Cand am facut interviul cu Abel Ferrara la Cannes, DSK era in Serbia pe post de consultant pro bono (!) al primului-ministru sarb, pe probleme economice. In septembrie 2014 era prin Tunisia la o conferinta despre dezvoltarea economica a acesteia, iar presa internationala anunta in aceasta luna ca DSK a reaparut in viata publica franceza, participand la o petrecere unde a fost prezent si premierul Manuel Valls. In acest an el a lansat si fondul de acoperire DSK Global Investments. Si fosta lui sotie, jurnalista Anne Sinclair, a revenit in viata publica. Ea conduce varianta franceza a publicatiei „The Huffington Post“, are o emisiune la radio si si-a lansat in septembrie editia americana a volumului de memorii My Grandfather’s Gallery: A Family Memoir of Art and War, care a aparut in Franta in 2012, dupa ce publicarea fusese intarziata de scandalul cu DSK. Sinclair se refera azi in interviuri la scandal numindu-l „incident“ si a declarat presei britanice, cu ocazia intrarii filmului in salile din Albion, in septembrie 2014, ca „nu e nici macar un film de serie B, ci de serie C, D, E sau F“. (Are dreptate.) Dar Jacqueline Bisset nu doar ca o joaca bine in filmul lui Ferrara, dar ii si da credit. Cand a izbucnit scandalul, Sinclair a zburat imediat la NY, i-a platit sotului sase milioane de dolari cautiunea din propriii bani, iar cand el a intrat in arest la domiciliu, a platit chiria si paza locuintei din Manhattan. Si cand totul s-a terminat si acuzatiile au fost retrase, a bagat divort. Anne Sinclair spune si azi ca habar n-avea ca sotul o insela sistematic, dar, zice presa britanica, spre deosebire de Valerie Trierweiler care-si pune fustele-n cap in cartea cu marturii de alcov despre François Hollande, Anne Sinclair a avut decenta sa se abtina de la comentarii publice.
Tin minte ca eram la Cannes, in 2011, cand televizoarele din palatul festivalului anuntau arestarea lui Dominique Strauss-Kahn, pe atunci presedinte al Fondului Monetar International, pentru agresarea sexuala a unei cameriste a Hotelului Sofitel din New York. Ulterior, s-a cazut la o intelegere si camerista si-a retras plangerea, dar scandalul a continuat pentru DSK la intoarcerea in Franta, unde a fost acuzat de implicarea intr-o retea de prostitutie. Ceea ce era atunci un eveniment care a rascolit presa internationala a devenit trei ani mai tarziu un film american coprodus de un francez, Vincent Maraval (Wild Bunch), a carui lansare mondiala a avut loc tot la Cannes, in afara Selectiei Oficiale.
Premiera mondiala a filmului a fost un eveniment in sine. A avut loc pe o terasa acoperita de pe Croazeta, unde am facut coada in vreme ce jurnalisti locali ne intrebau in fata camerei daca suntem de parere ca filmul va face scandal. Paralel cu proiectia oficiala (care a fost urmata de o conferinta de presa cu Ferrara, Maraval si interpretii Gérard Depardieu si Jacqueline Bisset), filmul intra si in sistem VOD in cateva tari, inclusiv in Franta. Proiectia propriu-zisa a fost mai putin entuziasmanta, si nu doar pentru ca ne-a dat ocazia sa-l vedem pe Depardieu gol in partide de sex, ci pentru ca incepea ca un film porno, devenind mai interesant cand Devereaux (personajul fictiv sub care e prezentat DSK) e arestat si intra in lumea detinutilor-politistilor unde personajele sunt jucate de persoane reale.
Cand l-am intrebat daca e adevarat ca va fi dat in judecata, Ferrara a pufnit: „Si ce sa-mi ia? Bicicleta?“, dar Vincent Maraval a spus la Cannes ca filmul, fiind facut sub legile americane, nu poate fi atacat in justitie. Si asa este, numele lui DSK nu e pronuntat in film, iar Ferrara nu-l mentioneaza nici in interviuri (il numeste „that guy“).
Ce s-a intamplat din luna mai pana acum? Nu se mai aude nimic de proces, Abel Ferrara si-a prezentat noul film la Venetia (despre Pasolini vorbeste si in interviu), iar Depardieu a declarat chiar in aceasta luna, intr-un interviu acordat publicatiei franceze „Le Point“, ca regreta ca s-a implicat in Welcome to New York, spunand ca Ferrara n-ar fi inteles ca marturia cameristei era cheia povestii. In interviul de mai jos aflam insa ca actorul francez s-a implicat in elaborarea scenariului, dar probabil faptul ca Depardieu l-a apucat intre timp pe Putin de picior, renuntand la cetatenia franceza (din cauza de fisc), il determina acum sa critice si scenele de sex in care singur a acceptat sa apara.
