In lumea teatrului se poarta de mai multi ani o dezbatere cu privire la forma in care acesta se va dezvolta. Exista o tabara care spune ca salile mari de teatru, somptuoase, atrag acelasi public dintotdeauna si ca teatrul care exista acolo pare, cu exceptiile de rigoare, asternut intr-un alt timp si o alta realitate. Iar ca, la polul opus, teatrul independent, lipsit de resurse, dar manat de entuziasmul si pasiunea celor tineri, si care a ocupat barurile si restul spatiilor neconventionale, respira un aer de viitor – al spectacolului pe-o scena improvizata, ce poate fi o barca pe un lac, un tramvai in miscare sau tejgheaua unui bar ingust. De cealalta parte, exista tabara care argumenteaza ca salile mari de teatru au ceva aparte, ceva care nu va putea fi gasit niciodata in baruri sau hale parasite. Un aer care dovedeste ca teatrul este cu adevarat una dintre artele sacre, una aparte, cu un public rafinat, al carui loc nu este in baruri, ci in fotoliile in care te-adancesti si din care privesti, transpus, cum prinde viata realitatea ce ti se creioneaza pe scena.
Insa in ultimii ani, publicurile si speciile de teatru s-au individualizat. Regizorii, actorii si criticii de teatru cu care s-a consultat „Suplimentul de cultura“ spun ca publicul care vine la spectacolele organizate in spatii neconventionale nu e intocmai acelasi cu cel care merge la Teatrul National, cu exceptia cunoscatorilor. Ca cele doua forme ar putea gasi metode de convietuire si de conlucrare, ca sacralitatea teatrului se pastreaza oriunde este dusa de tinerii actori care dau viata unei piesei. Din sala-n hala.
„Nu vad diferenta sa joci pentru 750 sau 20 de oameni“
Daca teatrul independent ar fi sa explodeze in Iasi, ar avea materie bruta suficienta pentru a-si putea alimenta zeci, poate chiar sute de spectacole, cu spatii neconventionale. De la cele placute si agreabile, cafenele cochete, baruri ingrijite si aerisite, piete mari, renovate, poate chiar si un pietonal (criticat, dar incapator si cu vizibilitate), la cele, semnificativ mai multe, parasite, abandonate, intrate in degradare – hale, uzine, practic majoritatea cladirilor din vechiul cartier industrial al Iasului. Iar din aceste spatii, ingrijite sau nu, actorii ieseni spera ca teatrul poate renaste. „Cred ca extragerea spectacolului de teatru, a performance-ului, din salile obisnuite de teatru e o completare absolut necesara. Incep sa cred tot mai putin in cel de-al patrulea perete care delimiteaza actul artistic de public, care da acel aer de intangibilitate, de separare; consider ca asta poate conduce doar spre izolare. E nevoie ca publicul sa fie tot mai implicat, ca productiile artistice sa vorbeasca mai mult despre realitatile de astazi, despre problemele si chestiunile arzatoare la ordinea zilei“, crede Cosmin Panaite, actor iesean. Cosmin spune ca o productie independenta, adesea muncita pe branci, in care actorii asambleaza si desfac decorul, aduc recuzita, strang dupa ei si pregatesc scena, lasa se se intrevada un entuziasm al celor implicati, dorinta si nevoia lor de exprimare, insa va suferi „din multe alte puncte de vedere“. „Totusi, eu nu-mi dau seama exact daca e o diferenta sa joci pentru 750 de spectatori sau pentru 20“, spune acesta. Teatrul independent, in viziunea lui Cosmin, este unul sarac, nu prin implicarea sau pasiunea celor care creeaza proiectele ce-i dau viata, ci prin resursele puse la dispozitia lor. Bugetul incape adesea intr-un portofel mai mic, mijloacele sceno-tehnice sunt aproape inexistente – ecleraj, sonorizare, dimensiuni ale spatiului de joc, decoruri, recuzita, iar oamenii implicati in proiect trebuie sa fie cat mai putini. „Am facut spectacole independente cu ce-am avut pe-acasa, am repetat in conditii nu foarte confortabile. Mie nu mi se pare mai usor, dar probabil pasiunea si suflul care suplinesc aceste neajunsuri fac spectacolul sa ni se para mai aproape de public, atunci cand reusim sa il jucam. Imi amintesc amuzat ca am repetat un text de Visniec pentru o cafenea, impartind spatiul cu meseriasii care gletuiau, cu doamnele de la curatenie care spalau diverse suprafete, cu electricienii care gaureau si montau instalatii, si asa mai departe. Cafeneaua era in curs de amenajare, iar noi trebuia sa jucam premiera in seara deschiderii. Ce spectacol fascinant ar fi fost pentru public oricare din acele repetitii!“, explica actorul.
