În Iașul anului 1832, spectacolele teatrale și de divertisment erau foarte pe placul celor înstăriți, categorie care le frecventa, având deschiderea intelectuală și posibilitățile financiare necesare. Cunoscută era trupa francezilor Baptiste și Joseph Fouraux, care, înainte de a beneficia de sprijinul guvernului din Moldova, activase și la București. Oferta teatrală includea mai ales comedii, varietăți, musicaluri, numere de circ și dans, „baletistele“ fiind punctele de maximă atracție în programul oricărei seri.
După ce a testat mai multe spații din oraș, trupa fraților Fouraux s-a stabilit în casele lui Talpan (porecla boierului Lascarachi Agachi), undeva în zona de azi a Teatrului Național. În „Albina românească“, publicație coordonată de Gheorghe Asachi, se preciza în această privință că Teatrul de Varietăți avea „formă eliptică, cu trei rânduri de lojă și cu o galerie, toată cu gust împodobită“, amenajarea fiind făcută cu ajutorul unui arhitect. Dincolo de aspectele de natură istorică, puțin aride, interesant e că încă de atunci existau regulamente și o poliție a teatrului, care se preocupau de bunul mers al creației și al spectacolelor. Tot într-un număr din „Albina românească“ de atunci era publicat acest Regulament de ordine interioară cum i s-ar zice azi, atunci numit „Regulament privitor la îndatoririle actorilor“, iar din articol reiese clar că „dorința nobleții și a publicului cultivat a acestei capitalii de a ave un teatru să înființează“. Responsabilitatea actului de cultură, adică „inspecțiunea și privegherea teatrului“, i-a revenit lui Neculai Șuțu, „unul din boierii cei mai luminați și mai iubitori de arte din Moldova“. Acesta, de comun acord cu artiștii au redactat, în franceză, primele „legiuriri teatrale la noi în țară“. Cel puțin primele despre care se știe.
Actorii aveau îndatoriri clare, a căror nerespectare era sancționată cu amendă. Dincolo de amuzamentul citirii celor 23 de articole, prevederile spun multe și despre atmosfera de culise, despre boema artistică și despre viața cotidiană a celor deprinși cu mersul la teatru. Prima regulă, deci cea mai importantă, statua obligativitatea actorilor de a fi în teatru „cu o oră înainte de ora hotărâtă pentru reprezentație. […] Acei care se vor lenevi a se duce, vor fi supuși la o amendă de 2 lei“. Nu e singura amendă prevăzută de regulamentul din 1832. Se mai pedepseau întârziatul „la ridicarea perdelei (cortinei, n.m.) cu cinci minute“, „acei care vor lipsi o intrare“, „acei care nu vin la repetiție“, „când cineva va veni la teatru în stare de beție“, „când se va sfădi în teatru“, „pentru fumatul în teatru (afară de sala bufetului)“ etc. „Pentru insultă făcută directorului sau regisorului – un galben“. „Dacă din cauza unei absențe va trebui să se schimbe reprezentația, amenda va fi de un galben.“ „Pentru bătaie, 2 galbeni.“ Ultimele trei situații atrăgeau cele mai mari sancțiuni, indicând că ar fi fost cele mai grave abateri disciplinare. Ca să ne facem o idee în privința severității consecințelor: un galben însemna destul de mult, atâta vreme cât salariul unui actor de categoria I era în jur de 380 de galbeni pe an.
În epocă, iluminatul teatrelor se făcea cu lumânări așezate în scenă pe jos, în partea din față a spațiului de joc, la rampă. De aici provine și expresia „luminile rampei“, devenită metaforă pentru lumea fascinantă a artei teatrale, întreținută oarecum și de lumina insuficientă care ambiguiza decorurile și fețele interpreților. Și care avea consecință un anumit stil de joc, cu fața la public, în proscenium, cu gesturi ample, rostire prețioasă, declamatorie. Lumânările aveau un anumit timp de ardere, iar pauza dintre acte și de aici se trage, de la nevoia de a curăța și schimba lumânările. Iată cum se reglau „reflectoarele“ atunci: „Iluminatul teatrului se făcea cu lumânări din său; între acte veneau un șir de servitori cu mucăile în mână și executau tăierea mucurilor“.
Dacă interpreții „vor pune mâna pe lumânările culiselor, vor plăti o amendă de 1 leu“, iar avertismentul indica faptul că asemenea situații se mai petrecuseră. Dacă nu cumva erau chiar frecvente. Disciplina profesională era riguroasă și în privința textelor de scenă. Ele se aflau în grija sufleorului, iar cine le pierdea mai plătea, pe lângă penalizarea financiară, și un copist care să le transcrie de mână, singura modalitate de a le multiplica.
În acest prim regulament existau o serie de precizări legate de Poliția internă a teatrului. „Pentru a înlătura orice învălmășag și accident ce s-ar putea întâmpla“, poliția avea grijă să direcționeze trăsurile cu care lumea venea la spectacol: „Slugile vor sta și aștepta în coridorul lojelor și nu vor putea intra în sală fără porunca stăpânilor lor (art. 3). Sunt rugați ca nimenea să nu steie cu capul acoperit în timpul cât ține spectacolul (art. 4)“.
Poliția internă a teatrului era alcătuită dintr-un comisar, un epistat (subcomisar), doi slujitori și patru pojarnici (pompieri). Toate reprezentațiile începeau la 18:30, iar în privința biletelor, exista un sistem de abonamente pentru lojă, pe trei categorii de rânduri, cu 18, 16, respectiv 14 galbeni, pentru 24 de reprezentații. „Pentru scaunele închise numeruite“ se plăteau 5 galbeni, iar intrarea la parter costa doar 2 sorcoveți, adică 70 de bani, iar la galerie/ balcon, 1 sorcovăț (35 de bani). Dispunerea locurilor în sală și prețurile diferențiate oferă o idee limpede a stratificării sociale de odinioară. În privința comportamentului în sala de spectacol, reglementările poliției interne sunt clare: „Nimeni nu trebuie să tulbure liniștea, nici să întrerupă reprezentația prin nici un mod“.