Ati descris cafeneaua, care apare adesea in operele dumneavoastra, ca „un loc de socializare, de istorie si de memorie colectiva“. Mai gasiti cafenele deschise zi-lumina si cat timp petreceti scriind in acestea? Banuiesc ca resimtiti cu regret faptul ca multe dintre ele se inchid, lasand loc altor afaceri.
Am norocul de a trai intr-un oras in care cafenelele nu au murit inca, desi multe dispar pentru a deveni restaurante japoneze (tinute de chinezi) sau, si mai rau, restaurante tip McDonald’s. Parisul ramane un oras al cafenelelor, iar unele sunt deschise inca 24 de ore din 24 (pentru amatorii de astfel de experiente, iata o adresa usor de gasit, cafeneaua Le Départ Saint-Michel, in piata Saint-Michel, la doi pasi de catedrala Notre-Dame). Scriu si astazi in cafenele, dar mai ales in cele din cartierul meu, mai putin turistice si cu chelneri mai putin aroganti (ei, bine, da, chiar si la Paris turismul atrofiaza ospitalitatea). Ceea ce-mi place in continuare in cafenele sunt spectacolul uman si baletul neincetat de gesturi si cuvinte. Cand pot, trag cu urechea la conversatiile de la tejghea, mai ales cand am norocul sa dau peste personaje care, la ora 9 dimineata, isi beau prima bere sau primul pahar cu vin alb. Ca sa ma simt bine intr-o cafenea am insa nevoie intotdeauna de un minim decor, pentru ca nu atat cafeaua conteaza, ci cat de confortabile sunt mesele, scaunele si banchetele, cat de mare este deschiderea spre strada si cat de subtil parfumul de epoca. Intr-o cafenea care respira gust si vechime simt imediat acumularea memoriei si arta de a trai. Forfota din cafenea nu ma deranjeaza niciodata, este chiar benefica si ma ajuta sa ma concentrez. Cand ies din cafenea, dupa ce am scris cateva pagini, ma simt intotdeauna incarcat de energie pozitiva: o cafenea te incarca de fapt cu eleganta si cu poezia ei, cu starea ei de spirit si cu istoria ei. Celor care trec pe la Paris prin Place d’Italie le sugerez sa intre la Café de France. Exista sanse ca la ora zece dimineata sa ma poata intalni acolo. Cu mare placere insa descopar ca marile orase din Romania au reinnodat traditia cafenelelor, optand mai ales pentru un stil eclectic cu influenta germano-austriaca decat franceza. La Bucuresti sunt extrem de incantat cand vad cate cafenele au aparut (unele in vechi case cu caracter), si am inceput sa am si acolo cateva locuri preferate (de exemplu, Grand Café langa Ateneu).
„Nu mai e suficient sa scrii o carte buna“, spuneati intr-un interviu in „Dilema Veche“, referindu-va la cum functioneaza piata acum: distributie, marketing etc. Ce-i mai trebuie unui scriitor, pe langa talent?
