In ciuda ideilor politice, filmele dumneavoastra sunt tot mai luminoase de la an la an, cum se intampla si cu filmele fratilor Dardenne. Cum va explicati acest lucru?
Nu stiu. (Rade.) Cu cat imbatranesti mai mult, cu atat ai nevoie sa zambesti mai mult pentru ca nu stii cat mai ai de trait. Cred ca trebuie sa razi cat ai timp.
Va simtiti mai intelept?
Nu stiu. De regula, oamenii se prostesc la batranete. Uitati-va la regele Lear! Adevarul este ca ma oboseste tot mai mult turnajul unui film.
V-ati simti impacat daca Salonul lui Jimmyar fi ultima dumneavoastra opera?
Nu, m-as simti ingrozitor! Nu pot spune ca abia mi-am tras sufletul facand acest film, pentru ca atunci cand filmezi, nu simti oboseala, te duci inainte, dar e foarte extenuant dupa. Dis-de-dimineata poti spune: „Nu, exclus, nu mai pot“, dar, cand ajungi la cafea, mai lasi de la tine si zici: „Hmm, poate mai fac un film…“.
In afara oboselii fizice, mai e si alt gen de batalie pe care o duceti cand puneti un proiect pe picioare?
Am avut noroc pentru ca Rebecca O’Brien, producatoarea mea, e foarte priceputa. Am avut o strangere de inima intrebandu-ne daca vor fi destui oameni interesati sa vada filmul. Ne-am gandit ca poate ar fi mai bine sa-l facem cu mai putini bani si sa folosim restul pentru alt film. Exista multi scenaristi si regizori care nu au acest lux. De fapt, batalia o duci intotdeauna cu materialul si consta in a gasi modalitatea de a spune ceva ce merita spus. Paul (n.r.: Paul Laverty, scenaristul obisnuit al lui Loach) e un scriitor extraordinar. Asta a si fost bucuria ultimilor 20 de ani: sa lucrez cu el.
In acest stadiu al carierei dumneavoastra ce va face sa alegeti un anumit proiect?
Trebuie sa stau si sa ma gandesc daca respectivul subiect are destul material si daca e suficient de special. De pilda, speciala in Jimmy… a fost muzica pentru ca stanga e intotdeauna prezentata ca prapadita si tenebroasa, cu multe fete triste, iar ideea ca era radical sa dansezi ni s-a parut foarte originala. Deci trebuie sa vezi daca subiectul e destul de interesant sau suficient de amuzant sau de special, sau daca personajele sunt bune.
Ati putea gasi si alte modalitati de a lupta pentru o cauza nobila?
Da, fac tot ce pot. Incerc sa ii ajut pe cei care organizeaza campanii sau care activeaza in cadrul unor sindicate sau al unor grupuri politice. Fac ce face toata lumea. Oricum, mereu e cate ceva de facut.
Cum ati dat peste povestea lui Jimmy Gralton?
Paul era in Nicaragua in anii ‘80, cand au aparut sandinistii, si acolo a cunoscut un regizor care monta o piesa despre Jimmy. Am discutat cu Paul despre ea si ne-am spus ca ar trebui sa facem un film pentru ca acesta ar pune la un loc multe idei importante pentru noi.
Ideologia comunista e prezentata intr-o maniera pozitiva.
Evenimentele din film se intamplau inainte ca lumea sa afle de procesele de la Moscova si opresiunea stalinista. In Vest, comunismul n-a avut conotatia negativa de mai tarziu. Se pastrase oricum ideea revolutiei din 1917. Occidentalii au aflat adevarul mai ales cand imigrantii au inceput sa spuna ca idealurile comunismului fusesera tradate. Generatia de comunisti de pe vremea lui Jimmy era, insa, una idealista.
Cum ati pregatit actorii? Am auzit ca nu ati prea vorbit cu ei pe platou.
Aflasera tot ce se putea afla despre Jimmy si viata lui pana cand a inceput filmarea. Fiind vorba de o poveste adevarata, au putut citi despre ea in carti, dar am facut si putina istorie ca sa stie ce se intampla la acea data in tara, am vorbit despre Biserica si am improvizat putin pe tema asta legand-o de trecutul personajelor. Am filmat cronologic, incepand cu flashback-urile. Filmand scena cu scena, au primit ce aveau de jucat pas cu pas, ceea ce i-a ajutat sa traiasca povestea.
Femeia care o joaca pe mama lui Jimmy e actrita? E foarte naturala si calma.
Nu, locuieste la tara, e sotie de fermier. A lucrat o vreme intr-o fabrica unde era si sefa de sindicat, tinand legatura cu conducerea si certandu-se cu ea. Deci era obisnuita sa spuna lucrurilor pe nume. De altfel, prin sindicat am si gasit-o. E o femeie minunata.
Cum ati ales melodiile de pe coloana sonora?
George Fenton (n.r.: compozitorul cu care Loach a colaborat cel mai mult) ne-a dat un disc cu 30-40 de piese si am ales de acolo. Cu fiecare generatie se intampla acelasi lucru. Vechea generatie se opune muzicii noi preferate de generatia tanara. Jazz, rock’n roll, punk – nu conteaza ce fel de muzica e atata timp cat e noua.
Ce cineasti de azi vi se par interesanti?
Multi mi se par interesanti, dar am invatat acum multa vreme sa nu fac comentarii despre alti cineasti. Daca pomenesti un singur nume, ceilalti se vor simti prost. Am multi prieteni cineasti si, daca nu-i pomenesc, se supara. Imi plac si cineastii englezi, si cei straini. Sunt si multe femei regizor care se descurca bine acum in Anglia si asta e un semn bun pentru ca, pana mai ieri, femeile erau slab reprezentate in regie. Sunt si multe femei producator, dar totusi mai putine sunt cele care regizeaza. E o regizoare din Palestina care face niste chestii interesante, Annemarie Jacir o cheama.
Credeti ca exista azi cineasti tineri cu aceeasi aplecare spre teme umanitare?
Sigur ca da, dar fiecare generatie are propria ei cultura, propriile ei experiente provocate de perioada in care traieste, asa ca e normal ca cinemaul sa se schimbe si el. E inevitabil si e de dorit. Dar exista destui oameni tineri pasionati de lumea in care traiesc si de marile ei dileme.
Problema e sa gaseasca loc in cinematografe pentru ca filmele lor sa fie vazute si sa nu fie anihilate de filmele comerciale americane. Sunt multe filme bune si in fiecare generatie exista multi regizori, scenaristi si actori talentati. E important sa gasesti loc pentru relaxare, bucurie, invatare, idei, pentru incercarile de a face din aceasta lume una mai buna. E o lupta sa gasesti voci autentice.
Galerie foto
