Pascal Jourdana a venit cu temele bine facute, a prezentat amplu invitatii, a avut remarci critice si, in acelasi timp, calduroase despre operele si activitatile lor profesionale. La picioarele scaunului sau avea cartile celor doi autori, pe care le-a aratat publicului impreuna cu traducerile lor, acolo unde existau, de fiecare data cand mentiona un titlu sau altul. A avut intrebari si observatii pertinente, uneori putin prea lungi – si, de aceea, greu de urmarit –, dar intotdeauna interesante. Un stil diferit de moderare, cu siguranta.
Tonul a fost amabil si politicos, ici-colo colocvial, au existat momente de lectura ale scriitorilor spre sfarsitul intalnirii, insotite de traducerea lor in limba romana, fragmente citite de aceeasi Simona Modreanu, si o scurta sesiune de intrebari din public, urmata, in holul teatrului, de una de autografe.
Mi-a placut si m-a uimit in acelasi timp modestia scriitorilor francezi. Jean Rouaud a dominat discutiile (fara intentia de-a o face), cu umor discret si conexiuni surprinzatoare – cum ar fi o foarte interesanta expunere critica asupra crizei romanului francez. Nicolas Cavaillès a avut raspunsuri mai concentrate. Am retinut, de pilda, un moment fain, de o sinceritate greu de egalat astazi, cand se crede ca a recunoaste ca nu stii ceva este de rau augur: intrebat de Pascal Jourdana cum a gasit echilibrul scriiturii sale, moderna si clasica in acelasi timp, Cavaillès a raspuns, simplu: „Nu stiu“. Sigur, a dezvoltat apoi putin: „Ce a contat pentru mine a fost sa ma situez in spiritul timpului si al personajului, dar n-am idee cum am facut sa fie cartea si clasica, si moderna“. Jourdana a fost atent, insa, la reactia acestuia si a precizat ca nu a vrut sa-l stanjeneasca si ca, pana la urma, e treaba criticii sa analizeze lucrurile acestea, mai ales daca autorul nu stie sa raspunda.
Foarte interesante mi s-au parut raspunsurile celor doi autori la intrebarea legata de primirea prestigiosului premiu, ce s-a schimbat in scriitura lor dupa ce au primit Goncourt, mai ales ca ambii l-au castigat la primul volum aparut. Jean Rouaud spunea ca a fost un avertisment in ceea ce priveste a doua carte, din punct de vedere al scriiturii. „Exista un lucru care nu este iertat nicaieri in lumea literara, iar acesta este succesul“, spunea el, descriind cum a intrat in tot vartejul, cum a avut parte de toata expunerea imensa, cu senzatia ca toti il iubesc si ii vor binele, dar apoi a inteles ca s-a inselat: criticii nu l-au iertat, marturisea Rouaud, au fost mult mai duri dupa Goncourt. „Trebuia sa scriu o carte care sa demonstreze ca sunt scriitor. Scriitura de la Oamenii ilustri, a doua carte, e mult mai stransa, mai densa, intriga se strange in jurul unui singur personaj si este cartea in care m-am simtit cel mai putin liber. Chiar si fara Goncourt, tema ar fi fost aceeasi, dar scriitura nu, sigur l-as fi scris altfel“, a conchis el.
De cealalta parte, Nicolas Cavaillès a simtit nevoia sa faca distinctia dintre Premiul Goncourt pentru nuvela si cel pentru roman, primul avand o expunere mediatica mai mica decat al doilea. Cu toate acestea, afirma ca a fost neasteptat, premiul i-a dat o a doua viata cartii si a ajutat-o sa ajunga la mai multi cititori. Din punct de vedere al scriitorului, insa, efectul a fost mai pervers, completa acesta: „Aveam o idee de roman, dar, dupa premiu, aceasta a disparut cu totul. Ma temeam sa nu scriu din nou aceeasi carte, sa nu spun acelasi lucru, asa ca am plecat intr-o cu totul alta directie, un text greu clasabil”.
Amandoi s-au aflat, asadar, in dificultatea de a scrie dupa Goncourt. De altfel, una dintre temele amplu discutate a fost necesitatea de a gasi o forma pentru scriitura contemporana. Jean Rouaud a vorbit, de exemplu, despre scriitorii din generatia sa, care au venit chiar dupa valul Noului Roman francez si care cautau o forma narativa care sa corespunda unei rasturnari de mentalitati in contextul declamarii mortii romanului, condamnarii scriiturii realiste, epuizarii tipurilor de scriitura. A povestit cum li se propunea aventura frazei – fraza nu are nimic de spus si spune chiar asta –, despre partea experimentala, care nu ducea nicaieri, si despre faptul ca si-au dat seama ca, totusi, o fraza trebuie sa transmita ceva, caci, puncta el, „fara poveste, nu exista inteligenta in lume“. Si continua: „Cum sa fii modern povestind povesti vechi? Toti scriitorii generatiei mele au impartasit aceeasi problema, s-au confruntat cu necesitatea de a reintroduce povestea in fraza, la un moment dat, aceasta a fost problema scriitorilor care aveau 20 de ani in anii ’70“. Punctul sau de vedere a fost sustinut si de Cavaillès, care, desi dintr-o generatie diferita, a fost de acord cu aceasta problema, spunand ca si el s-a confruntat cu dificultatea de a alege forme narative care sa capete un sens astazi.
Traducere, romane fara fictiune, versuri si benzi desenate, nuvela versus roman, cum se mai poate scrie in prezent, libertatea scriitorului au constituit doar cateva dintre subiectele care au fost ascultate cu interes de audienta pe 27 octombrie in sala Teatrului National „Vasile Alecsandri“ din Iasi. Serile FILIT au fost singurele inregistrate, asa ca, daca v-am starnit interesul, puteti merge online sa gasiti discutiile complete.