Imi pare rau ca trebuie sa spun aceste lucruri, dar intr-un context de societate de consum si de inflatie de produse culturale va loarea nu mai iese la suprafata singura, impinsa de resorturi „naturale“. Observ, de exemplu, fenomenul editorial francez. In toamna aceasta au aparut 600 de carti noi. Iar in suplimentul literar al cotidianului „Le Figaro“ se putea citi aceasta fraza, scrisa de un critic: „Nu e bine sa fii autor necunoscut sau debutant in acest moment si sa iesi pe piata cu o carte“. Fiecare editura mizeaza deci pe numai doi sau trei autori, desi publica mult mai multi. Pentru a rezista financiar, fiecare editura se bate ca sa-si impuna macar un nume, sa creeze o vedeta, pe care o sprijina apoi prin toate mijloacele, prin publicitate si relatii de culise. Urmeaza apoi sarabanda premiilor literare (foarte numeroase in Franta), iar pentru editurile care nu au nici un premiu sezonul risca sa fie catastrofal. Ce-i mai trebuie deci unui scriitor in afara de talent? Multe: sa fie activ in viata literara, sa aiba si putin noroc, sa doarma putin ca sa se poata afla in trei locuri deodata, sa participe la festivaluri si colocvii, sa fie spiritual daca se poate, sa fie inteligent fara ostentatie, sa fie rasat pentru ca nu strica, sa fie cultivat in mod obligatoriu, sa se tina la curent cu tot ce se intampla in lume, sa vorbeasca foarte bine macar o limba de circulatie internationala, sa nu se lase descurajat, sa ocupe treptat spatiul mediatic (pentru ca altfel il ocupa cei cu tupeu), sa nu se lase catalogat nici politic si nici estetic, sa nu bea ca un natang, sa stie sa-si economiseasca timpul, sa nu faca nici o concesie morala in ciuda dorintei de a reusi, sa-si construiasca treptat o busola interioara care sa-i semnaleze atunci cand ii iese bine un capitol sau o piesa sau un poem… Ma opresc aici, nu vreau sa-i sperii mai ales pe scriitorii tineri.
Limba romana are un fel de visceralitate care capteaza bine autori ca Dostoievski sau Tolstoi
Spuneti ca, spre deosebire de limba romana, franceza „aproape ca nu poate capta sufletul scriitorilor rusi“. Ne ajuta limba romana sa patrundem mai adanc in intelesurile literaturii rusesti? Sunt traducerile din rusa in romana mai spumoase sau, poate, mai profunde?
Personal n-am reusit sa regasesc in franceza aceeasi placere pe care o aveam citind autori rusi in romaneste. Limba romana are un fel de visceralitate care capteaza bine autori ca Dostoievski sau Tolstoi. Dar mai ales, prin fondul ei de cuvinte de origine slava, limba romana capteaza chiar si „muzical“ spiritul unor autori precum Cehov sau Gogol. Mi s-a intamplat sa raman stupefiat intr-o zi in fata unei vitrine in care era expusa o carte cu titlul Humiliés et offensés. Mi-am amintit imediat ca titlul romanesc al acestui roman de Dostoievski este Umiliti si obiditi. Intre ofensat si obidit este o gigantica diferenta. In lumea descrisa de Dostoievski cei puternici ii „umileau“ pe cei slabi, de acord cu acest cuvant. Dar sa spui ca un artistocrat isi „ofensa“ servitorul suna prost. Se ofenseaza reciproc cei care sunt pe plan de egalitate. In Rusia secolului al XIX-lea, mujicul nu era „ofensat“ de nobil, ci strivit, obidit… Un traducator simte in general aceste lucruri, aceste nuante, dar ii mai trebuie si sa dispuna de echivalente… Ori, limba romana are toti acesti dubloni extraordinari, sute si sute de concepte care pot avea doua incarnari verbale, una amintind de radacinile latine si alta de radacinile slave. Exemplele sunt nenumarate: eternitate/vesnicie, spirit/duh, tristete/mahnire, fanatic/habotnic, litera/slova… De fapt, limba romana colcaie de posibilitati si de plasticitate, de unde capacitatea ei de a primi chiar mai mult decat poate da. In Franta, ori de cate ori am vazut montate piesele lui Cehov, mi s-a parut ca suna prost. De altfel, ori de cate ori am stat de vorba cu regizori care au montat Cehov, ei mi-au povestit ca au comandat de fiecare data noi traduceri, nemultumiti de ceea ce gaseau deja publicat. Din aceasta discutie nu este cazul insa sa tragem vreo concluzie ierarhica legata de limbi. Franceza este o limba sublima din multe puncte de vedere, dovada ca s-au scris atatea capodopere in ea, desi nu are nuantele limbii germane, bogatia vocabularului englez sau muzicalitatea limbii italiene. Franceza mai este o limba care li s-a „dat“ cu mare generozitate scriitorilor straini care au vrut sa o adopte, si nu intamplator literatura franceza numara atatea contributii francofone.
