In generozitatea acestui „altceva“ se inscrie si cea mai recenta propunere regizorala a lui Octavian Jighirgiu: Complet alb , dupa Jose Saramago. Proiectul iesean derulat prin Asociatia Artes dezvolta conceptul de arta senzoriala, o tendinta studiata mai intai in dansul contemporan al anilor ’70, anii de boom experimentalist (Bonnie Brainbridge Cohen, Rudolf Laban etc.), care a patruns si inflorit in toate artele vii. Galezul Iwan Brioc a teoretizat si popularizat prin workshopuri metoda teatrului senzorial labirint in anii ’90, dar radacinile lui vin din teatrul oprimatilor al lui Augusto Boal. Bine primit de publicul amator de noi aventuri din intreaga lume, teatrul senzorial are deja o istorie de cateva decenii si este practicat de trupe specializate (Teatrul Senzorial, Barcelona, Teatro a ojos vendados/Teatru cu ochii legati, Mexic). Celebra Arianne Mnouchkine a utilizat tehnica in preambulul spectacolului inspirat liber dintr-un roman al lui Jules Verne si adaptat pentru scena de Hélène Cixous, Les Naufragés du Fol Espoir (Théatre du Soleil, La Cartucherie, Paris, 2010), servind spectatorilor inainte de reprezentatie o supa traditionala, specifica perioadei din piesa, ca punte temporala intre un azi al publicului si sfarsitul de secol XIX din actiunea scenica. Variante de teatru senzorial s-au produs si in Romania, la Sibiu, unde Iwan Brioc a sustinut un atelier cu cativa ani in urma, si la Bucuresti. Acum, si la Iasi.
Esenta teatrului senzorial este concentrata pe doua directii: legatura directa, stransa, cu spectatorul; si reorientarea lui catre introspectie. In acest format, arta teatrala se centreaza pe receptare, iar spectatorul renunta la postura contemplativa a ceea ce ii prezinta creatorii pe scena si se transforma intr-un partener implicat. Rezultatul este ca fiecare isi face propriul desen perceptiv, mai pronuntat decat in teatrul canonic, in conformitate cu capacitatile empatice si cu intensitatea emotiilor de care este apt. Mutatia de baza in teatrul senzorial e vizarea interioritatii spectatorului, testarea acuitatii simturilor si a fortei memoriei afective, disponibilitatea privitorului de a explora, ghidat de artisti si de narativitate, prin cotloanele intortocheate ale unei lumi extrem de personale, activate de auz, tactilitate, miros, gust, vaz. Simturile detin puteri surprinzatoare, evidentiate prin amorsarea lor ca potentiale izvoare de creativitate. Neobisnuitul e pentru ambele tabere, creatori si spectatori, anuland conventia traditionala a mesajelor unice dinspre scena spre sala. Senzorialitatea devine aici principala resursa de conectare a artistilor cu publicul, stimulii fiind mirosuri, curenti de aer, atingeri, cuvinte, zgomote, alimente, bauturi.
O reamenajare a receptarii opereaza si Octavian Jighirgiu in spectacolul Complet alb, dupa cartea lui Josè Saramago, Eseu despre orbire. Conceput pentru a putea fi jucat in orice spatiu care ofera acces la o sursa de electricitate, dispozitivul scenic e un paralelipiped cu pereti albi pe care curg proiectii cu imagini video sugerand locurile actiunii. Povestea lui Saramago e o parabola despre orbire, despre ce inseamna a privi si a vedea, despre oameni si societate, despre libertate si abuz. Ca naratiune, vorbeste despre un oras in care un ins orbeste inexplicabil si vede numai alb in fata ochilor, apoi treptat boala ii atinge si pe altii din jur, cu care intra in contact. Pentru a controla molima, autoritatile ii izoleaza pe „bolnavi“ intr-un azil, unde cei mai puternici si fara scupule ii oprima pe cei mai slabi. Pana la un punct, spectatorii fac ce fac de obicei la teatru: privesc artistii care livreaza epicul. Apoi, sunt rugati sa-si acopere ochii cu ochelari textili negri, din aceia care ne ajuta sa dormim si-n timpul zilei ori cu lumina aprinsa.
Ca spectator esti perturbat, devii mai empatic decat in teatrul classic
Renuntarea la canalul primordial din teatru, vazul, pune in miscare celelalte simturi, stimulate de actori si tehnicieni dupa un scenariu extratext. Echipa spectacolului ajuta publicul sa vizualizeze cu ochii mintii episoadele dramatice, nu doar spunand replicile, ci apeland si la sonoritati (ca in teatrul radiofonic), curenti de aer, apa pulverizata, mirosuri de ars, alcool, diverse dezodorizante (ca la cinematografele 4D sau 6D), atingeri pe umar, trecand in viteza printre randurile de scaune, oferind un biscuit si un paharel cu lapte etc. Ca spectator esti perturbat, devii mai empatic decat in teatrul clasic, comuniunea cu artistii e de alt tip. Treaba creatorilor se ajusteaza si ea: dispare distanta, spatiul scenic se extinde asupra locului ocupat de public, artistul e si ghid pentru privitor, il ajuta sa-si gestioneze trairile in contextul epic dat de actiunile dramatice si de personaje. Distributia (Andreea Darie, Andreea Enciu, Ancuta Gutui, Alexandru Dobinciuc, Daniel Onoae, Catalin Mindru, Ovidiu Ivan si Theodor Ivan) include actori cu experiente profesionale diverse, iar acest eclectism de expertiza interpretativa se resimte in stilul general de joc. Unii joaca psihologic, altii brechtian, altii ca-n teatrul de improvizatie, iar neuniformitatea actoriceasca amesteca registrele dramatice in interiorul aceleiasi scene (comic, parodic, melodramatic, expresionist). E una din vulnerabilitatile proiectului. Mizand mult pe audibilitate, alegerea interpretilor ar fi trebuit sa tina cont mai ferm de diferentele de timbru vocal, pentru ca publicul sa poate distinge net intre personaje si in momentele cand are ochii acoperiti. E o a doua vulnerabilitate a lui Complet alb. Undeva pe la jumatatea derularii dramatice, dupa ce spectatorii se obisnuiesc cu ochelarii, li se ingaduie sa si-i scoata vreme de cateva minute, fara motivatii estetice, anuland atmosfera deja creata. Apoi revin la „orbire“. Si n-ar fi fost deloc rau, in acord perfect cu titlul si cu replicile personajelor care repeta „vad doar alb“, ca partea interioara a ochelarilor sa fie efectiv alba, pentru a extinde experienta cromatica si catre privitori. Din fericire, ingeniozitatea proiectului nu sufera fundamental din aceste considerente, oarecum inerente unei creatii de pionierat.
Vazul pierde, sinestezia castiga, iar senzorialitatii ii revine misiunea de a fortifica drumul spectacolului catre spectator. Complet alb e o experienta organica, in care sudura regizorala calibreaza componentele, le mentine in echilibru si elibereaza gradat surprizele. E o experienta invaziva, care obliga audienta la implicare, amorsandu-i ludicul, imboldind-o sa se increada in artist, sa-i devina partener si sa-si invinga teama de necunoscut.