„Une sur l’autre“ (sic!), Welcome to New York are o faima care aduce lumea in sala, iar parfumului de scandal i se adauga faptul ca si cronicile sunt impartite. Unii critici sunt de acord cu avocatul lui DSK si cu Anne Sinclair, altii gasesc filmului calitati inexplicabile, salutand cel putin reintoarcerea lui Ferrara, autor incomod, cu o filmografie amestecata – si cu o exprimare pe masura. Un interviu cu Abel Ferrara suna mai bine in original, unde se poate pastra apelativul „man“, pe care cineastul il arunca aproape la fiecare fraza, si topica fragmentata, haotica si repetitiva a exprimarii. Citind interviul si vazand filmul, devine mai clar ca acest film nu este despre DSK, ci despre insusi Ferrara.
E adevarat ca la Cannes au existat presiuni politice ca filmul sa nu figureze in competitie?
Cred ca mai degraba nu le-a placut filmul. Niciunuia dintre selectioneri nu i-a placut. Asta e situatia. E festivalul lor si nu arata decat ce doresc. Daca as avea festivalul meu, si eu as face la fel. Tipul care finanteaza filmul e si el francez, Vincent Maraval. Daca gaseste o sala, poate sa arate filmul si nimeni nu-i cere socoteala, dar cum aduce publicul in sala e altceva.
Cu toate acestea, ati aratat filmul in trei sali din Cannes, fiind disponibil aproape concomitent si prin VOD.
Problema cu VOD-ul e ca urci filmul pe net, dar vor fi oameni care il vor vedea de pe net fara sa plateasca. Asta e ceva ce nu pot intelege, e ca si cum mi-ar intra cineva in casa si mi-ar fura jucariile. Si nu vorbesc doar pentru mine, ci pentru toti cei care fac film. Mi se pare foarte aiurea. Filmul o sa se vada si in sali, nu stiu cat timp – doua luni sau doi ani –, important e sa fie vazut. Depardieu are o forta numai a lui, oamenii vor sa il vada si ei decid daca filmul e bun sau prost.
Dar sa-l vezi gol pe Gérard Depardieu nu e atat de placut. E adevarat ca Strauss-Kahn vrea sa va dea in judecata?
Am auzit. Si ce sa-mi ia? Bicicleta?!
Credeti ca filmul se concentreaza mai mult pe mizeriile politicii sau pe ideea de dependenta?
Pe amandoua. M-a interesat inclinatia nativa a acestui tip spre dependenta. Autodistrugerea e pentru el un mod de viata, nu poate sa o controleze, ea este un „dezastru“ la care se face referire textual de doua ori in film. Dar el nu realizeaza. El pleaca din punctul A si ajunge in punctul A. Nu e in situatia in care sa spuna: „Gata, mai jos de-atat nu pot cobori! Trebuie sa ma schimb“. Tragedia filmului e relatia cu femeia care il iubeste, care stie ce-i cu el si care incearca sa-l salveze. Se straduieste el putin sa se corecteze? Nu! Usa e in fata lui, dar nu vrea sa fie salvat. „Sa-i ia dracu’ pe toti! Nu-mi pasa.“ El o spune. Nu vorbesc despre corespondentul real al lui Devereaux, ci chiar despre Devereaux. Noi ii vedem dependenta, dar el n-o vede. Are nevoie sa faca acest pas si, daca nu, sa-i spunem noi: „Omule, iti spun ca budist, viata nu e facuta sa suferi! Nu te poti plimba prin ea asa, ca o bomba umana“.
Cum v-a venit ideea unui film despre scandalul DSK? Ati citit despre caz, ati fost inspirat…
N-as putea spune ca m-am simtit inspirat. N-am avut de ales. Lucrez impreuna cu o gasca intreaga, si in Franta am niste tipi, si ei au spus: „Uita-te si la asta!“. Dar Gérard n-a fost la inceput interesat. O si spune la inceputul filmului: „Nu-mi pasa, nu-mi place omul asta“. Si, de cate ori incercam sa vorbesc cu el despre tipul asta, ii tot dadea cu Regele Lear de care era interesat. Scenariul a fost scris de un psihiatru stralucit (n.r.: Christ Zois), dar, cand eu am inceput sa lucrez pe scenariu, stiam unde doream sa ajung si stiam ca voi face un film din propriul meu punct de vedere. Cunosc genul asta de oameni, credeti-ma, mi-am petrecut vremea cu personaje mai rele de atat. Nu vreau sa judec si nu condamn pe nimeni.
Ii dati lui Strauss-Kahn o fata umana, aratati ca e bolnav. Deci il aparati.
Nu-l apar! Kissinger spunea ca puterea e afrodiziacul suprem. Puterea corupe, dar asta nu trebuie sa se intample de fiecare data.
Ati filmat intr-o inchisoare reala. Ati folosit si politisti adevarati?
Da, politistii oricum sunt un fel de actori sau, cel putin, asta cred ei. N-aveam cum altfel obtine senzatia de realitate, care e cu trimitere directa la Pasolini. As fi putut plati doua milioane de caciula pentru actori profesionisti, dar am vrut ca oamenii sa fie de acolo. Oricum, nu le-a fost usor cu un coleric de regizor care urla pe platou, fiecare secunda cu mine cred ca a fost pentru ei o tortura. Ma fascineaza Pasolini, de aia am si facut filmul cu Willem Dafoe, selectionat la Venetia (n.r.: intitulat Pasolini), despre ultima zi din viata sa.
