Radu Jude: Exista un nationalism care seamana partial cu cel din interbelic
Ai spus la conferinta de presa ca problematica antisemitismului si ascensiunea dreptei ti s-au impus de la sine cand ai vizitat cimitirul de la Roman unde, in apropierea mormantului lui Blecher, se afla o groapa comuna cu evrei din Trenurile Mortii. Nu crezi ca tocmai faptul ca ai facut un film bazat pe o carte de Blecher are legatura cu datoria morala pe care ti-o asumi ca cineast? Aceasta constiinta parca s-a intarit si mai mult dupa Aferim!.
Raspunsul meu era legat de o seama de critici pe care le-am tot auzit apropo de acest film: ce cauta problematica antisemitismului in el, fie si in plan secund, cand in opera lui Blecher ea este inexistenta? Raspunsul este foarte simplu: lectura mea a fost una dinspre prezent spre trecut si aceasta tema s-a impus cu necesitate. Blecher a murit in 1938 si a fost scutit de ce a urmat: ascensiunea rapida a extremei drepte, crimele dictaturii legionare, masacrele regimului Antonescu… Iar faptul ca, la vreo suta de metri de mormantul lui, se afla o groapa comuna unde sunt ingropati evreii omorati de romani in 1941, in primul din Trenurile Mortii de la Iasi (o parte din ei, de fapt) dovedeste la nivel simbolic ca optiunea este una corecta. Daca in viata Blecher n-a scris despre antisemitismul din societatea romaneasca, s-a intalnit in cimitir cu ravagiile acestuia…
Acum, nu stiu exact ce intelegi prin datorie morala. Cred ca un cineast trebuie sa aiba libertatea de a aborda ce teme isi doreste; in cazul meu, exista un interes pentru zonele intunecate ale istoriei noastre relativ recente, si acest interes se vede in ultimele mele filme si sper ca si in urmatoarele doua, daca voi reusi sa le fac. Si acest interes nu are de-a face cu faptul ca ma ocup cu regia de film, ci cu dorinta de a cunoaste mai bine ce sta la baza comunitatii careia ii apartin. Intr-un fel, ma intereseaza mai mult trecutul decat prezentul sau viitorul si cred ca trecutul are o influenta uriasa, chiar daca nu e una vizibila.
De ce e nevoie de o discutie mai ampla despre antisemitismul romanesc? Te-ar deranja ca filmul sa fie perceput mai mult prin acest filtru si mai putin ca o adaptare a unei opere literare sau ca film semi-biografic?
Desi nu cred in acea idee cu istoria care se repeta identic, cred ca anumite idei periculoase strabat anii, deceniile si, intr-o forma sau alta, isi gasesc debuseu in societate. Poate ca nu exista un antisemitism in crestere in Romania de azi (desi, judecand dupa cate mesaje insultatoare am primit in urma realizarii filmului Aferim!, in care eram numit „jidan jegos“ sau altele de acest fel doar pentru ca numele meu a putut crea ideea ca as fi evreu, nu stiu ce sa zic), dar exista o crestere a intolerantei: fata de atei, fata de gay, fata de romi etc.
Exista un nationalism care seamana partial cu cel din interbelic, exista intoleranta fata de minoritati, Biserica Ortodoxa Romana isi impune tot mai mult agenda retrograda, sustinuta de mai tot spectrul politic. Mi se pare odios cum Biserica si Coalitia pentru Familie (sau cum se cheama) incearca sa blocheze eventualele drepturi ale unor cetateni, doar pentru ca au alta orientare sexuala. E interesant sa vezi filmele din anii ’30-’40 de la Arhiva Nationala de Filme – am facut asta ca documentare pentru un nou proiect: cum apare unul din sinistrii perioadei aleia, preotii sunt prezenti la datorie. Apare Carol al II-lea, hop si-un popa! Horia Sima si legionarii? Un sobor intreg atarna evlavios pe langa ei. {i Antonescu e mereu inconjurat de preoti ortodocsi si e filmat des rugandu-se in „Biserica Neamului“, cum spune comentariul unuia din filme. Nu vezi aici o continuitate?
(Vezi Maicile de la Petru Voda cantand Sfanta tinerete legionara: https://www.youtube.com/watch?v=NaroZck4Wbo).
Cat despre felul in care va fi receptat filmul, nu am nimic de spus. Fiecare spectator are dreptul la o opinie; sper doar sa gaseasca si ceva care sa il/o intereseze. M-as bucura daca niste oameni vor descoperi cartile lui Blecher in urma acestui film. E un scriitor care merita citit; sigur, ar fi meritat si un film mai bun, dar asta e o alta discutie.
