– Fragment –
Teatrul, o arta exersata sub autoritatea unui maestru condamnat la disparitie, retragere. Pentru Strehler, odata implinit, din ziua premierei, spectacolul se inscria pe curba declinului si microbul descompunerii, progresiv, se insinua. De aceea se refugia regizorul: pentru a nu asista la propria-i degradare, pentru a nu fi spectator al deteriorarii ce debuta si, implacabil, afecta „opera“ prealabil implinita. Patrice Chéreau, admirator de necontestat al lui Strehler, imi marturisea insa reticenta fata de o asemenea resemnare: „Imi e imposibil sa cred, ca el, ca exploatarea publica a unui spectacol conduce obligatoriu la pervertirea proiectului. Un asemenea scepticism imi e strain si de aceea raman in sala, verific, notez, acompaniez actorii“. Chéreau lupta contra neimplinirii ca virus ce ameninta spectacolul prealabil implinit. Dar, astfel rezistand, nu confirma el iminenta pericolului?
In teatrul romanesc, opozitia se impune cu o lizibilitate similara. Radu Penciulescu, Andrei Serban, Alexa Visarion – reuniti generational – si-au conceput spectacolele ca expresii ale unei libertati posibile, ale unei derive admise, ale unui neprevazut asumat. Si nu au admis ei acest pericol al unei degradari prin exploatare, ci, dimpotriva, au asumat-o ca un dat al teatrului, ca un indispensabil acord cu umanitatea „materialului“ utilizat. Lor li s-a opus figura emblematica a lui David Esrig, partizan al teatrului ca implinire a regizorului, ca program nicicand contrariat. Astfel, capodopera sa Nepotul lui Rameau ramane exemplul emblematic al teatrului animat de un vis de perfectiune nicicum contrariat. Acesta a fost pariul angajat si castigat contra a ceea ce teatrul, pentru majoritatea artistilor, comporta ca neimplinire. Esrig nu e singurul…
Exemplele binar organizate se pot multiplica. Grotowski si Barba si-au fixat ca orizont controlul deplin al spectacolelor, asimilandu-le unor „opere vii“, refractare la eroziune si declin. Spectacolul e pentru ei echivalentul unei manifestari ce parvine, pentru o perioada, la exactitudinea unei opere plastice sau muzicale. Ceea ce s-a implinit in contextul pregatirii va ramane neabatut in acela al exploatarii. Ei sunt artisti animati de un vis comun de implinire. Lor li se opun adeptii improvizatiei, ai libertatii prezervate, ai clipei in pofida artei. The Living Theatre, The Open Theatre, Peter Brook si atatia altii. Doua posturi ireconciliabile, dar egal plauzibile. Ceea ce le disociaza e relatia cu implinirea si neimplinirea, cu ordinea si neprevazutul, cu autoritatea puterii si relativitatea actului…
Tensiunea celor doi termeni contrarii intervine frecvent, pe parcursul chiar al unei existente ca aceea a lui Brecht. La debut, el se afiliaza acelor forme minore, rapide si dislocate care asemenea cabaretului se definesc prin spontaneitate, improvizatie, prin cult al prezentului. El teoretizeaza si legitimeaza atunci dreptul spectatorilor la placeri uitate, interzise chiar – a fumatului sau a bautului –, pentru a instaura astfel un climat destins, refractar seriosului protocolar si cenzurii impuse de Wagner in numele teatrului ca rit si arta. Pentru ca, eliberat de autoritatea reprezentatiei instaurate la Bayreuth, spectatorul regaseste o libertate pierduta care ii acorda dreptul la placeri imediate, cotidiene si isi reabiliteaza relatia democratica cu scena. El inceteaza de a-i fi supusul docil, refugiat in tacerea noptii, conform programului wagnerian, pentru a profita de o veche paritate si a se afirma ca o prezenta decrispata. Brecht nu e singurul, in primul deceniu al secolului XX, care admite asemenea licente, caci sarbatorile dadaiste sau futuriste – ele sunt precursorii a ceea ce numim azi „performances“ – accentueaza si solicita programatic dreptul publicului la manifestari de satisfactie, de destindere, de participare, caci ele nu risca sa afecteze o opera strict definita, ci, dimpotriva, se afiliaza la un eveniment spectacular ce se asuma ca nefixat, maleabil si mobil. Neimplinirea sa prealabila legitimeaza permisivitatea acordata spectatorilor. Libertatea se aliaza cu neimplinirea in artele vii, ale corpului si ale prezentei. Premisele brechtiene o confirma.
Brecht intervine aici ca exemplu paradigmatic pentru relatia dubla ce a cunoscut o tratare distincta de-a lungul biografiei sale. Revenit in Germania democrata dupa exilul american, el se impune ca marele regizor postbelic si spectacolele sale, de la Paris la Milano, beneficiaza de o recunoastere europeana. Totul se distinge printr-o arta savanta a compozitiei, a interpretarii, a tratarii materialelor, intr-un cuvant, neimplinirii vitale de altadata, din tinerete, ii succeda implinirea maturitatii, ale carei rezultate sunt unanim salutate si pe care Brecht isi propune sa le conserve. El imagineaza si comanda celebrele Modellbuch a caror vocatie consta in a conserva si a asigura perenitatea reprezentatiilor de la Berliner Ensemble. Pentru ca, implinit, teatrul isi poate supravietui, iluzie a perfectiunii obtinute la capat de drum.
AUTORUL
George Banu (n. 22 iunie 1943) este eseist si profesor universitar de studii teatrale. Stabilit la Paris din 1973. A facut parte din echipa de conducere a celebrei reviste „Travail théatral“ si a fost redactor-sef al revistei „Arta teatrului“ (1981-1988), publicata de Théatre National de Chaillot, condus pe atunci de Antoine Vitez. Director artistic al Academiei Experimentale a Teatrelor in anii 1991-2000. Ales de trei ori presedinte al Asociatiei Internationale a Criticilor de Teatru, este in prezent presedinte de onoare al acesteia. Este, de asemenea, presedintele Premiului Europa pentru teatru. A fost de doua ori laureat al UNITER, iar in 2007 a primit Premiul Prometheus pentru intreaga activitate. A predat in Statele Unite, Canada, China si a animat evenimente teatrale in diverse capitale ale lumii. Este membru de onoare al Academiei Romane.
De acelasi autor, la Editura Polirom au aparut: Peter Brook. Spre teatrul formelor simple (2005), Scena supravegheata. De la Shakespeare la Genet (2007) si Iubire si neiubire de teatru (2013).
CARTEA
In Monologurile neimplinirii, marturia subiectiva se intalneste cu reflectiile despre teatru. Dupa o privire retrospectiva deloc comoda, George Banu isi reconstituie parcursul profesional cu toate tentatiile si esecurile lui, asumandu-si „neimplinirile“ ca actor, scriitor si profesor. Fara frustrari si resentimente, autorul reface drumul spre acceptarea de sine si ajunge la o paradoxala forma de realizare prin „reciclarea“ esecurilor si dialogul dintre toate aceste domenii si experiente profesionale. Confirmandu-i inca o data vocatia de eseist, acest volum cu caracter autobiografic releva ca teatrul e „un dublu al vietii“, locul unde neimplinirile solitare se transforma intr-o implinire comuna.