Hadji-Culea nu venea singur la Iasi. Venea cu un sistem de relatii! Da, caci pe vremea aceea numeam „sistem de relatii“ cooperativa regizorala pe care, ulterior, directorul Nationalului iesean a dezvoltat-o cu o dibacie remarcabila. Si, intr-adevar, la scurt timp, cei mai importanti regizori romani au inceput sa monteze aici. Daca privesti retrospectiv, in toti acesti opt ani, nu prea ai ce sa comentezi: Silviu Purcarete, Alexandru Dabija, Radu Afrim, Tompa Gabor, Mihai Maniutiu, Claudiu Goga, Alexander Hausvater si altii au lucrat cu trupa ieseana si au produs spectacole. Mai bune sau mai putin bune, mai costisitoare sau mai ieftine. Formal vorbind, fata de perioada 2000-2007, nimeni nu poate nega o intensa „schimbare la fata“.
Cu toate acestea, in mod ciudat, nimic nu s-a legat la modul profund in evolutia acestui teatru al nostru. Dupa vreo trei ani, prin 2010, cred, am avut senzatia tot mai acuta ca Teatrul iesean inceteaza sa fie unul al comunitatii. E anul din care nu am mai putut avea dialog cu directorul Cristian Hadji-Culea, care, intre timp, isi dezvoltase admirabile abilitati de a se ascunde prin birouri sau de a se furisa pe langa cladirile teatrului, in inexplicabila intentie de a nu fi vazut. De altfel, in cateva randuri, l-am intrebat de cine se fereste. O alta tehnica a domnului director era (si este) de a fi sunat brusc la telefon atunci cand se apropia de tine, astfel incat un eventual dialog sa nu aiba nici o sansa. Concret, inabilitatile de comunicare ale lui Cristian Hadji-Culea (handicap sever pentru un manager de teatru) au parut ca se transmit in toate compartimentele Casei lui Alecsandri (straveche denumire a Teatrului iesean). Ajunsesem sa aflu de pe surse cand vor fi programate spectacolele luna viitoare sau cine si ce se pregateste sa monteze. Toate proiectele mele teatrale s-au lovit de zidurile reci ale biroului de la etajul intai. Le-am dus la capat complet paralel de un teatru care ar fi trebuit sa fie interesat de carti precum O istorie dialogata a Teatrului National Iasi, Cornelia Gheorghiu, intre Ciocarlia si Sarah Bernhardt, Emil Coseru, actorul nostru etc. Imi era tot mai evident ca astfel de propuneri nu doar ca nu puteau sa aiba sansa unui parteneriat, dar realmente deranjau tihna patriarhala a unei conduceri care niciodata nu a dat doi lei pe cuvantul scris.
I-am atras atentia directorului Cristian Hadji-Culea, si in privat, dar si in public (acum doi ani, la Bucuresti, in una din intalnirile de la Festivalul National de Teatru), ca se indeparteaza de comunitate. In opt ani, in afara de spectacolele propriu-zise, institutia nu a mai organizat aproape nimic altceva. Iar cand totusi a propus o lansare de carte sau o conferinta, a facut-o complet neprofesionist, dintr-un fel de obligatie lipsita de entuziasm, ca pentru a bifa ceva undeva in neantul de sub faimosul nostru candelabru. Teatrul nostru a devenit unul de premiera, sensul larg al cuvantului cultura fiind tradat sistematic de o conducere care a crezut ca singura ei misiune consta in producerea de spectacole.
