Volumul de fata reprezinta, cu siguranta, o rascruce in cariera poetului Serban Axinte. O importanta schimbare de „voce“ se produce chiar sub ochii cititorului, transformind cartea intr-un spectacol complex, consemnind o aventura a poetului, cit si una a poeziei sale. Poetica de la care se revendica Serban Axinte in volumele sale anterioare era una, sa-i zicem, de factura modernista, ermetica, prelungind influente rimbaldiene, dar si dinspre Giuseppe Ungaretti. (Sub)intelesuri adinci, nietzcheene, de sorginte apocaliptica, exprimind asteptarea infrigurata a unei epifanii, transformau poemele lui S.A. in spatiul privilegiat al manifestarii sacrului in varii forme, convocat cu consecventa pentru a sublinia altitudinea poeziei si a celui care o scria. Ei bine, volumul de fata semnifica renuntarea la limbajul poetic intranzitiv, aproape opac, printr-o prozaizare a discursului, combinata cu o sporita ironie si autoironie. Se trece astfel de la nebulozitatea unei tinereti furtunoase la o virsta matura, dispusa sa se autoironizeze si sa-si indice sursele mai degraba prin parodie decit prin omagiul imitatiei.
Citeva cuvinte s-ar putea spune si despre modalitatea retorica specifica poeziei lui Serban Axinte de pina acum. Un retorism paradoxal, care nu producea discursivism, folosit pentru a transmite niste continuturi aparent ininteligibile. Atitudinea retorica suplinea lipsa de mesaj a poemelor din volumul Pragurile Apeiron. Odata cu Lumea ti-a iesit asa cum ai vrut insa, poezia sa, atit de obscura la inceputuri, devine perfect comunicabila. Dintr-o incantatie magica, plina de borborigme, fara adresant virtual, versurile lui Serban Axinte se transforma intr-un act gratios de comunicare, uzind de virtutile confesiunii (adesea deghizate), ale parodiei, ale travestirii.
Apocalipse aminate
Schimbarea este deja vizibila in versurile primului ciclu, reluind titlul volumului: Lumea ti-a iesit asa cum ai vrut. Poemele de acolo constituie, fiecare, o incercare insistenta de a se marturisi, fiecare vers fiind un fel de insemnare de jurnal facuta la un mod ipotetic, daca nu de-a dreptul profetic: „sa iau o gura de votca,/ sa plec in oras,/ sa ma intorc acasa,/ sa privesc ore in sir manechinele din vitrine,/ sa iau forma vasului/ in care scuip dimineata si seara/ tot raul din mine“. O parodie a confesiunii este aceasta, una care ni-l prezinta pe poet in camuflajul sau preferat: de figura masculina autoritara, de barbat eroic si damnat, de creator bintuit de vise periculoase, care se transforma pina la urma in poezie.
Ciclul Lumea ti-a iesit asa cum ai vrut tematizeaza in mic aventura intregului volum, prin sumedenia de imagini ale unor catastrofe care nu se mai intimpla. Miscarile gifiite, febrile pe care poetul si le descrie in incercarea de a lamuri contactul sau cu lumea se consuma in chip benefic, ca niste apocalipse aminate. Nimic grav nu i se poate intimpla acestui individ insetat de experiente-limita: „te arunci in fata unui vehicul ciudat/ despre care stii doar ca nu te poate strivi/ in intregime“. Toate vechile cataclisme in care poetul isi cauta gloria dispar unul cite unul, iar imaginile fioroase prin intermediul carora era conjurata moartea se dovedesc, in cele din urma, pozitive, solare: „da, pelicula de gheata a crapat/ si am cazut in bularga viselor,/ in nicolina precupetelor nefericite;// m-am udat pe haine;/ apa asta care-mi inunda acum plaminii/ e limpede si buna de baut“. Lupta cu ingerul poetic, datatoare de fiori metafizici, trebuie sa inceteze, deoarece unul dintre combatanti a parasit scena. „Gata, frate, gata,/ lumea ti-a iesit asa cum ai vrut!“, se incurajeaza singur Serban Axinte. E timpul ca poetul sa accepte ca poezia se poate face fara chinuri, fara suferinta, si ca e bine ca e asa.