Fotografia lui Blecher de pe piatra de mormant, intr-un fel de halat de casa/spital, consacra in eternis imaginea unui om care n-a apucat sa traiasca din viata decat boala, dar din celelalte poze pare sa fi fost un tip vesel. Te provoc sa spui cum ti l-ai imaginat tu.
Mi l-am imaginat asa cum reiese el din textele lui si din marturiile celor care l-au cunoscut: sensibil, inteligent, talentat, demn, lucid si ludic. O fi avut si defecte, ca orice om, dar nu le stiu si, oricum, toate astea nu conteaza. Conteaza literatura care a ramas.
Folosesti niste rame si niste clisee asumat riscante – ramele temporale (trecut/prezent), jocul teatral al actorilor, multe hituri ale vremii care vorbesc mai mult despre imaginea noastra despre epoca decat despre epoca in sine. Dar lucrurile par duale: pari sa fii interesat in a obtine un film autentic, dar care sa fie in acelasi timp artificial – si viceversa; pari interesat si de o anume problematica istorica, dar si de Timp ca dimensiune filosofica etc. E ca jocul particula/unda.
Pai e mai complicat. Cand faci un film plasat in trecut, inevitabil iti pui si problema reprezentarii istoriei; e o problema foarte complexa, nu pretind ca am gasit un raspuns la ce inseamna, de fapt, sa reconstruiesti trecutul in fata unui aparat de filmat si ce implicatii morale si filozofice are acest proces. Tot ce am reusit sa fac a fost sa ii semnalez spectatorului ca nu am un raspuns la aceasta problema, dar ca ea exista; de aici o serie de alegeri care fac ca filmul sa para, asa cum spui, „artificial“ (desi toate filmele sunt, bineinteles, artificiale).
Ada Solomon spune ca ai filmul in cap si stii exact cum trebuie sa fie in momentul cand te apuci sa filmezi. Asa e?
Nu, nu, e multa bajbaiala. Prea multa. De aici si rezultatul confuz de multe ori.
Mi-au placut cartoanele cu citate din proza lui Blecher. Sunt si ele pe muchie, dar fiecare capitol pare o ilustrare vizuala a textului. Care a fost ordinea – ai construit scenele plecand de la text sau le-ai cautat ulterior, astfel incat sa se potriveasca?
Am scris scenariul si pe parcurs m-am hotarat sa inserez din cand in cand aceste cartoane cu fragmente din opera lui Blecher. Iar modul in care ele intra in relatie cu imaginile de dinainte sau de dupa nu urmareste un model unic: uneori ele ilustreaza o scena, alteori o completeaza, de multe ori descriu viata interioara a personajului, dar sunt si situatii in care ele nu au nici o legatura. Spectatorii sunt invitati sa faca aceste legaturi.
Povesteste-ne un pic si despre cum ai facut castingul.
Raspunsul e plictisitor. Au fost invitati la un casting organizat intr-o maniera clasica si, in urma unei serii de probe, au ramas ei: Lucian Teodor Rus, Ivana Mladenovic, Ilinca Harnut, Marian Olteanu etc. Cred ca sunt talentati si au o prezenta puternica – astea fiind lucrurile care ma impresioneaza la un actor de film (profesionist sau neprofesionist).
Ada Solomon:Radu Jude e clar in idei si foarte precis in cerinte
Ce dificultati ai intampinat cu productia? Au fost mai mari ca la Aferim!?
Logistic, nu, pentru ca eram mai grupati. Din punctul de vedere al finantarii a fost mai complicat. Nu stiu daca a fost textul, sau echipa sau marea nu stiu sa spun ce, dar am trait cu totii o asemenea emotie si dedicare in echipa. Am avut sentimentul ala de impreuna si de, habar n-am, un soi de teleportare in alta lume – nu neaparat in alta epoca, deoarece eram foarte prezenti in realitate –, dar era ceva. Deplasarea e un alt element, pentru ca atunci cand echipa petrece zi si noapte impreuna se formeaza niste schimburi aproape afective intre membrii ei.
Unde ati gasit locul foarte frumos unde ati filmat sanatoriul?
Locul cu pricina e la Eforie Sud si e chiar un sanatoriu functional – ma rog, e intr-un proces de renovare, dar ne-am grabit sa filmam pana sa nu intre in lucru aripa care ne interesa. E o bijuterie de arhitectura, cu o gradina superba cu plante mediteraneene – neintretinuta, din pacate. Un loc magic – cred ca si din cauza lui ne-am simtit asa bine.
Si e din perioada care va interesa.
Da. Bine, pentru Radu lucrurile sunt reprezentari dar, pe de alta parte, el tine mult si la autenticitatea detaliului, vrea ca lucrurile sa fie absolut din epoca.
