Si mai tarziu mi-am dat seama de inutilitatea acestor clasamente, care nu sunt bune decat pentru inviorarea unor conversatii care dau sa lancezeasca. Un mare scriitor poate sa-ti placa mai mult decat altii, la un moment dat, dar asta e treaba ta, nu a lui. Asta nu inseamna ca nu se vor face in continuare topuri literare, desi, vorba profesorului Crohmalniceanu, literatura nu e ca saritura in inaltime. Insa un scriitor cu adevarat mare e inconjurat de un halou numai al lui si de o singuratate incomparabila. E drept ca, atunci cand citesti clasici din alte literaturi, dar chiar si din lumea literara autohtona, faci topuri, din snobismul primei tinereti ori ca si cum ai marca puncte mai importante dintr-o harta literara imaginara.
Pentru a-l citi cu placere pe Turgheniev trebuie sa lasi deoparte comparatiile de valoare; doar astfel poti explora adancurile prozei sale si ii poti contempla unicitatea. Cu Povestirile unui vanator, tanarul scriitor Turgheniev nu doar ca se afirma ca o voce noua, de luat fara intarziere in seama – ceea ce s-a si intamplat –, dar filosofia lui artistica de precursor al modernismului e in cea mai mare parte conturata. In simplitatea narativa excelent condusa a povestirilor sale exista un filigran de o extraordinara finete si de o complexitate care te obliga la o a doua lectura, mai lenta decat prima, o scufundare in adancurile textului, unde lucrurile sugerate in primul strat al acestor povestiri se leaga in semnificatii pe care initial doar le-ai fi banuit.
Mai toate povestirile lui Turgheniev contin inca cel putin o povestire, abil sugerata in impecabila lor caligrafie. O povestire de pe urma careia, daca ar fi spus-o pe fata, Turgheniev ar fi avut de tras din partea cenzurii tatucului tar, care nu se juca atunci cand descoperea mesaje subversive in proza autorilor vremii. Cand, la moartea lui Gogol, Turgheniev a incercat pe fata vigilenta cenzurii, care nu functiona preventiv, ci post-factum, s-a vazut arestat la domiciliu, fiindca punea agresiv la indoiala oranduirea. Turgheniev nu era un tip curajos, dar, ca scriitor adevarat ce a fost, nu si-ar fi mintit cu talent cititorii pentru nimic in lume. Spre deosebire de Dostoievski, care a schimbat tabara dupa ce a fost gratiat de tar cand ajunsese in fata plutonului de executie, Turgheniev isi pastreaza convingerile politice reformatoare, dar nu se mai expune, cat timp sta in Rusia. Nu se apuca insa de parabole literare, ca alti contemporani revoltati, ci prefera un realism pe muchie de cutit.
In Rudin ai zice, la prima lectura, ca personajul lui Turgheniev, reformist de salon care si-a dezamagit admiratorii de tinerete, nu e decat un tip care se iroseste dand spectacole intelectuale sclipitoare in provincie, la curtea unei bogate doamne de provincie care isi administreaza singura mosia. Doamna cu pricina e interesata de ideile noi si ii admira pe intelectualii care le expun, astfel ca il oploseste pe Rudin ca pe un parazit cu staif al carui merit e ca ii spune chestii de care n-a mai auzit. Doar ca pe complicatul Rudin il mai cunoaste unul dintre vecinii de mosie ai doamnei, pentru care favoritul ei e o mare dezamagire a lui de tinerete. Rudin cel sclipitor e un tip gaunos, care mai devreme sau mai tarziu isi da arama pe fata. Nu e in stare de mari sentimente, ca orice rus adevarat. Mai rau chiar, le abandoneaza pe fetele pe care le cucereste, pentru ca are un suflet mic, de om egoist. In urma lui nu raman decat drame si, uneori, datorii. Cum autorul nu intervine pentru a ne lamuri cum stau lucrurile, spre deosebire de contemporanii sai, te trezesti ca iti schimbi parerea despre Rudin de la un capitol la altul. Ba iti place si ai vrea sa fie personajul caruia sa i te substitui in imaginatia de cititor, mai mult sau mai putin naiv, caci el e totusi personajul numarul unu de care erai deprins sa te atasezi, ba ti se pare un tip de care e mai bine sa te tii la distanta.
Cand Rudin e izgonit de mosiereasa liberala pentru ca a aflat ca parazitul ei ar vrea sa-i seduca fiica, incepi sa te prinzi, din fotoliul tau, ca Rudin nu e chiar un ticalos care sfarama inimi inocente. Dar sa fie el un biet om care se indragosteste ca orice rus cu inima larga, doar ca are atata luciditate incat sa-si dea seama ca nu e decat un parlit care in calitate de seducator ar parea un vanator de zestre si de situatie sociala tihnita? Ceea ce te incurca si mai mult in evaluarea personajului e ca nu el incearca s-o cucereasca pe fiica gazdei sale, ci ea se indragosteste de el. Si in Rudin, ca si in Povestirile unui vanator, trebuie sa recitesti textul ca sa-ti dai seama cine e de fapt acest Rudin. Asta mai ales dupa ce afli dinspre personajul care il detesta, dar care i-a fost prieten in tinerete, ca Rudin a incercat si o experienta utila, ca profesor undeva prin nesfarsitele gubernii ale Rusiei. In acest rol nou, Rudin e victima colegilor de cancelarie, din cauza ideilor sale care par extravagante si periculoase. Omul a saracit cumplit, pare un vagabond zdrentaros, iar de vechea lui autoritate intelectuala pare sa se fi ales praful. Ceea ce, fireste, te face sa te intrebi: asa isi trateaza Maica Rusie fiii care gandesc cu capul lor?
Cand, in final, afli ca Rudin a murit in Franta pe o baricada a revolutiei, confundat cu un polonez, toata povestea de pana atunci a romanului se rastoarna. Simti nevoia sa recitesti cartea pentru a reevalua personajul principal, in lumina ultimelor evenimente. Ca sa nu se mai trezeasca inca o data condamnat la domiciliu sau cine mai stie pe unde, Turgheniev o ia inaintea contemporanilor sai. Devine, de nevoie, un premodernist. Moare inainte de a putea constata ca modernistii folosesc schimbarile lui de perspectiva si discretia autorului, care n-o ia cu naratiunea si cu omniscienta inaintea personajelor din Rudin. Nimeni n-a observat atunci ca micul roman al lui Turgheniev venea cu o noutate care avea sa duca la metamorfozarea genului si a teoriei romanului in secolul XX. Asta cu siguranta si pentru ca, dupa ce s-a exilat, Turgheniev, scapat de cenzura tarului, a scris romane ca toti ceilalti rusi care ramasesera in tara. Ma indoiesc ca Turgheniev insusi, in ciuda rafinamentului sau literar, si-a dat seama ca schimbase cu Rudin retorica romanului. Marea nedreptate pe care suferit-o – postum, e drept – e ca modernistii nu i-au recunoscut meritul de deschizator al drumurilor lor, chiar daca autorul lui Rudin a innoit romanul de frica sa nu se mai aleaga cu vreo condamnare.