Ai la inceput impresia ca e un documentar facut de unul dintre copiii lui Ilie Alexandru care nu-i poarta numele. Iti imaginezi ca Livia poate a emigrat in SUA pentru ca ii era rusine cu tatal ei, dar la un moment dat, in cursul filmului, iti dai seama ca nu e fiica lui. Imi place ambiguitatea asta, cred ca ajuta filmul.
Eram in dubiu daca era util pentru spectator sa stie ca Ilie Alexandru nu e tatal real al Liviei, dar cred ca e evident din genericul de final ca nu e.
De fapt, Livia a tinut la ambiguitatea asta. Ambiguu a fost si ca filmul a fost selectionat la Berlin in sectiunea de documentar Panorama Dokumente, unde nici macar nu banuiam ca am fi putut figura. Nu ne-am gandit la film ca la un documentar. Am inceput prin a intervieva actorii filmandu-i si pe urma ne-am gandit ca ar fi fost interesant sa folosim acest material ca pe ceva behind the scenes. Asa am inceput sa inglobam fragmente din interviuri. Din punctul meu de vedere, filmul e un amestec – e in primul rand un film de arta experimental, pe urma un film de fictiune si de-abia in ultimul rand un documentar. De aceea rama pe care Berlinala a pus-o filmului ni se pare foarte interesanta.
Altfel spus, selectionarea de la Berlin era asteptata in oricare alta sectiune?
(n.r.: Rade in hohote.) Absolut deloc! A fost pentru noi o surpriza imensa. Suntem noi in lumea asta, e primul nostru lungmetraj. Eu mai facusem un scurtmetraj, South by Southwest, acum cativa ani cu altcineva, dar cu Livia cred ca se face un an de cand am trimis primul scurtmetraj la primul nostru festival, in America. E-mailul pe care l-am primit de la organizatorii Berlinalei a fost o nebunie. Imi pare rau, nu pot spune ceva mai inteligent!…
Filmul acesta a avut insa noroc.
Da, a fost o experienta. Aveam proiectul asta nebunesc in cap si tot invitam oamenii sa ne ajute sau sa ni se alature. Speram sa ni se spuna da, dar ne asteptam sa fim refuzati (pentru ca e mai usor sa spui nu), insa oamenii spuneau doar da, iar un da a dus la un alt da, pana am ajuns la Berlin.
A fost greu sa filmati la ranch-ul din Slobozia?
Nu. Acum exista acolo Parcul de Vacanta Hermes, care e inca deschis, mai ales vara. Daca nu ma insel, dupa moartea lui Ilie Alexandru a fost preluat de o retea de hoteluri.
Nu v-au intrebat ce fel de film faceti?
Nu, stiau ca facem un fel de versiune fictionalizata despre Ilie Alexandru. Cum le-am scris si le-am cerut permisiunea sa filmam acolo, imediat ne-au si dat-o. Ne-am oferit sa le filmam un video promotional in schimb, l-am facut si l-am trimis, dar nu stiu daca l-au vazut, adica nu parea sa-i intereseze atat de mult promovarea. Nu de asta ne-au dat voie sa filmam acolo. Cred ca ideea li s-a parut cool si de aceea ne-au ajutat cu tot ce am avut nevoie. Managerul i-a dat Liviei chiar si o carte despre Ilie Alexandru, Miliardarul de carton, despre ascensiunea si decaderea lui.
Cum a inceput proiectul vostru?
Mai intai a fost o bursa de la Art School of Yale, unde Livia studia, o bursa care se dadea pentru un proiect legat de o calatorie. Ne-am tot gandit ce proiect care sa implice o calatorie puteam face, ce locuri interesante pentru un film stiam pe lumea asta… Romania ocupa un loc important in munca noastra, dar Livia nu fusese niciodata in Slobozia, nu vizitase Hotel Dallas.
Ea e din Galati, nu? Am vazut in film masini de Galati.
Da, asta e o nota proasta pentru film. Nu am avut numere de masina de pe vremea comunismului. Masina e de pe atunci, din pacate nu si placuta cu numarul. Deci Livia mi-a vorbit despre Hotel Dallas, am inceput sa ne documentam si am fost sedusi de metafora vizuala a acestui ranch si de povestea lui Ilie Alexandru, care ni se parea reprezentativa pentru anumite parti din istoria Romaniei din anii ’80 incoace. Livia stia serialul Dallas de cand era mica, ii era ca un reper pentru ca sadise in ea prima samanta despre America si despre posibilitatea ca intr-o zi, poate, sa ajunga sa locuiasca acolo. Practic, am pus aceste doua povesti la un loc.
Cum ati structurat filmul?
Venind dintr-un mediu artistic, realizasem inainte de Hotel Dallas mai multe scurtmetraje experimentale, fiecare avand o alta abordare stilistica legata de cum era filmat, montat, si asa mai departe. Am avut aceste strategii pe care le-am dezvoltat si ne-am gandit ca in cazul unui lungmetraj tot ce trebuia era sa strangem buchet mai multe sectiuni, fiecare cu stilul lui si cu strategia lui narativa. Doream ca spectatorul sa fie capabil sa urmareasca si sa inteleaga in mod omogen filmul. Oamenii de azi au vazut atatea filme, dar si atentia lor e mult mai redusa. Sunt atatea tipuri de ecrane si de mijloace media, incat oamenii se pot adapta foarte rapid, dar se pot si plictisi foarte repede. Hotel Dallas mi se pare din acest punct de vedere un film contemporan, dezavantajul lui fiind ca e foarte greu de descris. (n.r.: Rade.)