Andreea Boboc, actrita de la Teatrul National Iasi, care s-a implicat in mai multe spectacole in spatii neconventionale, spune ca aceste forme de teatru ajung mai usor la oameni si, din partea actorilor, vin ca o eliberare de la restrictiile impuse de teatrul institutionalizat. „Cred ca teatrul independent are avantaje, dar si dezavantaje. Observ o oarecare tendinta a zonei independente de a se supune unor reguli specifice teatrului institutionalizat si mi-e greu sa inteleg de ce lucrurile iau turnura asta. Oricum, marele avantaj este libertatea de exprimare artistica pe care o ai atunci cand construiesti ceva cu echipa pe care tu ti-o alegi, intr-un spatiu propus de tine“, explica Andreea Boboc. Aceasta spune ca teatrul independent, in spatiile conventionale in care prinde viata, le da actorilor si posibilitatea de a se simti remarcati. Daca pe scena mare, invadata de decor, cu o distributie numeroasa, un actor se simte ca un peste intr-un capat al oceanului si spectatorii la mii de leghe distanta, situatia se schimba cand tu alegi locul in care se desfasoara spectacolul. „Intr-o sala mica, de 50-100 de locuri, sau intr-un bar, unde «spectatorii» vin foarte relaxati, simti ca vin ei la tine, uneori aproape simti ca vin peste tine, atat sunt de aproape… nu numai fizic, ci mai ales energetic. Cred ca e o comunicare mult mai stransa intre actor si spectator si atunci esti mult mai descoperit, esti obligat sa fii cat poti tu de sincer“, povesteste actrita.
Si Cosmin spune ca, treptat, teatrul va iesi din institutiile care-i poarta numele, fara a fi in detrimentul nimanui, ci doar in castigul publicului. Aceasta insa precizeaza ca se observa ca multe dintre initiativele private ce apar in asa-numitele spatii neconventionale se nasc dintr-o lipsa de resurse, fiind scumpa inchirierea unei sali de teatru. „Intrebarea foarte buna este cea ridicata de Theodor Cristian Popescu (n.red.: regizor) – avem de-a face cu surplus de oameni sau surplus de idei? Mai ales din punct de vedere artistic, independentii sunt astazi in Romania un fel de copii nedoriti…“
Teatrul independent, sufocat in Romania
Cunoscutul regizor Florin Caracala, care s-a implicat in foarte multe proiecte de teatru independent, unele organizate in spatii neconventionale, spune ca diferenta intre teatrul independent si cel institutionalizat din Romania si, spre exemplu, acelasi raport in spatiul francez este foarte mare. „Este mult mai important ca teatrul independent sa existe fiindca este o manifestare reala si mult mai sincera decat cele institutionalizate. In Romania a cazut o pacla de lentoare, de politicianism in institutiile astea de teatru finantate de stat si este o lipsa de cenzura in teatrul independent care functioneaza mult mai liber si mai curat“, explica regizorul. Acesta spune ca nu stie daca teatrul independent, cel din spatiile neconventionale, va fi viitorul acestei forme de manifestare artistice, dar ca in prezent, in Romania, teatrul independent functioneaza cu adevarat doar in doua orase si nici unul dintre ele nu este Iasul. „Oamenii se duc acolo pentru ca ba e la moda, ba sunt productii teatrale interesante, insa motivele sunt din mult mai multe locuri. Sunt oameni care niciodata nu vor merge la teatru independent fiindca e frumos sa isi puna blanita, cocul si papionul ca sa mearga la teatru si nu vor veni niciodata intr-un subsol de cladire sau o hala abandonata“, spune Florin Caracala. El a explicat ca teatrele independente ajung sa foloseasca aceste spatii neconventionale si uitandu-se cu jind dupa o sala precum cea a Teatrului Cub, dar le aleg pe primele adesea din lipsa de solutii. Iar imprumutarea unei sali mari a unui teatru de stat catre teatrul independent este vazuta de Florin Caracala drept o ipocrizie. „Teatrul independent nu are ce sa caute in cladirea Teatrului. Se incearca o cooptare, ne folosim de niste tineri care au inteles faptul ca nu pot intra in sistemul institutionalizat si nu vor, ca acesta este, fara a generaliza, oarecum mort“, crede regizorul.
In aceste spatii neconventionale, regizorul Octavian Jighirgiu spune ca respectivii creatori de lumi si de realitati isi dovedesc forta si unicitatea. A dat ca exemplu doua spectacole organizate in astfel de spatii care l-au impresionat cu adevarat, unul dintre ele, Faust, regizat de Silviu Purcarete, este finantat de Teatrul National din Sibiu. Al doilea, Trilogia antica a lui Andrei Serban, a fost un spectacol care avea loc in „subsolurile labirintice“ ale Nationalului bucurestean, ajungand spre final in Sala Mare. „Aproape ca nu era teatru ceea ce mi se derula in fata ochilor, ci mai degraba o procesiune, un ritual in care ma simteam «cazut de pe alta planeta». Am aflat atunci ce inseamna starea de catharsis“, spune Octavian Jighirgiu. In ceea ce priveste functionalitatea spatiilor neconventionale, regizorul explica faptul ca publicul poate fi atras mai usor spre teatru atunci cand i se ofera un spatiu in care el sa se simta confortabil si pe care sa-l poata frecventa cu regularitate, aceste spatii fiind utile in crearea unei atmosfere specifice unei anume piese. „Rolul spatiilor neconventionale este de natura strict functionala. Voi resimti altfel intr-o hala industriala perspectiva instrainarii individului de semeni sau apasarea unui regim dictatorial, plecand de la datele spatiului ce provoaca senzorialitatea publicului la un alt nivel, decat intr-o sala clasica de teatru“, afirma regizorul. El mai spune ca un avantaj al spatiilor de acest tip il reprezinta atractivitatea si chiar exotismul conferit de nonconformismul locului, acest lucru atragand cu precadere tinerii catre astfel de spectacole. Rolul unui regizor care patrunde in acest spatiu, in viziunea lui Octavian Jighirgiu, este de a-l „imblanzi“, actorii fiind adusi mai aproape de public, in aerul ponosit din hali sau chiar din spatii mai blande, precum cafenele, existand o anumita energie a jocului, un tip de naturalism „care antreneaza forte creatoare profunde ale actorilor, neexploatate inca. Pentru acel regizor care stie sa acordeze energiile spatiului cu spiritul ludic al actorilor sai, munca intr-un loc aparent ostil devine o placere“.
