Cristian Patrasconiu
Daca ar fi ca Sarbatoarea Corturilor sa fie un film – ceea ce eu ii doresc sa fie, merita; e si un roman, cum e cam toata proza dumneavoastra de altfel, foarte cinematografic! – cine, dintre actorii romani sau internationali, v-ar placea sa joace rolurile principale? Si cine sa fie regizorul?
Nu stiu daca mi-as dori sa se faca un film. M-am lecuit de la experienta cu Lindenfeld. (Lindenfeld, o poveste de iubire, film facut mult dupa Lindenfeld, de catre Radu Gabrea.) Filmul iti impune o lectura straina a cartii, care nu-ti mai apartine. Inainte de a fi film, cartea devine scenariu si deja acolo incepe marea modificare, marea departare de carte, acolo intervine descarcarea de sensurile tale si incarcarea altor sensuri, care-i apartin scenaristului. Apoi va urma regizorul, care va citi in felul lui ce a scris scenaristul… E complicat. Sigur ca suna bine sa spui „Dupa cartea mea s-a facut un film“, e un prilej de mica trufie. Am trecut si eu pe aici, dar m-am vindecat. Dar ca sa intru totusi in jocul intrebarii, printre regizorii la care m-as gandi ar fi Lucian Pintilie sau Spielberg. Ori Radu Mihaileanu, care ar putea fi cel mai aproape de spiritul subiectului (da’ veti spune, e clar ca e vorba de trufie din aceasta simpla enumerare). Pentru actori e mai greu. Jac ar fi un foarte bun rol pentru actorul aradean Valentin Voicila. Daca dam frau liber trufiei, Harvey Keitel ar fi bun in rolul doctorului Talpalaru. Oricum, ma mai gandesc la asta! (In treacat fie spus, trufia e un pacat mai vechi decat omul. E pacatul Diavolului.)
Daca ar fi sa mergeti pentru un timp pe o insula pustie si daca personajele din cartea dumneavoastra ar fi reale, pe cine dintre cei trei ati vrea sa aveti acolo, pe insula, alaturi de dumneavoastra? Cu cine ati vrea sa vorbiti pe o insula pustie – cu Jac, cu Corneliu, cu Beni?
Fara indoiala ca Beni, el este personajul pentru care am o slabiciune. De la Flaubert incoace, de la Emma c’est moi, multi scriitori isi asuma cate un personaj in care s-au „incarnat“ pe hartie. Eu as zice ca, intr-o oarecare masura, „Beni c’est moi“. Jac e plictisitor, intr-o anumita parte a vietii lui, iar Corneliu e periculos.
Seamana cu cineva celebru din societatea romaneasca actuala personajul principal – ma refer la Corneliu? Cel care raporteaza si lui Dumnezeu, dar si Securitatii?
Da, seamana cu multi turnatori, chinuiti sau nu, ulterior, de propria lor constiinta. Corneliu are tupeul turnatorilor care mint pana in ajunul deconspirarii, dupa care, afland ca va urma asta, incep sa marturiseasca lacrimogen cum s-a intamplat, ce nevinovati sunt si cum au luat banii pentru turnatori deoarece nu-i puteau refuza. Stiu ca au fost drame, santaje, amenintari cu moartea in cazul multora dintre cei care au semnat pactul. Fostii detinuti politici, de pilda, nu au prea avut incotro cand au iesit din puscariile comuniste. Dar a mai existat o categorie care a facut pactul visand la avantaje de cariera. Turnatorii cinici, aproape voluntari. Corneliu are si de aici o parte. Sunt destui turnatori cunoscuti care, in urma deconspirarilor, nu au avut o minima rezerva de cenusa pentru a o plasa, simbolic, in propriul crestet. Pacatosi imposibil de iertat de catre mine. Si care ne dau lectii, ne predica, umplu actualitatea fara un dram de rusine.
E o poveste scrisa la persoana intai si unii lectori posibili ai acestei carti pot, asa zicand, sa alunece pe diverse coji de banana: vreau sa marcam aceasta idee – cat e fictiune aici si cat nu autobiografie, ci realitate, conexiune la fapte care s-au intamplat cu adevarat, la oameni care exista sau au existat cu adevarat? Ce prevaleaza?
