– Fragment –
Cand Irene cobori scarile ce duceau la apartamentul amantului ei, fu cuprinsa din nou de o frica absurda. Dintr-odata, un cerc negru incepu sa i se roteasca in fata ochilor, genunchii ii amortira ingrozitor si fu nevoita sa se tina de balustrada ca sa nu cada. Nu era prima oara cand isi lua inima in dinti si facea acea vizita periculoasa, iar atacul acesta de panica nu reprezenta nicidecum o noutate pentru ea. Oricat se imbarbata, de fiecare data cand se pregatea sa plece acasa, cadea prada, fara sa stie de ce, unor astfel de atacuri de panica ridicole si fara sens. In schimb, drumul catre locul intalnirii era mult mai usor. De obicei, oprea masina la coltul strazii, parcurgea in fuga cei cativa pasi pana la poarta fara sa ridice privirea, apoi se napustea pe scari, dar stia ca frica asta primara, amestecata cu nerabdarea, se topeste repede in bratele iubitului ei. Mai tarziu insa, cand se pregatea sa plece acasa, oroarea aceasta misterioasa se trezea din nou tremurand, doar ca de data asta era amestecata vag cu frisonul sentimentului vinovatiei si al iluziei prostesti ca fiecare privire straina de pe strada incearca sa ghiceasca de unde vine si raspunde cu un ranjet obraznic la confuzia de pe chipul ei. Deja pana si ultimele minute petrecute alaturi de el pareau otravite de nelinistea crescanda pe care i-o dadea presimtirea aceea; in clipa in care lua decizia sa plece, mainile incepeau sa-i tremure nervos si nu mai percepea vorbele lui decat pe sarite si se apara nerabdatoare de ultimele urme ale pasiunii lui; voia sa dispara repede, cat mai repede, cu toata fiinta ei, din apartamentul lui, din casa lui, din aventura aceea si sa se intoarca in lumea ei burgheza linistita. Abia indraznea sa se uite in oglinda de frica neincrederii din propria privire si, totusi, era nevoita sa verifice ca nimic de pe hainele ei nu trada, din neatentie, clipele pasionale. Urmau apoi ultimele vorbe de alinare, dar fara vreun efect asupra ei, pe care abia le mai auzea din cauza agitatiei, iar ultimele secunde le petrecea in spatele usii protectoare de unde tragea cu urechea ca sa auda daca nu cumva urca sau coboara cineva. Ajunsa afara insa, dadea nas in nas cu frica, nerabdatoare, asteptand sa o insface, frica ce ii oprea despotic bataile inimii, iar Irene cobora cele cateva scari cu respiratia intretaiata, pana cand simtea ca o parasesc si ultimele puteri, adunate cu greu in starea aceea de agitatie.
Pret de un minut, ramase cu ochii inchisi si inspira cu lacomie racoarea intunecata din casa scarilor. In clipa urmatoare insa, cineva tranti o usa de la unul dintre etajele de sus si doamna Irene tresari speriata si o lua la goana in jos, strangand instinctiv voalul gros de pe fata. Nu mai avea de indurat decat cateva clipe ingrozitoare pana la teroarea finala, aceea a iesirii in strada pe o poarta straina, unde o astepta, poate, intrebarea sacaitoare a vreunui cunoscut care trecea pe acolo tocmai atunci, curios sa afle de unde vine, sau poate confuzia si pericolul unei minciuni. Cobori capul ca un atlet pregatit de start si se indrepta cu pasi grabiti catre poarta intredeschisa.
In secunda urmatoare dadu nas in nas cu o femeie care tocmai se pregatea sa intre.
— Ma scuzati, spuse Irene incurcata si se stradui sa se strecoare pe langa ea.
Dar femeia ii taie calea si se holba cu niste ochi furiosi si o batjocura vadita.
— In sfarsit, v-am prins!, tipa femeia pe un ton aspru, nepasator. O femeie cuviincioasa, cum sa nu?! Cel putin asa pareti! Nu va ajung un barbat si o gramada de bani, trebuie sa ma jecmaniti si pe mine, biata fata…
— Pentru Dumnezeu… ce tot spuneti… va inselati…, se balbai Irene si schita un gest stangaci, incercand sa treaca pe langa ea.
