Ati spus intr-un interviu anterior ca ati aparut pe lume ca un personaj din Dickens. In ce masura se reflecta acest statut social incert in cartile dumneavoastra?
Cred ca se reflecta, la o cercetare mai atenta. Am constatat asta si eu, la o privire retrospectiva. Eroii prozelor scurte din primele mele trei volume nu prea au un statut social cert. Sunt tineri cu sanse vagi sa devina ceva, cu potential – cum s-ar spune –, cu o anume plecare vaganda, o anume libertate care vine tocmai din lipsa lor de statut social clar. Indivizi care refuzau, tacit, programaticul destin comunist. Niciunul nu vorbeste despre mama si despre tata, despre rude apropiate sau nici macar departate. Vorbesc despre prieteni, despre oameni intalniti, despre locuri si asa mai departe. Nu ca ar fi neaparat relevant din punct de vedere literar. Acum mi se pare chiar un semn de inconsistenta a personajelor in cauza.
Aveti obiceiul sa stergeti granita dintre realitate si fictiune cand scrieti?
E o strategie uzuala, si nici pe departe doar a mea. Fie ca vii cu o fictiune care se vrea verosimila, convingatoare, construind o realitate, fie ca integrezi o scena la care ai fost martor si o transcrii drept fictiune, cu ajustarile de rigoare. In substanta mai bogata a unui roman nici macar n-are cum sa se vada. Scenele au mai degraba obligatia sa fie relevante, se urmareste elocventa lor atat separata, cat si in cadrul intregului. Romanul cauta sa dea o imagine asupra lumii pe care cititorul s-o recunoasca, adica s-o accepte. Sa intre si el in ea. Chiar daca e fictiva, convenim cumva impreuna ca e reala. Nu mai conteaza artificiile auctoriale.
„Traducerea este actul cel mai apropiat de creatie“
Pe langa scriitor, sunteti si traducator. Cum se impletesc sau completeaza cele doua in cazul dumneavoastra?
Traducerea este actul cel mai apropiat de creatie. Tu esti autorul tradus. Asta ar trebui sa spuna aproape totul.
Aveti o viata interesanta, ati lucrat ca anticar, galerist la UAP, bibliotecar, dar ati fost si remizier la o echipa de fotbal si muncitor pe santier, lucruri care v-au influentat si scriitura. Aveti de gand sa faceti la un moment dat si-o istorie a locurilor prin care ati dormit? Ar fi, cu siguranta, o lectura interesanta si amuzanta.
Stiu eu? Doar ca si aici as sterge probabil granita dintre realitate si fictiune, sau as fi oricum banuit c-am facut-o! Un singur exemplu, totusi.
Am dormit timp de cateva saptamani, pe durata verii, in caminul unei scoli de surdo-muti. Era vacanta. Traiam cu rosii din gradina scolii, uneori cu conserve greu sustrase de la magazie. Faceam plaja pe acoperisul fierbinte de tabla si auzeam zi si noapte manevrele trenurilor in triaj. Nu-mi face prea mare placere sa-mi amintesc.
Scrieti la tara, la masa din curte, si nu aveti telefon mobil. Sunt obiceiuri care va ofera linistea necesara scrisului sau doar preferinte personale?
Masa din curte e locul cel mai potrivit. Curtea e incadrata de vegetatie, pe ulita mea rar trece cineva, am singuratatea care-mi trebuie. Ma pot ridica sa fac cativa pasi pana vine cuvantul cautat. Cat despre telefonul mobil, la ce mi-ar folosi daca tot traiesc izolat? Cine vrea neaparat sa ma gaseasca ma gaseste oricum, nu sunt foarte departe de oras. Exista si membri ai guvernului american care nu au telefon mobil, au insa secretara. Ceea ce pe mine m-ar incurca si mai mult.
De asemenea, scrieti marunt, cu stiloul cu tus negru pe hartie cu patratele. Va ofera acest obicei si o anumita rigoare a scrisului, un calcul care sa va ajute si-n zilele mai putin inspirate?
Chiar asta spuneam, in treacat, in interviul din „Romania literara“. Un tipic intim al scrisului. Sunt convins ca foarte multi scriitori au astfel de strategii, ca sa-si stimuleze scrisul, sa evite pana de inspiratie. Propria grafie te impinge sa mergi mai departe.