Draga Cosmin, o sa incep cu poemul tau din epopeea Bucuresti ’21. Foarte amar, revoltat, fara speranta, Bucurestiul tau mi-a amintit de America lui Ginsberg (sau de Romania lui Ianus). De cand esti in Bucuresti?
Ba da, are speranta, doar ca nu am stiut eu sa o pun in text. Sunt in Bucuresti din 2006, dupa ce fugisem de Cluj, dupa ce fugisem de Viseu. In Bucuresti m-am oprit, dar as fugi. Nu sunt in echilibru. Poate nici nu e orasul, poate sunt eu, dar fac eforturi psihice si emotionale pentru a trai in Bucuresti, de fapt pentru a subzista in Bucuresti. Si partea rea este ca in Bucuresti momentan este cel mai bine.
Cat despre speranta, am scris la un moment dat un scenariu pentru un scurtmetraj, Circuitul begoniei in natura se numea. Foarte pe scurt: un student cumpara o begonie si o duce secretarei pentru a-i da mai repede o adeverinta, secretara ii daruieste begonia unui tanar lector sa o duca sotiei, sotia lectorului merge a doua zi la doctor cu un copil si ii da begonia doctoritei, doctorita da begonia asistentei pentru ca avea prea multe flori si nu le putea duce pe toate acasa, asistenta ii duce begonia mamei ei care era pe moarte, batrana moare cu begonia langa ea si este scoasa din camera odata cu batrana si aruncata la gunoi, calatoreste cu masina de gunoi pana la groapa de gunoi unde este descoperita de niste fetite de tigani care traiau acolo, asa rupta, jumulita, este luata si replantata in varful unui morman de gunoi si udata, iar fetitele fac cerc in jurul ei si danseaza. Cam asa vad eu circuitul a orice in Bucuresti; si in fetitele acelea, singurele care se bucura de begonie, este speranta care nu mi-a mai incaput in epopeea participativa.
Nu ai reusit in acesti ani sa-ti imblanzesti sentimentele fata de acest oras care, pana la urma, e casa ta? Ce te-a impiedicat, ce te impiedica?
Mi-e greu sa ma gandesc la Bucuresti ca la casa mea, ii lipsesc confortul, intimitatea, siguranta. E o casa temporara, e o chirie din care tot incercam sa ne mutam, dar toate locurile mai bune sunt luate deja. Ne impiedica (ma refer nu doar la mine, ci si la familia mea) lucrurile elementare: nivelul scazut de trai, stresul, eforturile si oboseala gratuite pe care metropola le reclama. Ne impiedica orizontul limitat de evolutie si proiectiile unui viitor derizoriu in care am avea foarte putin de oferit copiilor nostri.
Unde ai fugi de/din Bucuresti daca ai avea cum? De ce?
As/am fugi oriunde ni s-ar da o sansa. Nu neaparat in afara tarii, pentru ca imi iubesc tara, dar ajungi la o varsta la care ai nevoie de stabilitate si de siguranta, de calm. Or, calmul acesta este incert. Ne-am muta oricand intr-un oras mai putin poluat unde copiii nostri sa aiba mai putine probleme de sanatate, intr-un oras mai linistit din Ardeal, de exemplu, unde se fac mai putine lucruri si mai temeinic, unde oamenii nu se agita inutil si nu ii agita si pe ceilalti, unde te poti aseza pe o banca sa privesti lucrurile din jur si te poti bucura si de viata pentru ca esti deja in mijlocul ei. Ca intr-un tren care merge de la sine si tu poti sa stai sa te uiti pe fereastra. Noi in Bucuresti fugarim viata, n-am prins-o, alergam dupa un tren pe care l-am pierdut si el pufaie in fata noastra si noi tot alergam dupa el incercand sa il prindem, trecand prin statii dupa statii, dar nu in tren, ci in urma lui. Si nici nu ne putem opri in vreo statie pentru ca suntem prea preocupati sa prindem trenul. Iar cand va ajunge la destinatie si ceilalti calatori vor cobori pentru a incepe o noua zi vom ajunge si noi, gafaind, din urma, dar pentru noi nu va mai incepe nimic pentru ca vom muri din cauza efortului.
Exista astfel de orase, astfel de vieti, care merg lin pe sine, dar pentru noi sunt inchise pentru ca stim sa facem putine lucruri bine. In astfel de orase universitatile sunt blocate, presa este pe moarte, editurile sunt asociatii familiale, iar din scris nu se poate trai. As putea face un curs si sa iau un atestat de bucatar, as putea sa trag tare un an si sa iau in mod oficial un atestat de instructor de arte martiale, si chiar voi face lucrurile acestea, pentru diversitate, dar sa traiesc din ele… mi s-ar parea ca as trai viata altcuiva.