Jurnalistul Matei Visniec l-a hranit pe scriitorul Matei Visniec prin informatii, care apoi au devenit subiecte pentru carti, piese de teatru. Cum il ajuta insa scriitorul pe jurnalist?
Am sa fiu scurt: scriitorul il ajuta pe jurnalist sa nu se deprime. Daca as fi facut doar meseria de jurnalist, dupa 25 de ani de observare a lumii cred ca as fi ajuns la un fel de secatuire a sufletului. Este totusi incredibil sa vezi ca omenirea nu invata niciodata din greselile trecutului si ca ororile se repeta aproape cu un fel de cinism al destinului. Ceea ce numim astazi actualitate este o gangrena care se complica. S-ar spune ca jumatate din planeta sufera si ca jumatatea cealalta priveste la televizor spectacolul acestei suferinte. Informatia este pusa in pagina astazi dupa toate regulile spectacolului de senzatie, iar consumatorul de stiri a fost deja „hollywoodizat“. Iar narcisismul milioanelor de oameni care se exhiba pe retelele zise de „socializare“ distruge si mai mult conceptul de informatie, pentru ca totul devine important si, de fapt, nimic nu mai este important. Competitia dintre mediile de informare se traduce rareori la nivelul inteligentei (sa vedem cine propune interpretari si analize mai interesante), ci la nivelul efectelor primare (sa vedem cine provoaca mai multa adrenalina). Iata tot atatea motive (dar mai sunt si altele) pentru care ii multumesc scriitorului din mine ca il ajuta pe jurnalist sa nu creada ca totul este pierdut.
Ati fost fascinat de mic de venirea circului in oras si mai ales de clovni. Clovnul a devenit apoi o parte importanta a operelor dumneavoastra, si l-ati descris ca fiind „purtatorul unei forme de adevar si, in acelasi timp, al unei forme de tristete“. Ce sunt clovnii pentru dumneavoastra?
Clovnii au fost si sunt niste poeti care ne propun exercitii de incetinire a timpului, care ne scot din context si ne fac sa descoperim ca mai exista si alte lumi, si alte limbaje, si alte valori… Clovnul ne stupefiaza uneori pentru ca el nu stie ce este raul. Lumea nu l-a banalizat si nu l-a blazat, el este naiv si vine de pe alta planeta. Clovnul este o oglinda a fiintei noastre profunde, a copilului din noi pe care l-am strivit si a unei inocente de care am fost spoliati.
Spuneati despre raul din comunism ca era mai usor de identificat. Care este atunci raul ascuns pe care-l vedeti acum?
A existat o vreme cand raul ne oferea acest confort intelectual: era vizibil si usor de demascat. Mi se pare ca acum raul a luat forme infinit mai subtile. Cea mai recenta carte a mea publicata la Editura Cartea Romaneasca se intituleaza Omul din care a fost extras raul. Sunt trei piese in care propun o analiza a modului in care omul si-a distrus treptat uneltele de intelegere a lumii, dar si cele cu care ar fi trebuit sa-si construiasca viitorul (normele morale sau criteriile estetice). Nu tin sa fiu mai pesimist decat Cioran, care a fost campionul acestui tip de disciplina. Si nici nu regret acel rau brutal, primitiv si grotesc pe care l-am cunoscut in anii comunismului. Sunt insa stupefiat sa descopar ca in materie de manipulare a creierelor, de exemplu, sistemul comunist a fost un vulgar amator, iar prin caracterul sau criminal a obtinut exact contrariul, adica s-a facut detestat si a suscitat rezistenta. Transformarea, astazi, a fiintei umane intr-un consumator docil de gadget-uri industriale si tehnice este infinit mai perversa. Conceptul de libertate este contaminat de noi forme de dictatura, precum cea a competitiei dusa la extrem. Iar faptul ca aventura umana risca sa se termine prost din exces de competitie si creativitate mi se pare una dintre cele mai tulburatoare idei cu care m-am confruntat. Raul cel mai coplesitor astazi consta in faptul ca nu-l mai putem identifica.