simfonica, pentru ca are o structura temporala care orienteaza mereu datele pe care le scoate si ii duce mai departe exegeza in functie de aceste oglinzi. Este un text in care vorbeste o interioritate foarte adanca astfel incat, daca nu esti atent la ghilimele – intrucat Leo da multe citate intinse –, poate sa iti scape faptul ca s-a trecut de la Proust la Leo, iar singurul lucru care semnaleaza asta e o alta structura a limbii franceze, ceea ce arata inca o data ce extraordinar cunoscator al limbii franceze era Leo. Pentru ca sunetul lui era al lui, nu se lasa contaminat de sunetul lui Proust (si, sa fim seriosi, nu e usor sa rezisti acestui cantec).
Un proiect al incheierii
Cred ca Leo, dupa decizia din 2009 de a se retrage, s-a instalat voit intr-un proiect al incheierii pe care l-a lasat sa se intrevada – pentru cine stie sa observe aceste lucruri – in mod disparat sau in insemnari sau in mici pliuri pe care eseurile lui despre cinematograf le-a lansat ca pe un soi de mesaje aruncate in sticla, in mare. A vrut sa se sinucida de la 18 ani si se uita mereu cu ingrijorare in oglinda sa vada ce dezastre a produs timpul in anul care s-a scurs. Dandismul a fost una dintre filosofiile pe care le-a imbratisat. Dandismul era la el o dexteritate a exterioritatii. Am descoperit recitindu-l, cand am scris prefata pentru cartea in limba engleza si acum cand am citit schitele de jurnal de lectura despre Proust: Leo era foarte serios. Era incredibil de serios. Eu am crezut tot timpul ca, dintre noi doi, eu sunt cel serios, dar nu era asa. El a luat lucrurile atat de in serios incat a murit la 51 de ani si 9 luni exact ca omul despre care a scris ultima oara. Tot ce a facut in 2009 e programul prin care nu un dandy, ci altcineva decide sa iasa din scena. Pur si simplu, Leo a decis acest lucru si a facut-o fara rest. A fost evocat de Jérôme Carassou (n.red. – editorul francez) faptul ca nu exista nici un lamento, nici o indiscretie in textele lui. E adevarat. Leo era perfect controlat. Era controlat si in durere. Pasajele pe care le selecteaza din Proust referitoare la durere, la durerea sufleteasca, atrag atentia asupra faptului ca tema durerii era prezenta pentru Leo. De altfel, intr-un loc il si citeaza pe Proust: „constiinta morala depinde de suferinta“ si „daca nu ai suferinta, nu devii o persoana morala“, dupa care el conchide: „daca este asa, atunci sa suferim cat mai mult!“. Ca pretuia Leo moralitatea nu ne mira, dar ne mira acest accent, pentru ca aici e prezent tragicul; e suficient sa punem in oglinda primele lui comentarii legate de tema dandismului de dupa ’90 cu felul in care vorbeste despre dandism si despre lichidarea lui la Proust, despre baronul de Charlus, despre decaderea si excluderea lui – executia pe care o sufera in salonul doamnei de Verdurin e ceva fioros pentru ca acesta e, in cele din urma, sfarsitul dandismului. Dandismul se bazeaza numai pe aparente, iar atunci cand ele sunt lichidate, nu mai ramane din el decat moartea.
Cartea despre Proust se incheie cu Timpul regasit. Ce e timpul regasit? E o intermitenta a sufletului, e ceea ce poti recupera din memorie daca ai iubit – nici macar daca ai iubit cu adevarat si ceva a ramas in memorie nu e sigur ca vei putea scoate la iveala, pentru ca totul sta sub semnul intermitentelor. Proust spunea ca, daca ai noroc, poti sa recapeti trecutul ori corporalitatea de memorie a fiintelor pe care le-ai iubit si ca, prin ele, poti avea acces la tine insuti. Leo nu contrazice asta, dar exista ceva pe care nu il pot inca defini, in plus fata de ceea ce spune Proust si care adauga o nota tragica mult mai interesanta. Nu numai seriosul era prezent in Leo in permanenta ori, poate, din ce in ce mai mult in ultimii ani, ci si o constiinta a tragicului despre care refuza categoric sa vorbeasca. De ce? Pentru ca era o anumita calitate de tragic pe care nu voia sa o impacheteze. Poti sa impachetezi foarte usor verbal – cand esti inteligent si cultivat cum era el – orice tema. Dar nu orice tema trebuie impachetata cu ajutorul acestor dexteritati, pentru ca Leo se retrasese complet din dexteritatile interioritatii.
Este un lucru pe care l-am descoperit in aceasta carte in grad extrem. Am citit a doua oara, pentru ca prima data n-am vazut aceste lucruri. Prima oara eram eu insumi instalat in dexteritatile prieteniei noastre. Dar apoi am descoperit aceasta voce care ma interpeleaza si ma someaza. Si cred ca este capodopera lui. Este o admirabila carte de exegeza. Este o exegeza despre Proust extraordinara! A doua performanta este limba in care e scrisa. Ea trebuie citita in franceza si, cum sunt din ce in ce mai putini cititori de franceza, intr-un fel Leo ar fi fost incantat de acest lucru, daca ne gandim la urmatorul citat din Proust pe care l-a ales: „Anumite fiinte sunt ultimii martori ai unei forme de viata pe care natura a abandonat-o“. Leo este unul dintre ultimii reprezentanti ai unei forme de viata pe care natura, societatea, evolutia au abandonat-o. Sa nu credeti ca acest lucru l-ar fi deprimat pe Leo. Absolut deloc. Era un lucru pe care il constatase si care ii placea.
Am sa inchei evocand o parte din opera lui care nu a fost inca editata – poate cineva se va invrednici sa o faca. Leo si-a uimit, socat ori amuzat multi prieteni cu combativitatea lui extraordinara pe forumuri de discutii, incepand din 2008 sau 2007 – in orice caz, in 2010 era extraordinar de prezent, ca un pugilist. Se batea cu toti si avea cateva oi negre, cum era Claude Karnooh, un reprezentant francez al stangismului cu care s-a infruntat incredibil. Toate astea trebuie adunate pentru ca fac parte din opera lui Leo si pentru ca arata un Leo care nu era doar bataios, dar se vede ceva din ceea ce am numit aici seriozitate si tragism. El are pozitii ideologice si politice extraordinar de percutante. Nu i le vedeai in contactul fata catre fata pentru ca era enorm de politicos, dar politetea nu scadea din fermitate. Era unul dintre cei mai fermi, duri si neconcesivi combatanti politici pe care i-am avut. Acest Claude Karnooh ii raspundea mereu in franceza, iar el, dupa ce bodoganea in romaneste, se enerva si vorbea in franceza. Comparati franceza lui Karnooh cu franceza lui Leo. Merita, pentru ca Leo vorbea franceza marii traditii culturale franceze, in timp ce Karnooh vorbea franceza nervilor lui contemporani.