Apoi, pentru ca, desi scrisese multe carti timp de peste douazeci de ani (pana la Wolf Hall), nu intrase prea mult in atentia publicului (cum au facut-o colegii ei de generatie – Julian Barnes sau Ian McEwan, pentru a da doar doua nume), schimband, cu fiecare carte, genul si perspectiva literare. Nu prea poti citi o carte de-a ei, sa pui degetul pe un rand si sa afirmi: „Uite, aceasta este o fraza tipica lui Hilary Mantel“. Este, mai degraba, o scriitoare-cameleon, care-si schimba stilul si interesele literare in functie de proiectul la care lucreaza. Astazi, este si o autoare-fenomen, ultimele ei doua volume fiind foarte bine primite atat de public, cat si de critica, traduse in peste 30 de tari si foarte bine vandute.
Surprinzator pentru mine a fost faptul ca aceste ultime doua volume (Wolf Hall, Litera, 2010, vol. I; O regina pe esafod, Humanitas Fiction, 2015, vol. al II-lea) despre care va spuneam mai sus aduc in lumina reflectoarelor – pentru a cata oara? – dinastia Tudorilor, mai exact domnia lui Henric al VIII-lea, regele care a ramas in istorie ca cel care a avut sase sotii, cel care s-a indepartat de Roma si de papa si a pus bazele Bisericii Anglicane, dar si tatal faimoasei Elisabeta I, cea care a transformat Anglia in imperiu, cu care a avut o relatie mai mult decat complicata – asta asa, la prima vedere.
Va marturisesc ca, atunci cand am auzit ca Man Booker Prize a fost decernat de doua ori aceleiasi autoare pentru niste carti care-l au, din nou si din nou, pe Henric al VIII-lea in prim-plan, mi s-a parut o decizie neinspirata. Si asta pentru ca povestea acestui rege a fost atat de mult uzata, de-a lungul timpului, atat in istorie, cat si in literatura, teatru, muzica, cinematografie etc., incat deja mi se parea un subiect mult prea batatorit pentru a mai trezi entuziasmul vreunui cititor, pentru a mai capata asa de multa atentie. Sigur, Tudorii sunt fascinanti, dar cat timp poti citi despre ei?, imi ziceam. Mai ales ca sunt multe puncte lipsa si nimeni, niciodata, nu le-a putut elucida. Poate ca stropul de mister, arhivele corupte si incomplete chiar le-a sporit popularitatea. Va imaginati, in acest moment, cu ce dispozitie am inceput eu sa citesc O regina pe esafod, publicata spre sfarsitul lui februarie. Singurul motiv pentru care am deschis volumul a fost curiozitatea – altfel, probabil, as fi ramas la romanele istorice ale Philippei Gregory.
Din fericire, a-mi urma instinctul, si nu ratiunea, a fost o decizie buna. Si asta pentru ca, evident, O regina pe esafod m-a prins in mrejele ei si, una peste alta, mi s-a parut o carte excelenta, demna de a fi fost recompensata nu numai cu prestigiosul premiu, ci si cu altele, precum Costa Book Award, David Cohen Prize, Specsavers National Book Award: UK Author of the Year. Stilul lui Hilary Mantel impreuna cu unghiul din care a ales sa spuna povestea sunt, cu siguranta, cele mai mari atuuri ale romanului – roman care, apropo, nu se citeste cu sufletul la gura (stii deja cam ce i se pregateste lui Anne Boleyn, de exemplu, sau ce urmareste Henric al VIII-lea la Wolf Hall), ci in tihna, putin cate putin, admirand frazele construite, dialogurile crosetate, acumularea de informatii, cresterea tensiunii, cercetand limbajul, simtind trecerile, flexiunile, ezitarile, panica, siguranta, jocurile de putere, coruptia, mastile care se asaza pe chipurile actorilor s.a.m.d. Personal, mie mi-a trebuit cam o luna – zece-douazeci de pagini pe zi, in paralel cu alte carti – pentru a duce la capat O regina pe esafod, un volum mult mai putin stufos decat primul, Wolf Hall, mult mai inchegat, mult mai lucrat din punct de vedere stilistic.