Am scris la persoana intai pentru ca mi-a venit mai usor pentru naratiune. Nu am vrut sa fiu autorul omniscient care-si controleaza personajele si se plimba cu drona auctoriala deasupra lor. Asa si eu, ca autor, stiu doar cat stie unul dintre personaje, nu cat stiu toti laolalta. La un moment dat m-am gandit sa scriu prin vreo trei voci, dar am abandonat ideea, constructia era prea greoaie. Fiind vorba de lumea credintei, formula marturisirii mi s-a parut ca se potriveste cel mai bine. Autobiografic e doar Aradul tineretii mele. Insa povestea principala, asa cum am scris in avertisment, s-a petrecut, in linii mari, la fel. Deja am vazut discutii in contradictoriu pe unele bloguri evanghelice referitoare la rostul cartii. Ca de ce am scris, ca de unde stiu, ca mi-am permis cam multe inflorituri. Povestea a fost asimilata de unii, traitori aproape de fenomen, apropiati de Jean, conducatorul real al Grupului, ca o reconstituire esuata. Multumesc de prilejul pe care mi-l da intrebarea: nu e o reconstituire, e o fictiune inspirata din realitate. Una-i Jean, alta-i Jac.
Ce e cu Sarbatoarea Corturilor in viata dumneavoastra? Cum s-a nascut aceasta carte? Ce s-a intamplat pentru ca ea sa fie, mai intai, posibila, apoi tot mai reala – si, in cele din urma, cat se poate de concreta, asa cum o avem azi? Ce anume in trecutul dumneavoastra v-a „curentat“ incat sa stiti ca nu se poate sa nu dati aceasta carte, ca nu aveti voie sa nu o scrieti?
Intai si intai, Sarbatoarea Corturilor este o tentativa de limpezire a propriilor mele trairi, nelinisti, preocupari religioase. Povestea acestei cautari neobosite, a acestei erezii sincere, mi s-a parut tentanta. (Cum ar spune unul dintre personaje: „Abia dupa ce am trecut prin adevarata necredinta m-am putut apropia de adevarata credinta“.) Mi-am spus, acum douazeci de ani, ca daca as putea scrie o carte despre asta ar fi o proba de curaj si o implinire artistica. Sa scrii despre credinta mergand pe lama de cutit, incercand sa intelegi, dar sa nu cazi in capcana propriului scris, sa nu te crezi atotstiutor, sa nu micsorezi elanurile personajelor, dar nici sa nu le ridiculizezi, sa nu devii un profet ascuns, nici un anchetator plictisit, astea au fost, pentru mine, motorasele care au adus „povestea reala“ si au dus la baza fictiunii care este Sarbatoarea Corturilor. Am vrut sa nu fiu nici unul dintre cei pentru care totul e sfant, nici unul pentru care nimic nu e sfant. Am adoptat o omeneasca linie de mijloc. „Suntem alcatuiti din spaime diferite, e normal ca raporturile noastre cu credinta sa fie usor diferite“, ar spune Beni.
Apoi, cartea aceasta e modul meu de a depune o marturie despre intunecatele persecutii din zona minoritatilor religioase petrecute in comunism.
Este Sarbatoarea Corturilor „cartea vietii dumneavoastra“? Si: care e marea dumneavoastra miza pe care ati urmarit-o cu aceasta carte, scriind aceasta carte?
Desi m-as bucura sa pot scrie si alte carti, in mod sigur, in biografia si-n bibliografia mea, Sarbatoarea Corturilor va ramane un punct important (pentru mine, repet). Macar un set bun de memorii daca as putea scrie, memorii care sa fie, cu adevarat, cartea vietii mele. Am traversat multe medii interesante, vremuri interesante, cunoscand personaje importante si, daca nu ma lasa memoria, as avea ce sa-mi amintesc. Revenind la intrebare, raspunzand tautologic, pot spune: scriind aceasta carte am urmarit sa scriu un roman genial. Dar a iesit aceasta carte. Glumesc, precum, vorba grecilor, „cel ce se biciuieste singur“.
„Daca m-as putea reincarca, Saul Bellow este scriitorul in care mi-ar placea sa ma reincarnez“, mi-ati spus recent asta. Ce i-ati scrie – asa, ca o vedere din Romania, pe care a si vizitat-o candva – lui Saul Bellow cu privire la aceasta carte?