O alta problema despre care am scris pana mi s-au sters literele de pe tastaturi a fost lipsa unui eveniment teatral major la Iasi. Ma numar printre cei care nu mai credeau in Festivalul „Goldfaden“, insa aveam nostalgia atmosferei extraordinare de la inceputurile lui, cand Teatrul National devenea un fel de topos deschis prin care circulau nestingheriti actori, jurnalisti, spectatori, somitati si anonimi… Dar Hadji-Culea n-a pus nimic in locul raposatului festival. Pentru ca ministerul l-a obligat sa cheltuiasca niste sute de mii de euro, acum trei sau patru ani a inchipuit un soi de festival cunoscut sub numele „Europa Est de Tot“, o aberatie de concept care nu facea altceva decat sa ne afunde „de Tot“ in provincialismul de care, dupa 2007, ni se parea ca scapasem. Lipsa unui eveniment teatral major a avut si are consecinte majore asupra imaginii institutiei iesene in plan national si european, blocandu-ne posibilitatea de a ne defini…
Tot dupa 2010 (an cu semnificatii de cotitura in managementul lui Cristian Hadji-Culea), directorul si-a amintit ca este si regizor. A inceput sa monteze in institutia pe care o conducea, platindu-si onorarii frumoase pentru care, de altfel, a si fost amendat de Curtea de Apel Iasi, salvat la limita de la inceperea unei cercetari penale de toata rusinea. Din felurite motive (estetice si pecuniare), a reinceput sa monteze si prin alte teatre. Il vedeai ba pe la Cluj, ba pe la Brasov, ba te miri pe unde altundeva. La schimb, directorii de la Cluj, de la Brasov sau de prin Te Miri pe Unde Altundeva veneau sa monteze la Iasi. O cooperativa profitabila pentru oricine, mai putin pentru teatru, se definea tot mai limpede. Plus ca regizorul Hadji-Culea incepea sa-l saboteze pe directorul Hadji-Culea. Conform logicii de tip aristotelic, nu poti fi in doua sau mai multe locuri in acelasi timp. Iar prezenta unui director in teatrul pe care il conduce este esentiala.
O alta strategie falimentara, pe care nu am reusit sa o inteleg nici pana in ziua de azi, a fost un ciudat principiu cantitativist: cat mai multe titluri! Pot numi, dar n-o fac, actori la a caror uzura am asistat in toti acesti ani. Actori talentati, insa tot mai obositi, epuizati de maratonul teatral pe care, neputinciosi, trebuiau sa-l sustina. Imi amintesc niste spectacole extrem de proaste, cu kilometri de replici, jucate in sila si scoase de pe afis dupa patru-cinci reprezentatii. Treptat, blazarea a inceput sa lucreze, entuziasmul s-a diluat, rolurile sa semene intre ele, iar marile sperante construite pe devize umflate sa se prabuseasca una dupa alta. Hadji-Culea a refuzat mereu sa-i priveasca pe actori din postura de director. I-a privit mereu din postura de regizor, parandu-i-se firesc sa le spuna la nesfarsit pe unde sa intra si pe unde sa iasa din labirinturile gandirii sale manageriale.
La Iasi, mai mult decat in alte teatre, imprevizibilul este nota dominanta in destinul unui spectacol. La Iasi, pot esua lamentabil regizori pe mana carora ai fi tentat sa mergi pana la capatul lumii. La Iasi, dintr-un condei tremurat pe la etajul doi, viata unui spectacol se poate termina in doi timpi si trei miscari. La Iasi, regizorii romani s-au obisnuit sa vina la ciubuc. La Iasi, avocatii care il apara pe director de propriile-i greseli sunt platiti ca dramaturgi, prin drepturi de autor. La Iasi, un Cornisteanu isi permite sa faca cel mai grosolan autoplagiat de care am auzit vreodata. La Iasi, un primar fara minte isi permite sa propuna desfiintarea unui spatiu de joc, iar managerul teatrului sa nu spuna nici „pas“. La Iasi, colaboratorii externi ai teatrului, studenti sau tineri actori, sunt platiti in bataie de joc, cu 50 de lei, sau li se propune sa joace gratuit, de dragul completarii unui CV. La Iasi, se fac comunicate de presa cand teatrul castiga un premiu cu un spectacol regizat de directorul institutiei care gazduieste premierea (Brasov), insa se tace malc atunci cand un actor al teatrului este nominalizat la unul dintre cele mai importante premii din lume. La Iasi, Calin Ciobotari si altii nu iubesc teatrul, pentru ca, nu-i asa, au tot felul de interese meschine si nu vor sa vada amplitudinea zborului nostru prin istorie…
Am spus/scris in mod repetat astfel de lucruri. Treptat, teatrului i s-a parut ca are in mine un dusman. Si conducerii, dar si multor dintre actori li se parea mai confortabil sa ramana inchisi in visul acesta steril, tapetat cu afise prost facute si cosuri de flori in care presimteai ofilirea… Desi simteau ca in otrava acestui vis se afla sfarsitul artei lor.
Astazi, cu cateva ore inainte ca eu sa scriu aceste randuri, o parte din trupa a iesit intr-o conferinta de presa si a spus adevarul. A fost nevoie de opt ani! E mult, e putin?
Text aparut initial pe www.jurnalvirtual.ro