Cat de mult ati modificat acel spatiu?
Nu foarte mult, doar am redimensionat cateva ferestre astfel incat marea sa intre mai mult in spatiu. M-am bucurat foarte tare ca am gasit camerele alea care aveau vedere spre mare si ca le-am putut folosi. Sigur ca am schimbat niste termopane la postproductie pentru ca nu am putut schimba tot in real, ca si o seama de perspective si inchideri de perspectiva din oras – ma refer la trecerea prin Constanta.
Lucrezi cu Radu Jude de la primele lui scurtmetraje. Ce iti place la el?
Multe lucruri! Din punct de vedere al productiei, imi place ca e atat de practic si ca are o viziune atat de clara a ceea ce vrea sa faca, incat e foarte usor de lucrat cu el. E clar in idei si foarte precis in cerinte. Cumva am senzatia ca stie exact ce va fi filmul dinainte sa-l filmeze. Plus ca relationarea lui cu sefii de departamente are vechime si atunci lucrurile functioneaza mult mai bine, pentru ca impart niste valori comune si un univers comun si e normal ca lucrurile sa se transmita mai usor si sa iasa mai puternice.
Pe de alta parte, la nivel creativ, de idee si de propunere a fiecarui subiect, la Radu nimic nu e doar expozitiune si atat. Lucrurile au intotdeauna un substrat, or asta e cinemaul si demersul artistic in care ma intereseaza sa ma investesc. Lucrurile care pun intrebari si care starnesc spectatorul sa schimbe experienta emotionala pe care a trait-o intr-una cerebrala, cognitiva, despre rolul si rostul lui pe lume. Oricare dintre proiectele la care am lucrat cu Radu a avut côté-ul asta, si aici nu vorbesc de marile probleme socio-politice, sigur ca sunt si ele prezente in zona de interes a lui Radu, cat despre lucrurile mici, la nivel de celula, de relatie de forta. De pilda, ca in Toata lumea din familia noastra, cu lupta in care, pana la urma, obiectul disputei devine principala victima. {i asta se poate extrapola la orice, la tot felul de lucruri care vin dintr-o verticalitate si o constiinta foarte activa a lui Radu ca om si din universul lui cultural foarte larg. E un alt motiv pentru care imi place sa lucrez cu Radu – ma imbogatesc dupa fiecare experienta comuna.
Lucian Teodor Rus: Macar asta sa fi invatat de la Blecher – sa nu ma vait aiurea
Schiteaza-ne, te rog, un mic autoportret.
Sunt un om foarte apasat de prostia lui. E singurul meu avantaj. Fiind vorba de un interviu pentru „Suplimentul de cultura“, ma voi stradui sa fiu cat mai inteligent, dar nu prea stiu ce sa spun despre mine. Sunt un tanar absolvent de actorie. Sunt un om care a decis ca-i place viata. Sunt suficient de naiv incat sa-mi doresc sa fac meseria asta.
La conferinta de presa ai spus ca rolul nu ti s-a parut dificil. Chiar n-ai simtit nici o presiune? Nu ma refer doar la a filma intr-o camasa de ghips, desi asta presupune un efort vocal destul de mare.
Ei, asa sunt eu, patetic. Mi-am dorit foarte mult sa joc in acest film, motiv pentru care nimic din ce am facut nu mi s-a parut dificil. Mai degraba as spune ca a fost eliberator. ~mi plac astfel de provocari. Actoria e singurul raspuns convenabil pe care am fost in stare sa il dau pana acum existentei. Poate ca rolul e dificil, poate ca altii l-ar fi facut mai bine. Eu mi-am dat silinta. Macar asta sa fi invatat de la Blecher – sa nu ma vait aiurea. Uite, a fost foarte dificil sa par mai cult decat sunt.
Au fost si alte cerinte fizice pentru rol? De pilda, a trebuit sa mai slabesti?
Nu m-a obligat nimeni sa slabesc. In primul rand, am vrut sa-mi demonstrez ca pot sa o fac. Si a fost contextul potrivit. Ma intereseaza foarte tare sa includ corpul in incercarea de a contura un personaj.
Cum ti-ai gandit personajul? Ce filme ai vazut, ce ai citit, cum l-ai lasat sa te mobileze?