Exista multi scriitori care imi plac, dar Saul Bellow este cel al carui stil de a scrie mi-ar placea sa-l asimilez. Cred ca Sarbatoarea Corturilor e un subiect care i-ar fi placut. Adesea imi imaginam cum ar scrie el cartea asta, cum ar schimba unghiurile, cum ar tensiona dialogurile, cum ar construi personajele, pe care dintre ele le-ar simpatiza, pe care le-ar pune la un punct cu un epitet surprinzator. Marturisesc, aici, ca in partea care se intampla in Israel a povestii mele m-am inspirat, ca ton, ca privire, din cartea despre vizita lui Saul Bellow in Israel. Si din scrierile lui Amos Oz. Israelul meu este derivat din Israelul lor (desigur, nu cu toata complexitatea celor doi, stiu asta). I-as scrie lui Saul Bellow ca am gasit un subiect interesant pentru el. Dar banuind ca nu are timp sa se ocupe de el, am scris eu Sarbatoare Corturilor in locul lui. (Glumesc. Cred ca trebuie sa marchez de fiecare data cand glumesc, altfel cine stie ce-mi mai aud urechile de la cititorii „motamoti“.)
Cantitativ, ce a insemnat munca pentru acest roman? Cate carti, cate vrafuri de notite, cate vizite de lucru, cate discutii? Sigur – un ordin de marime, doar…
Am inceput sa-mi notez idei, fraze, fragmente de dialog acum vreo cincisprezece ani. Ma gandesc de peste douazeci de ani la subiect. Nu m-am simtit in stare sa scriu atunci, asa ca am dat proba cu alte doua romane, Lindenfeld si Negru si Rosu. Acolo mi-am adaptat armele, uneltele, bruma de stil. Am incercat sa intalnesc o parte dintre personajele care participasera la „povestea reala“, ca sa spun asa, dar nu am reusit. Nimeni nu a vrut sa stea de vorba cu mine. Nu stiu de ce s-au temut sau ce au avut de ascuns. Am petrecut, de pilda, patru ore in Arad in fata unui service auto unde mi s-a dat intalnire. Eram cu familia, veniti special pentru asta de la Timisoara. Am asteptat in masina, am dat telefoane, si nimic. Omul, pur si simplu, se ascundea. Desi stia cine sunt, ne cunosteam de ceva ani. El mi-a fixat intalnirea, el nu s-a prezentat la ea. Si i-a pus si pe cei ce raspundeau la telefon sa minta. Imi pare rau ca intalnirea pe care mi-o doream eu a fost pentru el „o pricina de poticnire“.
Cat despre documentare, ea numara patru calatorii in Israel (a patra, chiar in timp ce scriam romanul), multe insemnari, discutii cu oameni avizati (i-am enumerat la capitolul „Multumiri“). La asta se adauga zeci de ore de stat in fata paginii albe din computer, incercand sa fixez acolo nelinisti si nedumeriri. Si randuri pe care le-am sters convins ca „nu sunt de acolo“.
O intamplare din timpul scrisului: exista o scena in carte care se petrece in hotelul King David din Ierusalim. Pe langa care doar am trecut in doua dintre primele mele vizite in Israel. In a patra, ca invitat al Targului de Carte de la Ierusalim, am locuit exact vizavi de Hotelul King David. Scena era scrisa deja, asa ca am intrat in hotel sa vad daca mai trebuie sa schimb ceva. M-am plimbat prin partile publice si, la iesire, spre bucuria mea, mi-am dat seama ca in paginile despre Hotelul King David se simte ca am fost acolo doar dupa ce le-am scris.
Unde, in procesul de creatie al acestui roman, a fost cel mai dificil? Si unde cel mai placut?
Cel mai dificil a fost la scriere si la editare. Pana atunci, cand imi adunam gandurile si-mi trasam linia povestii, a fost simplu. Documentarea mi-a facut placere, mai ales in zona scrierilor despre iudaism. Citeam si visam. Imi imaginam pagini puternice, dialoguri cu scantei, personaje memorabile. Orice scriitor viseaza la o carte mai buna decat cea mai buna carte pe care poate el sa o scrie. Inainte de a scrie, orice proiect e o capodopera. Scrisul ne incurca, el nu e intotdeauna la inaltimea nazuintelor (nu, nu glumesc, de data asta).