Ati scris replici pentru scena dintre Devereaux si fiica lui sau i-ati lasat pe Gérard Depardieu si Marie Mouté sa improvizeze?
Gérard lucreaza de obicei pe scenariu impreuna cu scenaristul, iar femeia care o juca pe fiica, Marie, si-a dat seama imediat ce doream. E desteapta si are o relatie speciala cu Gérard – ca toate femeile din film, de altfel. Iar Gérard are chestia asta si basta! E un tip foarte carismatic. Ar putea scoate cinci filme din relatia lui cu dependenta si cu fiica.
Ce pot spune? Sunt un fost alcoolic si un fost dependent de droguri. Viata mea s-a rasucit cu 180 de grade cand am renuntat la ele. Cand ii vad pe oamenii astia… nu ca i-as apara, ii vad suferind si mi-e mila de ei, dar trebuie sa faca o cat de mica incercare. Altfel, pe unde e Devereaux? Impotriva fiicei, a sotiei, a mamei si a lumii intregi. Asta e o porcarie. Tipul sufera si e furios, dar pentru ce? Ce cauta el? Nu-l stiu pe tip si nici nu-mi pasa de el. Adica nu ca nu-mi pasa, imi pasa ca de orice fiinta, dar il cunosc? Nu! Ma cunosc pe mine? Da! Am frecat menta alaturi de altii ca el? Da! Gérard poate juca asta? Da! Are 450 de kile, who cares?! Pune-l in cadru si o sa faca lucruri pe care nici un Leonardo DiCaprio n-o sa le faca. (Nu ca l-as vorbi de rau pe Leo, e talentat si mi-e prieten.)
Cand faceti un film despre o persoana reala, ca Strauss-Kahn sau Pasolini, simtiti ca aveti o responsabilitate in plus?
Daca am vreo responsabilitate fata de Pasolini? E profesorul meu. Exista o meditatie budista in care meditezi despre forta si frumusetea maestrului tau. Asta fac eu. Tipul asta a fost un poet. Facea arta si cand dadea interviuri cum dau eu acum. Lua totul in serios. Am vorbit cu 100 de oameni la 25 de ani dupa moartea lui si niciunul macar n-a spus ceva rau despre el. N-a ridicat niciodata vocea pe platou, nu s-a enervat niciodata. I se intamplau tot felul de lucruri, dar era atins de spiritualitate, era atat de daruit si de binecuvantat incat, da, pot spune ca am o responsabilitate. Asta a fost copilaria mea, pentru ca am invatat sa fac filme in anii ’60-’70 uitandu-ma la filmele lui, care si azi ma iau prin surprindere. „Wow, cand o sa ajungem si noi la nivelul ala?“ Modul lui de a regiza era genial, desi era extrem de tehnic. Hipnotiza echipa si distributia. Putea face un film in mai bine de un an, cu mexicani, femei si inmormantari. Credeti ca ii pasa de ceva, ii pasa de ce taia Harvey Weinstein sau ca nu stiu cine il dadea in judecata? Nu. Oamenii astia faceau film intr-o libertate care nu iti permite sa lasi garda jos si pentru care trebuie sa lupti.
Ati mentionat budismul, dar ati crescut intr-o familie catolica.
Am fost crescut de maicute, man.
De asta ati trecut la budism?
Haha! I-am inteles filosofia, mi s-a parut ceva foarte real, iar meditatia ma ajuta foarte mult. Eu oricum cred ca Iisus Christos a fost budist. Am meditat la el asa cum meditez la maestrii mei. Chestia cu budismul a aparut cu 5-800 de ani inaintea lui Iisus. Sunt budist de vreo sase-sapte ani si imi place pentru ca e vorba de cautarea unei spiritualitati pe care o gaseam in Iisus, dar nu si in catolicism ca religie organizata. Budismul e mai degraba un mod de gandire, dar nu poti fi budist daca te droghezi, bei si ii abuzezi pe ceilalti. In cinci ani de cand m-am antrenat in meditatie am reusit sa nu mai beau. Nu puteam bea un singur pahar de vin la masa, trebuia sa beau toata sticla si mai mult. Dependenta e o boala, dar nu te nasti cu ea. Nu stiu, nu cred ca ne nastem ca sa suferim. Mare parte din suferinta ne-o provocam singuri, iar in Devereaux ea e acolo, vizibila. Isi creeaza singur propria suferinta. Fuge dupa ceva ce nu v-a gasi niciodata.
In ce credeti ca Devereaux s-ar putea reincarna intr-o viata viitoare?
Ar reface acelasi ciclu al suferintei in care e acum. Si ar avea sansa pe care o are si acum de a-si salva viata. Dar inca nu e mort, poate si acum sa se salveze, chiar daca sotia l-a parasit si si-a pierdut visele. Ma rog, unii oameni nu-si dau seama niciodata cand ajung rau de tot, dar eu n-am vrut sa fac un film despre cineva care intelege.
Galerie foto