O regina pe esafod, cel de-al doilea volum al trilogiei despre Tudori, are, la inceput, cateva pagini cu personajele care apar in carte – o lista foarte utila, la care e posibil sa va intoarceti, din cand in cand, pentru a o consulta –, precum si doi arbori genealogici – unul cu Tudorii, simplificat, iar celalalt cu rivalii lui Henric al VIII-lea din Casa York. Actiunea este plasata intre septembrie 1535 si vara lui 1536. Volumul cuprinde doua parti, cu titluri de capitole cat se poate de simple si sugestive: „Soimi“, „Ciori“ si „Ingeri“ construiesc partea I, iar „Cartea neagra“, „Stapanul fantomelor“ si „Prada de razboi“ pe cea de-a doua. Personajele centrale ale cartii sunt, in ordinea importantei, Thomas Cromwell, Anne Boleyn, Henric al VIII-lea si Jane Seymour (gratie rolului pe care-l joaca, mai mult involuntar). De fapt, toata maiestria cartii consta chiar in ochiul naratorului suprapus peste cel al lui Cromwell, cel de care istoria s-a ocupat mai mult fugitiv, incadrandu-l, grosso modo, in categoria personajelor negative.
Ei bine, Hilary Mantel vine si-l umanizeaza pe acest balaur numit Cromwell, ni-l arata in camera sa, in casa sa, ii pune pe tapet gandurile, ne devoaleaza copilaria sa grea alaturi de un tata fierar neinduplecat, autoritar, crud, apoi tineretea complicata si munca imensa pentru a ajunge cineva. Autoarea il scoate din umbra in lumina, intorcandu-l pe toate fetele, atat cele bune, cat si cele rele. Thomas Cromwell nu se da inapoi de la nimic, e determinat sa-si pastreze locul langa rege, sa-i fie mana dreapta si, totodata, cel mai puternic om din tara. Este cinic si necrutator daca este cazul, pentru a-l servi pe rege asa cum se cuvine, dar este si generos, intelegator, amabil, om de familie. Aceasta perspectiva, a marginalului Cromwell depasindu-si conditia si pastrandu-si-o pe cea noua cu dintii, este toata cheia cartii, din punctul meu de vedere.
Nici Anne Boleyn nu este chiar regina tipica, nu arata intocmai ca pana acum: ea este contrapunctul feminin al lui Cromwell, fiica de nobili care, spre deosebire de sora ei, Mary, refuza sa-i fie amanta lui Henric al VIII-lea si-l forteaza, prin personalitatea ei nemaiintalnita, prin indrazneala ei, prin farmecul si eleganta educatiei ei franceze, prin promisiunea ca-i va naste un fiu mostenitor, s-o ia de nevasta. Astfel, si Anne isi depaseste conditia, devenind regina Angliei. Nici ea nu renunta la statutul ei dobandit fara a lupta cu toate armele din dotare, devenind una dintre cele mai curajoase femei din istorie.
Scriitoarea britanica deschide romanul nu mult dupa terminarea Wolf Hall, in momentul in care Henric al VIII-lea se afla la resedinta familiei Seymour si incepe sa fie atras de Jane, cea prostuta, uratica, naiva si bunuta, si se incheie cu rasplata primita de Thomas Cromwell pentru ca l-a scapat pe rege de cea de-a doua sotie, Anne Boleyn – ridicarea acestuia la rangul de baron, un nou inceput, dupa cum el insusi afirma. Cele mai intense scene sunt, de departe, cele ale condamnarii celor patru asa-zisi iubiti ai lui Anne – un proces pe care Mantel nu-l elucideaza, nu stim nici acum daca acuzatiile de adulter aduse lui Anne sunt sau nu veridice; dimpotriva, sadeste si mai multa indoiala, mai ales prin ironia din titlul original (Bring Up the Bodies) – si secventa in care aceasta este condusa la esafod, urmata de cea a mortii ei. Cum afirmam mai devreme, stilul scriiturii este cel mai relevant element; iar limbajul, nici engleza veche, nici moderna sau contemporana, ci o combinatie incantatoare, aduce la viata, in paginile cartii, niste personaje legendare.
O regina pe esafod este o lectura densa si intensa, care va va determina, cel putin, sa-l priviti pe „ticalosul“ Cromwell cu alti ochi. Sunt deja curioasa cum va fi cea de-a treia si ultima parte a trilogiei.
O regina pe esafod, de Hilary Mantel, Humanitas Fiction, colectia „Raftul Denisei“, traducere de Carmen Toader, 2015.