Tubul nostru cel de toate zilele
Odata cu al doilea ciclu al volumului, Tub, este reluata „scriitura crizei“ anterioara acestei limpeziri. Tonul e grav, incruntat, imageria adeseori prapastioasa. Poetul vede numai prabusiri in fata, se simte martirizat de neasteptate suplicii: „gata frate, gata,/ primul genunchi in splina/ e cel mai putin dureros,/ din prima nu-ti pica toti dintii,/ nici ochi umflati, nici ficat marit s…t/ un scuipat de la tine e mana cereasca,/ ramine singurul fluid vital/ ce poate tine locul/ intregului sistem circulator“. Metafora tubului, mai exact a existentei „in tub“, acolo unde individul este obligat sa devina „cirtita“, trimite la viziunea cunoscuta a vietii cotidiene anonimizante, adica alienante de-a binelea prin „reificare“: „sa ma spal bine pe fata,/ sa nu uit sa-mi iau/ pachetelul cu hrana rece,/ sa privesc in stinga, in dreapta,/ sa intru si eu in tub“. Efortul poetului va fi, in mod natural, acela de desprindere de o astfel de existenta deloc poetica. „Cirtita“ vrea sa „danseze“ la capatul tubului, sa intre deci in regimul libertatii.
Diversitatea surselor viziunii din textele ciclului arata amploarea crizei poetice si confuzia in care se scalda, inca, subiectul enuntator. O mare parte dintre poeme reiau imaginea poetului-profet, a poetului-damnat, a creatiei-suferinta, fara suficienta distanta, fara salvatoarea ironie. Serban Axinte se complace prea adesea in a reitera un tipar poetic verificat in volumul Pragurile Apeiron, constind intr-un limbaj fals oracular si o imagistica obscura. Sint poeme care transmit un mesaj greu de inteles, avind, se pare, un singur destinatar, si anume poetul. Acesta este in special cazul textelor despre un misterios eveniment petrecut in „miercurea neagra“: schelet de barbat ghemuit, black wednesday, a day after black wednesday, ori de cite ori cineva isi va pune capat zilelor in fata mea.
Poemele paternitatii
Cel de-al treilea ciclu al volumului este cel mai interesant din intreaga carte, in buna masura si datorita faptului ca el contribuie la rotunjirea unei zone tematice destul de slab ilustrate in literatura romana. E vorba de poemele paternitatii (nu mai spun de cele ale maternitatii, si ele de data foarte recenta la noi, vezi Domnica Drumea, Ioana Nicolaie s.a.), si nu atit de latura melodramatica a situatiei (sanctionata deja de Cartarescu: „O, inima de tata! Miracol al paternitatii!/ Asa sa exclami, cititorule, lecturind acestea“), cit de tematizarea unei noi perceptii a lumii, care e mult mai fragila, mai vulnerabila decit inainte de experienta (traumatizanta, s-o recunoastem!) a barbatului ce devine tata. Aici, Serban Axinte are prilejul sa scrie unele dintre cele mai bune versuri ale sale, remarcabile si prin aceea ca dau o interesanta replica unui mod de a scrie si de a vedea lumea specific poeziei moderniste, mai exact nichitiene. Astfel, finalul poemului ancient born trimite in mod direct la ultimele versuri ale Elegiei a doua, Getica, dintre cele unsprezece ale marelui ploiesean, convertind pulsiunea mistica a saizecistului intr-o grija calduroasa fata de copilul nou-nascut: „la un moment dat/ cineva imi va aseza un copil in brate;/ voi sti imediat ca e un fel de sfint,/ ca va trebui sa-l respect,/ sa-l iubesc/ asa cum fac de obicei oamenii“. In aceeasi linie, versurile din mirosul de sin plin cu lapte consemneaza o „epifanie“ paminteasca, punind in paranteza miracolele de butaforie ale unei poetici de care poetul se desparte, edificat: „trupul sau negru miroase inca/ a sin plin cu lapte.// o pasare complet carbonizata/ intra si iese din cadru,/ nu-mi pasa daca in ghearele ei/ se zbate un peste piranha“.
…In totul, un volum rotund, continind o poveste si formulind o poetica personala. E de nadajduit ca Serban Axinte va continua pe aceasta linie, dezavuind poezia de false obscuritati si inselatoare adincime, inlocuind-o definitiv cu o poezie „solara“, in sensul de luminoasa, a realitatilor limpide si a sonoritatilor clare. Talentul de a surprinde prin folosirea unei imaginatii prodigioase, strunit dupa cum se cuvine, poate da, dupa cum arata cartea de fata, rezultate excelente. Totul este ca si cititorul sa exclame, odata cu incheierea lecturii: „gata, frate, gata, lumea ti-a iesit asa cum ai vrut“!
Serban Axinte, Lumea ti-a iesit asa cum ai vrut, versuri, Editura Vinea, Bucuresti, 2006.