Cum e viata unui scriitor intr-o familie de scriitori? Va cititi, va invidiati, va ajutati?
Nu, nu ne citim in timpul scrierii, ne citim dupa ce avem textele gata, uneori chiar deja publicate. Inca din liceu tata imi citea textele doar daca ii ceream si nu-mi spunea niciodata nimic pentru a nu ma influenta si bine facea. Nici eu nu imi permit sa ii dau sfaturi lui tata, si nici nu are nevoie. M-am invatat sa scriu in ascuns, sau in discretie totala si la fel fac si Teo si Raluca. Uneori ne aratam unii altora ce am mai produs, cand e gata, alteori nu e nevoie, stim de dinainte reactia celuilalt asa cum ne stim propriile reactii. Uneori, cand ne aratam lucrurile pe care le scriem ne contrazicem vehement, alteori ne zambim pe sub mustati. Uneori ne ajutam si ne putem ajuta intr-un singur mod, dandu-i celuilalt liniste, facand lucrurile de zi cu zi in locul lui pentru a-l lasa sa scrie, sau retragandu-ne pentru a nu-l deranja.?Si da, mie mi s-a intamplat sa invidiez uneori usurinta de a scrie a lui tata, limpezimea Ralucai sau viziunile lui Teodor, alteori sunt prea prins in propriul meu text ca sa ma pot uita in afara.
Ai un statement artistic? Te intreb asta pentru ca esti un autor tanar cu multe carti deja publicate, foarte diferite intre ele, un autor care trece cu usurinta dintr-un registru intr-altul. Deci care este statement-ul tau, ce fel de autor esti?
Nu, nu am un statement. Cred ca sunt un autor care seamana cu omul din spatele lui. Sunt in literatura cum sunt si in viata. Cred ca in literatura sunt la fel cum sunt si in artele martiale. De obicei scriu scurt pentru ca nu am suflu, nici in sparring nu am suflu, nu pot duce o lupta serioasa mai mult de 3-5 minute. Sunt foarte multi cei care au o rezistenta mai buna decat a mea, multi cei care au o tehnica mai buna si destul de multi cei care pot lovi mai puternic (toate trei valabile si in literatura), insa eu posed o combinatie intre acestea care imi da siguranta ca pot face fata oricand, oricui, fara sa ma fac de rusine. Eu in artele martiale ma pregatesc pentru strada, nu pentru ring. Nu o sa vedeti niciodata o lupta de strada care sa dureze mai mult de 2 minute, daca nu e o joaca. La fel si in literatura, nu ma pregatesc pentru ring (canon literar), nu am nevoie de rezistenta si suflul unui luptator oficial, ci de tehnica, forta, viteza si rezistenta care iti pot asigura supravietuirea, nu premiile. Si mai e ceva, in ring multe dintre loviturile care pot face diferenta sunt interzise. Degeaba stii sa tai respiratia cuiva in 5 secunde daca esti subordonat unui joc. Taie-i respiratia si odihneste-o si tu pe a ta. Cam tipul acesta de autor cred ca sunt.
Cum ti-ai ales temele cercetarilor stiintifice: opera lui Radu G. Teposu si fantasticul in literatura?
Monografia despre Teposu a fost initial lucrarea mea de licenta. Am tendinta de a ma atasa de anumite persoane si de a ramane la disparitia lor cu anumite datorii morale. Desi eu nu am fost botezat pana la 24 de ani, Teposu era recunoscut oficial ca nas al meu. Am avut multe discutii serioase in copilarie, desi eu eram un pustiulica, dar bagam bine la cap si discutiile acelea au contribuit decisiv la formarea mea ulterioara.
Ii eram si ii sunt dator deci, iar cand am putut sa fac ceva pentru receptarea lui postuma, oricum nemeritat de slaba, am incercat sa fac. Mai am o asemenea datorie fata de un alt om care a contribuit in mod esential la formarea mea, Radu Saplacan, sper ca pana la sfarsitul deceniului acesta sa o achit.
Cat despre fantastic, este tema mea preferata in literatura, nu as fi putut sa imi fac doctoratul pe altceva. Am tot scris despre fantasticul de interpretare, exista si cartea, nu vreau sa revin acum si aici asupra lui, cert este ca fac parte dintre acei oameni care cred in miracolele cotidiene si cauta fantasticul in interiorul realului si nu in afara lui.
