Așadar, după turul al doilea al alegerilor de duminică, avem iarăși un nou-vechi președinte, așa cum pare să devină obiceiul la români – ca la americani, s-ar putea zice.
Sunt, cred, unul dintre puținii români care nu au carnet de șofer și care, dacă ar avea de ales, nici nu s-ar gândi vreodată să aibă așa ceva. Cel puțin nu în România.
Ori de câte ori îmi amintesc de felul în care se circulă cu mașina în România, mă străbate un fior de furie incipientă.
Mă gândesc de mai multă vreme să scriu un text despre femeile din politica românească, despre statutul lor marginal, auxiliar, la masa patriarhalistă a politicienilor care conduc țara asta patriarhalistă.
Din când în când mai ciulesc urechile la discuțiile oamenilor din jur, fiindcă unde altundeva poți auzi limba română vie, în evoluție, cea care – cum ne învață lingvistica – ajunge adesea să impună reguli prin utilizare?
A fost oare sistemul de învățământ comunist mai performant decât cel actual? După perorațiile din textele și săptămânile trecute, încă îmi vine greu să emit o concluzie categorică.
Când am spus că una din cauzele majore ale degradării învățământului de la noi din anii 1990 au constituit-o universitățile particulare, nu am vrut să arunc anatema eternă asupra acestor instituții.
Dacă ar fi să numesc acum un moment de involuție din parcursul învățământului românesc, m-aș opri fără nici o șovăire la perioada de după 1990, care a fost, practic, dezastruoasă pentru calitatea educației de la noi. Iar dezastrul a început – nu-i nici un secret aici – cu apariția primelor instituții de […]