Cum ati impartit responsabilitatile?
Ideea centrala a filmului ii apartine in proportie de 100% Liviei, eu nu stiam multe despre Romania. Povestile sunt ale ei, dar am scris impreuna dialogurile, la fel cantecele si poemele. Am facut in asa fel incat poemele sa rimeze si in romana, si in engleza. Pregatirea mea in materie de poezie e mai ampla decat a Liviei, asa ca de multe ori incepeam un poem in engleza, ea il traducea in romana si, pentru ca nu suna la fel de bine in romana, incepea sa schimbe cuvinte, dupa care eu incepeam sa-l traduc la loc in engleza. Eu am filmat, de asemenea, mare parte din film, iar unde apaream eu in cadru a filmat Livia. Nu m-am prea descurcat, in schimb, cu pilotarea dronei. Prima data am trantit-o de pamant, iar Livia mi-a interzis sa ma mai ating de ea. De aceea ea e creditata ca pilot al dronei.
Ati avut si o echipa de filmare cu voi?
Echipa a fost restransa. Nu stiam prea bine ce urma sa facem, aveam totul pe trei pagini de text. Stiam de unde urma sa incepem, ce urma sa se intample la mijloc si mai stiam ca la sfarsit Bobby Ewing ajungea la Coloana Infinitului. De altfel, nu aveam nici un cantec ori poem scrise. Ideea Liviei care apare in film nu exista cand am inceput sa filmam. Am ajuns in Romania in vara lui 2014, am facut castingul si am inceput sa scriem, pentru ca sedintele de casting ne-au dat niste idei. De exemplu, am gasit o fetita blonda care semana cu Livia copil si de aici ne-a venit ideea de a o introduce pe Livia in film. Deci am inceput sa scriem, sa improvizam si sa filmam, pe urma sa scriem din nou, iar sa filmam, si tot asa.
Cred ca orice film de buget redus lucreaza cu echipe mai mari ca sa economiseasca banii filmand foarte repede, in doua-trei saptamani. Asa e in America, nu stiu cum e in Romania. Am filmat opt saptamani in Romania, ne-am intors in SUA, am inceput sa montam, am mai filmat niste scene in Texas, apoi in Los Angeles cu Patrick, plus cateva scene in New York, asa ca totul a evoluat in mod organic spre ceva ce era mai mult decat un simplu documentar. Am descoperit pas cu pas despre ce e vorba in film, lucrand la el.
Cum l-ati cooptat pe Patrick Duffy? Pare un om cumsecade.
E foarte tare! Juca personajul pozitiv in serial, iar in viata e tot asa.
Identificarea cu personajul?!
Singur spune in interviuri ca nu e mare diferenta intre rolul din serial si el. Noi am facut aproape tot filmul fara sa-l cunoastem si fara ca cineva din Dallas sa stie de noi. Am structurat materialul astfel incat sa functioneze fara imagini din serial si fara sa numim personaje (nu voiam sa fim dati in judecata), asa ca eram un pic stresati atunci cand i-am trimis managerului sau materialul. Habar n-aveam cum urma sa reactioneze. Oricum, gasisem e-mailul managerului pe internet. Dupa cateva zile, acesta ne-a spus ca propunerea suna bine. Cred ca Patrick ia decizii foarte rapid. Au intrebat de bani, i-am spus ca, fiind un buget redus, nu putem sa-i platim salariul din Dallas, la care Patrick a replicat: „Aduceti-mi o sticla de vin!“.
De vin romanesc?
A spus doar un vin bun. Oricum, deja eram in State. A si dat de curand un interviu in „The Hollywood Reporter“, unde a spus numai lucruri bune despre film.
A 20-a editie a Festivalului Filmului European are loc intre 5 si 29 mai 2016 in Bucuresti, Baia Mare, Cluj-Napoca, Timisoara, Targu Mures si Hunedoara, propunandu-le cinefililor peste 80 de titluri. Pe langa cele mai de succes filme recente ale statelor membre UE, festivalul mai programeaza o retrospectiva cu filme ale ambasadorilor sai (cunoscuti regizori romani), Shakespeare 400, cele trei filme finaliste ale Premiului LUX 2015 (Mustang de Deniz Gamze Ergüven, Mediterranea de Jonas Carpignano si Lectia/ Urok de Kristina Grozeva si Petar Valchanov), precum si sectiunea Fuga in Europa (cu filme legate de noile migratii).
Livia Ungur si Sherng-Lee Huang sunt un cuplu de artisti sot si sotie care au lucrat mai ales video, precum si sculptura, instalatie si performance. Livia s-a nascut la Galati si a plecat in SUA ca sa studieze arta. Sherng-Lee Huang a crescut in Tennessee si, inainte de a o cunoaste pe Livia, a regizat documentare si comedii video. In prezent, cei doi locuiesc la New York.
In lucrarile lor, ei impletesc autobiografia, fictiunea si documentarul, precum si aluziile istorice, artistice si despre cultura pop – adesea inauntrul aceleiasi opere. Povestile lor ludice si autoreflexive exploreaza constructia si consecintele fanteziei, dificultatea adevarului obiectiv, precum si migrarea ideilor, imaginilor si indivizilor peste granitele politice si culturale. (http://www.ungur-huang.com)