1989 este anul unei duble treceri, exploreaza liminalitatea unui an sacru, cel putin pentru generatia mea. In cazul de fata, este vorba, bineinteles, despre conflictul si congruenta Istoriei cu istoria. A istoriei mari cu istoria personala. A, veti spune, revenim la reteta Ernu: nostalgia construita pe faptul ca trecutul comunist se confunda cu perioada cea mai frumoasa a vietii noastre. Ca amintirea unor ani solari pune in umbra cenusiul, atrocitatile comunismului. Nu, nu este cazul in 1989, pentru ca anul respectiv este, in cazul naratorului dublu (vom vorbi indata despre metoda narativa speculara utilizata de scriitor), perioada satisfacerii stagiului militar, in varianta sa cea mai hidoasa, adica cel de un an si patru luni. Asa ca regimului ceausist ajuns la apogeul isteriei i se suprapune una dintre cele mai umilitoare experiente din viata unui tanar. Negru pe negru.
E un roman foarte complex, cu o constructie ce ar putea parea prea alambicata, dar care, imi dau seama, este singura ce poate acoperi intreaga zona pe care autorul si-a propus s-o exploreze. In primul rand, principalul teritoriu care trebuie cartografiat este memoria. De aceea, primele pagini ale romanului sunt dialogale, cei doi interlocutori fiind barbatul, maturul prezentului, care se scufunda samanic in tinutul abisal al memoriei, folosind ca fetis-pretext o fotografie veche, din liceu. In acelasi timp, incipitul are si un aspect de relatare istorica (in mod intentionat este adaptat si stilul la functionalitatea dorita) – pana sa inteleg, am fost vag iritat, mi se pareau superflue datele istorice, explicatiile pe care autorul mi le oferea. Erau lucruri pe care le stiam foarte bine, pe care le traisem pe propria piele. Abia intr-un tarziu am avut trista revelatie ca sunt, totusi, pe la a doua, a treia tinerete, ca am inceput sa fiu inconjurat de oameni nascuti dupa 1989, de tineri care poate au auzit despre programul TV de doua ore, care poate au auzit de painea si zaharul date pe cartele, care au vazut coada doar la lansarea noului iPhone sau a ultimului Harry Potter. Pentru ei, situarea istorica in detaliu e mai mult decat necesara, e un act de igiena.
In pasajele care preced armata propriu-zisa, adica cele in care naratorul acopera vara dinaintea incorporarii (acea ultima vara dinaintea vietii, zona cea mai solara a romanului), autorul pastreaza structura dialogala, proza este scrisa la persoana a doua, una dintre cele mai dificile alegeri in proza, dupa cum se stie, dar singura care permite infiltrarea ironiei (nu auto-ironie, oricat de i-real poate parea, dialogul are loc intre doi oameni diferiti, chiar daca impart pana la confuzie acelasi ADN) si construirea unui ritm dramatic.
Asadar, acest tanar de 18 ani, cu capul plin de Depeche Mode, Ultravox, David Bowie, The Clash, Nick Cave sau Talking Heads, e smuls dintr-o existenta normala pentru unul de varsta lui, in timpul Epocii de Aur, si e trimis in armata, varianta hardcore. Nu inainte de a avea parte de o experienta horror la mare, alaturi de o mama care-si dovedeste incompatibilitatea exasperanta cu propriul fiu pana pe ultima pagina a romanului, unde trebuie sa doarma pe o saltea gonflabila asezata intre doua paturi de hotel, intr-unul din ele aflandu-se „o doamna cu nepotica“. Urmeaza o incercare de evadare, alaturi de diversi prieteni, celebrul (pe vremea noastra) Ring din Costinesti, celebrele nemtoaice gata sa-si desfaca picioarele pentru un romanas pus pe profit etc. Marea de pe vremea lui Ceasca, una pe care eu am prins-o doar copil.
Apoi, contrapunctic, excursie ireala aproape, aranjata de tata, la Praga, mirajul comunismului uman, blugi, cafea, tigari, muzica si o idila de vara, nimic prea serios, insa totul capata proportii fantastice cand este rememorat din cazarma. Odata cu intrarea in regimul cazon, proza este scrisa la persoana I, culorile se dilueaza pana se contopesc intr-un gri murdar, comun, tonul adopta o detasare ironica, strabatuta din cand in cand de accese de indignare. Adrian Buz reuseste sa recladeasca in aproape 400 de pagini spectrul caramiziu al unitatii militare comuniste, cu toate exagerarile, derapajele, personajele ei caricaturale. Defileaza prin fata mea caporali idioti, locotenenti alcoolici, indivizi minusculi imbatati de iluzoria putere pe care le-o dau izolarea si carpa cusuta pe umar, veterani sadici, al caror unic scop in armata care le-a ramas este sa chinuiasca racanii.
Personajul nostru strabate sfarsitul lui 1989 mutandu-se din cazarma-n cazarma, de la munte in Baragan, din Baragan la Deveselu, invata sa traga cu tunul, are parte de accidente stupide, e internat, e externat, e trimis inapoi, e chinuit, e batut, e umilit si trece prin toate cu o detasare care-i dispare poate doar cand, asurzit de tunul pe care-l opereaza, incepe sa injure cu spume. Revolutia il prinde in spital, intr-o semi-izolare care accentueaza confuzia momentului. Autorul joaca in permanenta alternanta Istorie-istorie, pentru a putea sa reconstruiasca, fie si pentru o secunda, realul, clipa. Este, in fond, dorinta oricarui prozator. Asa ca gravitatea momentului va fi sparta de o evadare din spital intr-un trening roz pe care scrie NEON (autoarea fiind tot mama, bineinteles), care strabate in fuga intunericul, ca un fulger. Romanul e plin, de altfel, de scene amuzante, de la umorul de situatie la cel de replica sau la cel creat de discrepanta dintre discursul si rationamentul naratorului (prezent) si actiunile personajului (trecut).
Sunt si pasaje care se nutresc din filonul nostalgiei, sau din cel al revoltei. Aici, memoria pare sa traga proza intr-o alta directie, intr-un 1989 alternativ, care-si cauta si mai adanc radacinile. Ma refer, bineinteles, la verile petrecute in atelierul din parc al tatalui, la lumea artistilor care-l inconjurau si-n mijlocul carora se misca copilul, cel ce avea sa devina soldatul de 18 ani, apoi naratorul matur. Ma refer, iarasi, la pasajele care-l surprind de data asta in compania mamei, balerina, in culisele operei, printre „personaje istorice“ care vorbesc, neverosimil, atat de normal si care au subiecte atat de mundane. Ma gandesc la receptarea mineriadei, la privirea de Meduza pe care Istoria o arunca asupra celui care este povestit si care, ireversibil, incepe sa devina cel care povesteste.
Sunt, asa cum am spus, mai multe romane aici: este un coming-of-age novel, este roman istoric, este roman de armata, este fresca sociala. Este, inainte de toate, un roman al tineretii care trebuie citit ascultand 101, albumul Depeche din 89.
Adrian Buz, 1989, colectia „Ego. Proza“, Editura Polirom, 2014