Spuneti asa: „Pacatul turnatoriei mi se pare unul capital. Desi nu exista porunca: Sa nu torni!“. Sta Romania de azi pe un munte de asemenea pacate – precum cele despre care vorbiti si in carte?
Ca om trecut prin doua tentative esuate de recrutare (una in facultate, alta pe cand eram profesor la Lugoj), pot vorbi linistit despre acest subiect. Nu risc sa mi se deschida un dulap si din el sa-mi cada in fata scheletul ofiterului de legatura cu numele conspirativ legat de degetul de la picior. Am spus-o de mai multe ori, am refuzat sa colaborez cu Securitatea. Nu a fost vorba de un curaj nebun, ci, cum am mai spus-o, de o frica jucand rolul de curaj. De aceea spun ca, daca nu erai prost sau ticalos, existau cai de iesire din situatie. Daca nu aveai vulnerabilitati evidente, puteai sa refuzi politicos. Dar asta nu a fost la indemana multora, a celor mai multi. Nu turnatoria in sine ma scarbeste, ci atitudinea turnatorilor dupa ’89. Putini au iesit public sa-si ceara iertare. Era atat de simplu, intra pe rol institutia iertarii, fara durere, fara ura. (Au fost putine cazuri, prea putine marturisiri publice.) Si Romania pornea fara aceasta ghiulea a mizeriei umane legata de picior. Simptomatic mi se pare cazul lui Nichi Spaga, daca mai tineti minte. Inainte de a se prezenta la CNSAS, unde a fost convocat, Serban Mihailescu, pe numele lui adevarat, a spus ca nu a colaborat in nici un fel cu Securitatea. La iesire, insa, a rostit senin o replica antologica: „M-au gasit maior“. Adica, vezi Doamne, i s-a luat o analiza de sange si i s-au gasit trigliceridele nepotrivite.
L-au gasit maior, in vreme ce, pana cu doua ore in urma, el nu colaborase niciodata cu Securitatea! De fapt, omul avea dreptate: nu colaborase, era pur si simplu angajat. Lucrase la Securitate. Si ce i s-a intamplat mincinosului? Absolut nimic. Alegatorii din Teleorman l-au gasit senator! Si decide legi pentru noi, cu toata „Legea Ticu“ cu tot.
Se poate ajunge la Dumnezeu, turnandu-ti aproapele la Securitate?
Asta nu e o intrebare de nasul meu. Nu pot da raspuns. Tine de teologie, nu de literatura. Am incercat in carte sa formulez o justificare a personajului principal. La asta s-ar mai adauga una, intamplarea cu talharul din dreapta care a fost mantuit in ultimul, chiar ultimul moment. Cea din urma sansa exista. Cred ca s-au consumat tone de hartie pe tema asta. Deci, mecanismele iertarii crestine nu ne sunt cunoscute. In principiu, oricine poate fi iertat. Cu niste conditii, printre care e si marturisirea. Recunoasterea faptelor. Trebuie sa pledezi „pacatos“ si fata de instanta divina, si fata de oameni. Daca as cunoaste raspunsul la aceasta intrebare, raspunsul just, as scrie repede, repede un tratat. As avea un public „select“ si secret.
Asa s-a cladit Romania capitalista – capitalism de rit securistic, predominant! –, cum descrieti dumneavoastra in partile a treia si a patra ale cartii?
Dincolo de faptul ca mi-a fost foarte utila din punct de vedere al logicii naratiunii, „mostenirea“ primita de Cornel in Israel, de la un aproape necunoscut, pentru el, fost diplomat marocan de origine evreiasca, e o mica ilustrare a modului in care s-au intors „la vatra“ banii Securitatii si ai lui Ceausescu din strainatate. Altfel, e greu de explicat cum, de pilda, doi frati care au locuit in camine de refugiati intr-o tara nordica s-au intors in Romania cu milioane de dolari si au pus pe picioare afaceri prospere. Afaceri admirate de insusi Ion Iliescu, un anticapitalist pur-sange. Sau cum un profesor de matematici, care nu a lucrat nici o ora in America, avea milioane de dolari pentru a trai o viata de disident in huzur. Nu stiu daca toate averile au fost cladite asa, dar in mod sigur unele nu sunt straine de, cum bine zici, „capitalismul de rit securistic“.