Si este, fie ca-i vorba despre Dragul meu turnator de Gabriel Liiceanu, Anii romantici de Gabriela Adamesteanu ori Scriitor in comunism de Stefan Agopian: carti ale unor autori din aceeasi generatie, chiar daca Liiceanu a venit ulterior spre literatura, iar Adamesteanu si Agopian au debutat editorial mai tarziu decat colegii lor. Important e ca ei s-au nascut in acelasi deceniu, unul terifiant, pe parcursul caruia epoca democratica a fost lichidata, finalul sau insemnand instalarea socialismului real in Romania. Au urmat patruzeci de ani de regim totalitar, echivaland cu copilaria, adolescenta, tineretea si maturitatea acestor scriitori, petrecute, toate si una dupa alta, intr-o dictatura rasariteana. Inevitabil, aceste patru decenii si-au pus amprenta asupra fiecarui „subiect“ (sau „obiect“ al supravegherii, controlului, cenzurii), iar cele trei carti memorialistice – mai ales a lui Liiceanu si a lui Agopian – studiaza si analizeaza chiar aceasta amprenta.
Prin urmare, umorul savuros din atatea scene rulate in Scriitor in comunism nu trebuie luat ca o forma de jubilatie auctoriala, in expunerea unei relatii de acomodare cu epoca. Acest demers amestecand logicul cu psihologicul (un „rationament“ de tipul: eu am fost fericit in vara lui 1952, fiindca eram indragostit, deci 1952 era un an minunat pentru societatea romaneasca) ii este strain harsitului autor. Agopian are mai mereu grija, in paginile sale memorialistice, sa urmareasca atat firul propriei evolutii, intr-un roman al formatiei sale, cat si contextul, mai larg si vazut de sus, in care aceasta evolutie s-a putut face. Scriitorul se focalizeaza ca personaj, luand totodata distanta si obtinand o perspectiva mai larga asupra decadelor de parcurs existential si scriitoricesc. Caci e vorba de traiectoria unui scriitor, dar nu altundeva decat in comunism.
Asa sunt vazute si intelese si celelalte personaje, de la Marele Poet (Nichita Stanescu) si Marele Prozator (Marin Preda), pe care sunt centrate capitole consistente, la cutare veleitar evocat edificator intr-un paragraf. Ele sunt surprinse in culoarea particulara si non-contextuala a personalitatii lor, dar si in complexul de determinari si injonctiuni al epocii, cu componentele ei, dejista si ceausista, internationalista sub steag sovietic si nationalista sub nimbul bravului Conducator.
Pe de o parte, atentia memorialistului e retinuta de acele detalii relevante pentru conturarea unui temperament si desenarea, din linii multe, a unui caracter. Nichita si dom’ Preda nu sunt niste personaje de serie, niste oameni comuni si usor reductibili la o determinanta tipologica. Astfel ca efortul lui Agopian este de a-i re-construi pe cei doi nu din vorbe emfatice si infiorate (zecile de omagii aduse lui Nichita Stanescu, ca si lui Marin Preda, sunt astazi, practic, ilizibile), ci din fapte ilustrative pentru o anumita latura a personalitatii lor bogate. Cu cat un personaj este mai complex, cu atat aceasta complexitate va putea fi scoasa la suprafata, pe teren memorialistic, prin subtile ocurente biografice si calculate recurente edificatoare. Marele scriitor trebuie „plimbat“ printr-o serie de intamplari si caracterizat prin propriile reactii la ele. El este, ca toti ceilalti, cobaiul epocii socialismului real; dar, intr-o masura la fel de importanta, protagonistul unor scene particulariza(n)te, la care memorialistul a asistat.
S-a inteles ca Stefan Agopian nu vorbeste din exterior si nu-si scrie memoriile din auzite. Malitia lui este intrecuta numai de curiozitatea mereu vie a acestui mare prozator, care a stiut sa-i recunoasca pe ceilalti de nivelul sau, cei cativa, si sa se bucure de intalnirile, la propriu si la figurat, cu ei. Ce diferenta fata de memorialistica lui Adrian Marino, in care toate intalnirile cu intelectuali de varf (de la G. Calinescu la Roland Barthes) sunt inecate in dezamagirea atotcuprinzatoare a autorului… Agopian nu ia lucrurile in tragic, desi numai vesele n-au fost experientele lui de scriitor mereu amanat la debutul editorial, cu un serviciu unde trebuia sa presteze zilnic (in timp ce confratii titrati isi cautau indelung inspiratia la Mogosoaia), in fine, cu o familie cu doi copii ce trebuia intretinuta, lasandu-se deoparte genialitatea Artistilor si restul vorbelor frumoase.
Imi place firescul uman din Scriitor in comunism. Agopian scrie nu numai despre ce a trait el, ci despre ceea ce au trait multi din generatia sa, pana la pragul lui decembrie 1989, cand epoca totalitara s-a incheiat si paleta de optiuni individuale, in epoca democratica, a devenit mult mai mare. Proba memoriilor include, in cazul sau, o radiografie, adica exact ceea ce se putea face pe corpusul de viata intr-o societate inchisa si nu se poate – deocamdata – face pe unul in societatea deschisa si atomizata. Diversitatea ultimilor douazeci de ani este atat de mare, experientele individuale sunt atat de diferite, incat traiectoriile mai degraba se intersecteaza decat se suprapun. Istoria vazuta de Gabriela Adamesteanu in Anii romantici e istoria vazuta din perspectiva, distincta, a unui scriitor care a renuntat temporar la literatura si s-a „mutat“ in jurnalistica militanta. E o istorie vazuta de la balconul revistei „22“ si prin prisma acestei experiente, in fond, netransmisibile. Fiindca istoria vazuta dinspre „22“ va fi foarte neasemanatoare cu istoria vazuta, de pilda, dinspre „Adevarul“, desi e vorba despre aceiasi ani ’90.
S-a creat deja cadrul pentru un fel de „turnir“ al memoriilor, datorate unora dintre cei mai importanti autori din postbelicul romanesc: o epoca in care, din 1960 pana in 1989, tabla de valori literare s-a conturat destul de exact, prin efortul unor critici ei insisi reprezentativi. Manea, Agopian, Adamesteanu sunt cateva dintre numele cele mai semnificative, deopotriva prin cartile scrise si prin experientele traversate. Buna receptare, critica si publica, a memorialisticii lor se explica atat prin valoarea literara a operei lor prozastice, cat si prin curajul de a aborda experiente personale ori de breasla intr-un limbaj scuturat de perifraze si esopism. Aici, in acest punct, au pierdut unii dintre colegii lor, nu mai putin inzestrati, care parca nu mai stiu sa vorbeasca si sa scrie firesc, incarcandu-si paginile de amintiri cu parabole si „simboale“, cu aluzii greu decodabile si referinte ininteligibile. Acest stil era necesar in anii cenzurii si ai controlului partinic; dar el a devenit inutil si chiar contraproductiv in anii libertatii de opinie si expresie.
Proba memoriilor, pe care Stefan Agopian o trece eclatant in Scriitor in comunism, este importanta, fireste, pentru autorul-protagonist, pentru bibliografia sa; dar inca mai importanta e pentru cititorii care aveau si au nevoie de adevarul documentat-personalizat al epocii trecute.
Stefan Agopian, Scriitor in comunism (niste amintiri), colectia „Ego-Grafii“, Editura Polirom, 2013