Ce se intampla aici, si lucrul acesta a fost remarcat de toti cei care au citit noul volum, este ca sub acest trup uman acoperit de laceratii si cicatrici ale imoralitatii se ascunde o melancolie cautata mereu, parca unica salvare. Acel gol din piept, care revine obsedant in noile poeme este cultivat cu indarjire – parca ultima reduta a umanitatii. Este aici, dupa cum remarca Radu Andriescu, o sinceritate ce implica infinite riscuri, o combinatie de reflexiv si tranzitiv: o confesiune a criminalului care se incapataneaza sa-si expuna, in ciuda unei sentinte deja pronuntate, motivele, demonstrand pe parcurs ca ceea ce-l mana-n lupta, in fond, este intoleranta la ipocrizie. Este vorba in Eschiva, mai mult decat in Metode, de atmosfera, insa de una interioara. Intr-adevar, suna a loc comun, insa tot atat de adevarat – dialogul cu „realitatea“ este o continua analiza a potentialitatilor, a virtualitatilor. Sunt puse alaturi diferite variante de actiune, de la cea ideala (pe care ar miza orice Om Frumos) la cea reala (a Eschivei), iar lasitatile si incapacitatea de a actiona conform unui cod social tin de o fragilitate a fiintei roase pe dinauntru de cancerul melancoliei. E acea melancolie care te tintuieste la pamant si care te transforma intr-un monstru obsedat de propriile reactii, care te face sa observi realitatea printr-o lupa monstruoasa. De aici si selectia unor detalii carora li se atribuie semnificatii „ezoterice“. As cita ca exemplu intreg poemul „cerule portocaliu“, dar ma rezum la prima parte, pentru ca ar mai fi lucruri de discutat in legatura cu acest volum: „cerule portocaliu/ brazdat la 7 jumate dimineata/ de fuioare lungi de nori/ care se intalnesc in mai multe x-uri/ incat fac un fel de gardulet de protejare/ deasupra la oras/ daca vin la tine unde tu faci minunea asta/ mai o vad eu la fel cum e ea de jos/ de pe o strada/ sau se face de necuprins/ in proportiile ei grosolane?// mai departe: pasaruica/ pe care am vrut sa te pun in film -/ adica la o vreme eram cativa prieteni mai uniti/ la care ne placeau mult filmele si am spus/ hai sa facem un film/ am facut si afis/ si a rasarit o idee dupa jeepers creepers/ despre cum pe terenurile arabile de langa codlea/ incep sa aibe loc crime urate/ care sunt introduse la inceputul filmului/ printr-o scena in care un puscarias/ evadeaza din penitenciar si fuge fericit pe camp/ unde o forta nevazuta il termina violent/ pe intuneric.// (…) in fine, pasaruica/ care normal ca n-ai cum sa fii tot aia din film/ dar la fel vad ca faci tu, ca te vad de pe scaun/ si desi geamu se opreste din a veni mai aproape de mine/ tu tot gratie si traseu bine definit ai -/ m-ai lasa sa-ti fac si tie asa?/ sa mai incerc sa te bag in film adica/ acum cand e clar ca nu mai am sufletul/ cum il aveam mai demult/ si de lucrurile de care ma bucuram pana la vibratie/ acum parca ma feresc/ de frica sa nu-mi dea fericire/ cu care pe bune ca n-as sti ce sa fac.“
E evident ca, pe langa ceea ce spune acest poem, avem de-a face si cu o linie polemica la nivelul expresiei. Vlad Dragoi scrie fie in limbajul baietilor de cartier, fie pastiseaza stilul baladei populare, fie arunca in corpul poemului sintagme de un intelectualism cautat. Nu e niciodata acolo unde te-ai astepta sa fie. Stilistic, e un soi de ninja care alterneaza la deruta armele din dotare. Efectul e acela al unui corpus textual abstrus, care conduce spre aceeasi zona indeterminata a sentimentului. Pentru ca, fie ca vrea, fie ca nu, avem in fata ochilor un volum sentimental, care-si trage sevele atat din exploatarea apocaliptic-ironica a intelepciunii populare (de cartier), cu duiosia kitsch a diminutivului, cat si din cautarea unor noduri simbolice care sa declanseze melancolia. Text anticalofil pana la sange, sunt convins ca va atrage comentariile celor ramasi in paradigma poetica a curriculumului. Insa trebuie inteles ca polemica lui cu ipocrizia, de la nivelul mesajului, se traduce intr-o polemica dusa cu lirismul, kitschul poetic comun. Este un volum care atenteaza la structura liricii, care se lupta cu metodele de exprimare poetica – iar aceasta lupta trebuie dusa pana la capat, aici nu sunt permise manusile de box: „pojghita subtire, alba/ ramasa in farfurie/ de la grapefruit/ e vesmant lepadat de animal/ si pe animal/ eu nu pot sa-l gasesc.// apa sa-i dau/ si culcus moale/ eu nu pot.// dar pot sa dibui/ insulite de iubire/ care pentru mine/ sunt priveliste/ si sunet cald/ atat -/ ca nu mai pot ca sa ajung la ele/ dar puteam/ dar nu mai pot/ si de aceea o tristete cumplita / vine peste mine/ cum o patura de nori gri/ deasupra cimpiei de flori/ inecate de ploaie“. E fascinant cum lupta dusa impotriva lirismului, ironizarea lui nasc tocmai lirism: este principiul vaccinului.
Poezia lui Vlad Dragoi, pe langa trasaturile ei intrinseci (daca in Metode se manifesta un spatiu virtual al gamerilor care contamina realitatea, aici dimensiunea ludica creste prin cultivarea unui imaginar preluat din filmele-cult ale anilor ’80, cum ar fi Mad Max), se naste dintr-o din ce in ce mai acuta segregare a poeziei adevarate, care nu mai poate comunica unui public lipsit de lecturi de poezie sau unui public ramas in urma cu cel putin jumatate de secol literar. Aici nu e vina publicului, in fond, abia in 2015 au inceput sa fie tradusi integral Celan si Pound. Mai e mult pana-n contemporaneitatea imediata.
Vlad Dragoi, Eschiva, Editura Cartea Romaneasca, 2015