Dar individa isi propti corpul masiv in pragul usii si incepu sa turuie ca o moara stricata:
— Ba nu ma insel deloc… va cunosc… veniti de la Eduard, amicul meu…, dar de data asta v-am prins, in sfarsit, acum stiu de ce ma neglijeaza in ultima vreme…
— Pentru Dumnezeu, o intrerupse Irene cu vocea tot mai stinsa, nu tipati asa, si se retrase fara voie spre coridor.
Femeia ii arunca o privire batjocoritoare. Frica aceasta tremuranda, neajutorarea ei atat de vizibila parea sa-i faca bine pentru ca, in clipa urmatoare, isi masura victima din cap pana-n picioare cu un zambet increzator si plin de sine. Tonul ei ingamfat de mai devreme deveni linistit si aproape flegmatic.
— Carevasazica, asa arata damele astea aristocrate si gingase cand se duc sa-ti fure barbatul. Infofolite in tot felul de voaluri, bineinteles, ca sa-si poata juca si mai incolo rolul de femeie cuviincioasa…
— Ce… ce vreti de la mine, de fapt?… Nici macar nu va cunosc… Ma grabesc…
CARTEA
Protagonista povestirii Frica, Irene, frumoasa sotie a unui avocat prosper, gaseste viata plictisitoare, simte ca nu-i mai aduce nimic bun, iar asta o impinge sa-si caute ocupatii noi. Intr-o zi cunoaste un tanar pianist cu care intra intr-o relatie ferita de indiscretiile lumii si indepartata de caldura cuminte a familiei. Legatura clandestina o ajuta sa se regaseasca intr-o alta fiinta, ii da sperante noi, o face sa se simta mai vie ca niciodata… Pana intr-o zi cand, iesind de la iubitul ei, intalneste o femeie ciudata. Din acel moment neasteptat, mica aventura salvatoare, toate planurile ascunse se topesc, iar teama se insinueaza in linistea fiecarei zile. Neasteptata este si clipa cand un scriitor de succes, personajul-cititor din Scrisoare de la o necunoscuta, primeste un plic de la o admiratoare pe care nu tine minte s-o fi intalnit. Parcurge lungul mesaj si afla ca femeia care-i scrie, si care il iubise in taina inca din copilarie, a facut sacrificii de neimaginat ca sa-i poata fi in preajma, ca intr-o buna zi, fara sa-i spuna nimic despre pasiunea ei, au impartit intai cateva pahare de vin, apoi placerea unei nopti din care dupa noua luni s-a nascut un copil.
AUTORUL
Vienez-evreu prin nastere, Stefan Zweig (1881-1942) si-a facut studiile la Berlin si la Viena. Calatoreste mult inca din tinerete (in Statele Unite, Franta, Anglia, India), o cunoaste pe prima sa sotie, Friederike von Winternitz, si se stabileste la Salzburg. In 1930 este deja unul dintre cei mai tradusi scriitori austrieci in viata, iar povestirile si biografiile lui devin bestseller aproape imediat dupa aparitie. Odata cu venirea la putere a lui Adolf Hitler, Zweig paraseste Austria, pentru diverse destinatii: Londra, Bath, New York, Ossining si, mai tarziu, Rio si Petrópolis. A scris proza (Scrisoare de la o necunoscuta, Frica, Amoc, Simturi ratacite, Suflete zbuciumate, Douazeci si patru de ore din viata unei femei), biografii (Maria Antoaneta, Maria Stuart, Erasmus de Rotterdam, Magellan) si memorialistica (Lumea de ieri). In 1942, cand se sinucide alaturi de cea de a doua sotie, Lotte, in Petrópolis, Stefan Zweig este deja unul dintre scriitorii celebri ai lumii. Opera lui a inspirat filme de succes, precum The Grand Budapest Hotel (2014), castigator a patru Premii Oscar si cinci Premii Bafta.