Un spectacol poate fi prost sau bun indiferent de locul in care se joaca
De partea criticii de teatru, lucrurile se vad mult mai echilibrat. Entuziasmul spectatorilor care pasesc pentru prima data intr-un spatiu neconventional poate estompa din unele greseli ce apar in cadrul spectacolului de teatru, considera criticii. „Intr-o sala de bar nu intotdeauna vei gasi spectatorul pregatit pentru teatru, fie el si o reprezentatie cu iz comercial. Asadar, spatiul neconventional poate fi intr-adevar o provocare, un tonifiant, o revigorare a formulelor de expresie, dar prezinta si riscurile lui“, crede Ioana Petcu, teatrolog. Aceasta spune ca un spectacol poate fi bun sau slab in orice conditii, dar conteaza, intr-o anumita masura, si felul in care te simti pe scaun. „Uneori nu te simti comod pe scaun, dar daca spectacolul e prost nu te simti bine nici in fotoliul teatrului, oricare ar fi el. Sunt diferente in modalitatea in care ti-e livrat produsul (uneori o scena se poate intampla langa tine, poate sa-ti fie «spusa la ureche numai tie»), dar calitatea si mesajul nu sunt afectate“, explica aceasta. De cealalta parte, Oltita Cintec delimiteaza clar publicurile care merg la teatru in doua multimi confluente – cei care vor sa vada spectacolul intr-o sala de patrimoniu, cu o arhitectura somptuoasa, si cei care prefera un spatiu neconventional, fie el club, piata, salina, ruinele unui castel, un muzeu, o hala abandonata sau o gara. „Dificultatile cele mai mari sunt cele artistice, care vin din conceperea spectacolului in asa fel incat sa fie adecvat acelui spatiu, sa-l inglobeze in concept, sa fie o relatie ombilicala intre spatiu, text, mizanscena. Cand Victor Ioan Frunza a facut Hamlet in gara din Budapesta, l-a facut acolo nu pentru ca publicul sa se uite la trenuri, ci pentru ca toata viziunea lui era gandita pentru acest perimetru feroviar“, spune Oltita Cintec. Aceasta precizeaza ca nu distanta fata de spectator asigura un flux emotional dintre cei din sala si actori, ci felul in care interpretii isi construiesc personajele, lucru ce nu poate fi determinat daca este mai greu sau mai usor intr-un spatiu neconventional, ci doar „altfel decat intr-o sala de teatru traditionala“. Oltita Cintec mai spune si ca formele neconventionale de cultura de nivel international au mai existat si pana acum in Iasi la Festivalul Periferic, care a disparut din cauza nefinantarii, sau chiar la Baia Turceasca au fost spectacole de teatru de exceptie. Lucrurile acestea trebuie sa continue, crede criticul de teatru, indiferent daca Iasul continua sau nu drumul spre a deveni Capitala Europeana a Culturii. „Nu trebuie sa fim atat de obsedati de statutul acesta de parca ar mantui orasul! O sa fac o comparatie… neconventionala: Capitala Europeana a Culturii a devenit un fel de bec incandescent in jurul caruia e o agitatie browniana! Si daca nu castiga Iasul, nu mai facem nimic? Forme moderne de expresie artistica trebuie sa se faca tot timpul, cu Capitala sau fara Capitala. Unde sta Iasul foarte prost? La dans contemporan. La acest capitol nici nu existam!“, concluzioneaza crititul de teatru.
Concluzia persoanelor consultate de „Suplimentul de cultura“ este ca, pentru a nu deveni un refugiu al culturii, teatrul va trebui sa evolueze si sa se adapteze, cum a facut-o si pana acum, de secole. Zona spectacolelor in spatii neconventionale reprezinta doar un pas in aducerea artei mai aproape de unii tineri pe care hainele de nurca si palariile cu pene nu-i atrag catre salile-mausoleum. Iar un teatru ramificat, jucat in paralel pe strazi, in cafenele si in cladirile care-i poarta numele, poate culege, incet, mai multe publicuri pe care sa le omogenizeze in aceeasi arta sacra, dar in diferitele ei ipostaze.