Acum lucrez la o carte legata tot de miracol, cercetez un soi de poezie a convertirii, a unor autori romani celebri care in timpul bolii sau inainte de moarte isi schimba radical stilistica si tematica devenind alti autori. Detaliile la timpul lor.
Cum iti incepi cartile? De exemplu, cel mai recent roman, In urma nu mai e nimic, incepe ca o poveste picaresca pentru a intra intr-un absurd kafkian de-a dreptul. Cum ajungi la astfel de constructii? Ce te face sa parasesti o pista initiala poate comoda (aventurile) pentru a intra pe un teren alunecos (absurdul)?
Depinde de carte, pe toate le incep diferit, in functie de necesitati. Dar cum stiu unde bati pot sa iti spun ca urasc narativitatea lineara si previzibilitatea. Chiar cu riscul de a-l pierde imi place sa imi surprind lectorul, sa schimb macazul, sa il transport unde nu se asteapta. Este o tehnica predilecta a mea, am folosit-o chiar de la primul roman, Intamplari la marginea lumii (Cartea Romaneasca, 2007), unde un fantasy umoristic se transforma in distopie cinica. Dar la mine trecerile sunt firesti, nu fac rupturi, totul este logic, totul se transforma natural si in crescendo. Ma mira in schimb consideratiile tale despre In urma nu mai e nimic, nu vad cum fuga unui baiat, provocata de multiple traume care il determina sa rupa orice legatura cu familia, lumea, chiar realitatea, poate fi privita ca poveste picaresca (poate doar in termeni cervantesieni). Trecerea inspre Institutie este, cum spuneam, fireasca si Institutia nu este absurda, este, din contra, logica dusa la perfectiune, este mecanismul existential de tocat ideal (sau idealuri). Institutia o poate identifica oricine cu orice isi doreste. Au fost comentatori care au identificat-o deja cu societatea, cu literatura etc., nu conteaza. Institutia este suprarealista, este poate chiar de neconceput, dar nu este absurda, totul este calculat in cele mai mici detalii. In unele traduceri se spune necunoscute sunt caile Domnului, in altele se spune ca sunt incurcate, dar in nici unele nu se spune ca ar fi absurde, doar ca tin de o logica nepamanteana. Logicii acesteia am incercat eu sa ii fac un instantaneu partial.
Citisem intr-un interviu mai vechi ca esti interesat de literatura duhovniceasca si mi-am amintit asta in timp ce citeam romanul tau, care este plin de referinte la literatura religioasa. Cum ai descoperit aceasta literatura?
Da, sunt interesat de literatura duhovniceasca si de tot ce tine de zona religioasa. Nu sunt multe de spus. Ziceam ca m-am botezat tarziu, parintii mi-au dat ocazia de a-mi alege religia, in caz ca doream una, asa ca inca din liceu am inceput sa studiez crestinismul, mahomedanismul, budismul, ezoterismul etc., la inceput timid, apoi tot mai aplicat. A durat cativa ani in care am tot bajbait, apoi au urmat niste crize existentiale destul de dure din care am iesit cu ajutorul unor carticele ale unor duhovnici rusi. Acolo s-a produs declicul, aveam 23 de ani. Asa ca da, pot sa marturisesc ca Pelerinul rus de care pomeneste Salinger in Franny si Zooey are un impact covarsitor (daca esti deschis, evident). Acolo am inceput.
Vorbesti serios, 70-80% din timpul tau il dedici scrisului? Cum faci? Ai un secret? Si restul de 20%? Scrii zilnic?
Lucrul acesta se intampla inainte sa am doi copii si chiar si atunci era vorba despre 70-80% din timpul meu liber, nu din timpul meu general. Acum timpul meu liber se concentreaza mai mult in jurul copiilor, iar pentru scris folosesc noptile. Nu, nu scriu zilnic, scriu pe anotimpuri, iarna scriu proza, teatru sau scenarii, primavara poezie, vara nu scriu si toamna scriu eseuri. Respect in schimb o regula autoimpusa, daca am terminat de scris o carte intr-un gen niciodata nu voi continua cu o carte in acelasi gen, daca acum am scris proza, urmatoarea carte va fi de eseu sau de poezie. Am nevoie de asta pentru reimprospatare, pentru a ocoli elegant manierismul.
Galerie foto
