Rush – R40 Live (n-am ajuns sa vad Rush pe scena, insemna sa calatoresc mii de kilometri si mi-e lene, asa ca am luat blu-ray-ul cu prestatii selectate din vreo trei concerte si cred ca sunt in castig); Weather Report – The Legendary Live Tapes 1978-1981 (as vrea sa descriu fara emfaza cat de mult ma bucura aceste patru discuri, ce nu contin piese nemaiauzite; pentru cineva care pescuieste fotografic nori in harmalaia fiecarei zile ploioase, a captura turbionul unei tornade inseamna o adevarata sarbatoare!); Napalm Death – Apex Predator Easy Meat (nu sunt fan death-metal, dar stiu ca tipii din Birmingham au renovat candva rockul, si asta trebuie apreciat, cu riscul de a trece drept un chirurg apucat de-o criza de epilepsie exact in timpul unei operatii de indreptat oase!); Blackberry Smoke – Holding All The Rose (rockul din Sudul aspru si nedreptatit imi reaminteste ca trebuie sa vad acel tinut mitic; dar cate chestii trebuia sa fac si n-am ajuns nici macar sa le incep!); Enya – Dark Sky Island (revenirea celei care ne fascina prin anii ’90 ai secolului trecut, stimulandu-ne iluziile snoabe); Young Ejecta – The Planet (m-a incitat imaginea de pe coperta discului, apoi restul; puritanii si militantii „corectisti“ n-au decat sa emigreze pe alta planeta, Terra e mai degraba „a treia piatra de la Soare“ decat locatia Paradisului); Billie Holiday – The Centennial Collection (inutil sa precizez ce e!); Enslaved – In Times (de la o varsta, tot death-rockerul se domoleste si accepta ca furiosii generatiei sale pot imbatrani frumos); No Spill Blood – Heavy Electricity (Irlanda e alta tara pe unde as vrea sa ma plimb iarna; cat despre electricitate, stiu cum se produce, transporta si consuma, ba chiar pot pricepe si cum se face contrabanda cu asa ceva, desi e o marfa care nu se stocheaza!); Sleater-Kinney – No Cities to Love (trioul de fete din nord-vestul intens mediatizat al SUA, care a fermecat atatea sindrofii si-a rupt cam tot atatea casnicii formale de yuppies, revine cu un album de muzica punk, prevazut cu accesorii elegante, „de firma“; nu dauneaza nimanui, cel mult poate sa condimenteze lansarile de carte ale trendsetter-ilor feisbuchinisti); Blur – The Magic Whip (pe mine nu m-a convins acest come-back, poate pe dumneavoastra, indulgenti ascultatori!); David Sanborn – Time and The River (batranul companion al lui Paul Butterfield, din vremea Monterey-ului si-a Woodstock-ului, ma emotioneaza oricand am placerea sa-l reascult solo); Dion – Recorded Live at Bitter End, august 1971 (numele cantaretului doo-wop mi-l aminteste pe-al graficianului bucurestean Dion, prietenul rockului; cum sa trec sub tacere placuta coincidenta?); Native Construct – Quiet World (muzica numita rock progresiv reprezinta o atractie din orice parte a lumii ar proveni; cand se naste intr-un loc apropiat de epicentrul ei, chiar ca n-ai ce comenta); Kumiko Kato – Pléïades & Rebonds (o japoneza fara pregatire de judoka, samurai sau ninja canta la diverse instrumente de percutie notele azvarlite pe portativ de-un grec dionisiac, Iannis Xennakis; va lamuriti dupa intaia suita daca e muzica experimentala, jazz ori simfonica!); Lonelady – Hinterland (nascuta si crescuta in Manchester, Julie Campbell resuscita cu discul de fata… la naiba, mi se pare pueril sa duc fraza mai departe; ascultati muzica, va poate convinge mai bine decat niste cuvinte seci!); Django Django – Born Under Saturn (sa te nasti scotian, sa alegi asemenea nume de scena, sa faci muzica in stilul unor trupe consacrate, ca si cum ai fi o copie la indigo spalacit – iata un masochism greu de priceput!); Gary Peacock Trio – Now This (jazz de cea mai buna calitate, editat de-o casa de discuri legendara, ECM); Paul Weller – Saturn’s Pattern (inca n-am reusit sa scriu ceva despre chitaristul acesta deosebit, nici despre The Jam, trupa lui, celebra in epoca de glorie a punkului; sper sa elimin lipsa… cine stie cand!); Yes – Progeny: Seven Shows from Seventy-Two (asa cum anunta subtitlul, sapte spectacole din 1972, ale caror inregistrari au fost remasterizate la standard Hi-Fi si puse pe 14 CD-uri; colectie de vis pentru devotatii trupei, dar si pentru maniaci inofensivi ca mine, care isi imagineaza ca pot avea revelatii in te miri ce context fantasmagoric); Babymetal – Babymetal (fanii heavy metal pot dormi linistiti: viitorul genului este asigurat cu asemenea debutante zgubilitice, originare din Japonia, care au eviscerat deja publicul in Londra!); Dave Douglas – High Risk (daca un muzician de jazz isi asuma riscul colaborarii cu un clapar specializat in genul techno, atunci merita sa-ti asumi si tu, ascultator lenevit, posibilitatea unei auditii de exceptie!); Shamir – Ratchet (iata o muzica pe ritmul careia puteti dansa la orice party, in Las Vegas sau pe-acolo, prin pustiu, dar nu in Las Fierbinti, unde se bataie altfel); Best Friends – Hot. Reckless. Totally Insane. (habar n-am de unde provine moda titlurilor scrise cu punct intre cuvinte; asa proceda si Steven Wilson pe un disc; conationalii sai nu m-au convins nici cat el ca e vreo chestie deosebita; i-am pomenit aici doar fiindca-i musai sa ma tin si eu la curent cu debuturile, nu?); Prinzhorn Dance School – Home Economics (de la Joy Division incoace, doar Portishead si-un amor amar mi-au lasat o asemenea impresie grea, de sange incolacit in creier si-n inima cenusa; dupa impactul ca de bomba cu napalm, consumat in cele 22 de minute ale discului, am risipit toate economiile de whisky; se poate spune orice despre muzica, minimalismul permite deflagratii maxime de imaginatie!); Nicolay – City Lights, vol. 3: Soweto (de cand Daniel Dorobantu a.k.a Thy Veils a fost in Japonia, unde a gasit inspiratie pentru un proiect muzical fascinant, sunt atent la artistii care procedeaza asemanator, cum e acest olandez curios sa vada lumea, oferindu-ne motive de visare in levitatie sonora); Holychild – The Shape of Brat Pop to Come (o chestie provocatoare, ironica si neserioasa, de consumat ca o pizza cu de toate, la fast food, pe autostrada care te duce in orasul important al carierei tale de… nu conteaza ce!); Public Enemy – Man Plans God Laughs (planuiam si eu sa comentez noua incercare de-a indrepta lumea, ambitia tipilor care au schimbat paradigma muzicii pop la un moment dat, dar…).
N-am evocat nici un disc din cantitativ sarmana recolta rock romaneasca. Nu ca n-ar fi meritat, ci fiindca era posibil sa uit vreun titlu. Toate beneficiaza de simpatia mea. Insa de cand cu tragedia din Clubul Colectiv, la noi parca si-a facut moartea cantonament. Celor din trupa Goodbye to Gravity le-a urmat un chitarist mai degraba discret, George Patranoiu, apoi un claviaturist legendar, Günther Reininger, ale carui legaturi cu Romania se uzasera demult, din pacate…
Asa ca suna trist urarea: the show must go on!