Conform principiului „invent nothing, deny nothing“ propus de David Mamet, ce am facut in esenta a fost sa invat textul si sa fiu atent la indicatiile regizorului si la parteneri. Declan Donnellan vorbeste despre „munca invizibila“, referindu-se la acea parte a procesului care „nu include numai repetitiile, ci si pregatirea actoriceasca si chiar experienta de viata. Nu exista un singur fel de a face teatru. Nu exista un singur fel de a repeta. Nu exista un singur fel de a pregati un rol. Asa ca unele dintre sugestiile pentru munca invizibila iau forma unor exercitii practice; altele iau forma unor ganduri individuale. Ele nu sunt menite sa adauge o povara actorului. Din contra, ele au fost concepute cu scopul de a usura acea povara“. Tot ce am facut a fost in sensul rolului si nu pentru a da interviuri frumoase.
Exista o fraza din Blecher de care am fost intrigat pe tot parcursul experientei: „Toata realitatea contribuie cateodata la propriul ei romantism si falsificare pana la artificialitate“. E din Vizuina luminata, cred. M-a ajutat sa inteleg perspectiva pe care Blecher o are asupra existentei. Am incercat sa fiu constient de aceasta constructie permanenta, sa lucrez cu ea. Cred ca si regizorul a vrut sa lase impresia unui artefact. Eu nu sunt Emanuel, eu sunt un actor care reconstituie diferite episoade posibile de viata, iar spectatorul poate deveni constient de asta fara sa ii fie anulata experienta intalnirii cu realitatea sugerata. Chiar daca am fost condus de o energie specifica inconstientului, as indrazni sa spun ca nu a existat nici o secventa in care eu, actorul, sa nu fi fost constient, in mod asumat, de sensul a ceea ce fac. Nu stiu daca e bine sau rau, dar am avut senzatia ca proiectul se dezvolta in acest sens.
Opera lui Blecher a fost receptata in cheie existentialista, din ce-am citit eu. Odata asumata conditia tragica, individul incepe sa devina. In cazul lui Emanuel, care e imobilizat la pat, nevoia de a uita de aceasta conditie si de a evada poate fi exploatata prin proiectarea in altceva apeland la un joc al identitatilor atat in raport cu ceilalti, cat si prin diverse forme de arta. Ca actor, eram deja parte a unui proces de dedublare. Insa in interiorul acelui proces se nasteau altele, in functie de situatia prezenta in scenariu. Eram o identitate care se confrunta cu alta identitate, dornica, la randul ei, sa isi dezvolte noi realitati prin apelul la nenumarate alte identitati.
Pentru a intelege mai multe despre interbelic, am apelat la volumul Ioanei Parvulescu, ulterior descoperind analiza facuta de Zigu Ornea in Anii 30. Extrema dreapta romaneasca. Jurnalul lui Sebastian, dar din Cum am devenit huligan. De doua mii de ani n-am citit decat prefata. {i altele. Despre boala, pe langa ajutorul primit din partea doctorului Dinu Antonescu, am citit si de pe net – dar si Blecher descrie cu precizie episoadele de suferinta. Am citit si cateva carti de nutritive, lista o are domnul Marius Panduru, directorul de imagine al filmului. Am vazut si filme din acea perioada, cele mai celebre.
Simti ca Emanuel a ramas agatat de tine?
Cochetam cu idei existentialiste din liceu, dar sunt suficient de superficial pentru a le incasa detasat. Si pe Blecher l-am descoperit tot atunci, datorita Roxanei Ciobanu, o colega care mi-a facut cadou Intamplari in irealitatea imediata. Un lucru e cert: am trecut de depresia postnatala. In schimb, cum am spus, imi place sa cred ca am devenit mai putin ignorant. Daca s-a agatat asta de mine, sunt foarte incantat.
Care e replica ta de suflet?
Imi asum ca e posibil sa fiu inteles gresit, dar replica de suflet e: „Viata e un joc foarte serios pentru care oamenii au inventat pana si obiecte nichelate. Trebuie sa fim impregnati de importanta lor ca sa putem trai. Dar sa nu uitam ca totul e doar un joc. Doar un joc“.
Ada Solomon a spus ca filmarile au avut loc intr-o atmosfera speciala, de comuniune a intregii echipe. Tu cum le-ai perceput?
Ma bucur ca ma intrebi asta. Nu stiu de unde sa incep. Da, am ales jobul asta din dorinta de a-mi face viata mai interesanta. E un posibil raspuns, dar de fapt nu mi-e foarte clar de ce vreau sa fiu actor. A fost o experienta covarsitoare, dar cred ca e important sa scot la suprafata faptul ca actorul e doar o parte din schema. E important sa se stie ca e o munca uriasa in spate. Asta apropo si de faptul ca am fost purtat dintr-o parte in alta in timp ce ma lafaiam intr-un pat. Actorul n-are cum sa functioneze in lipsa acestei comuniuni. Daca nu exista o dorinta comuna de a duce lucrurile la capat, nu-mi dau seama in ce masura poate functiona productia unui film. Asta a fost senzatia pe care am avut-o. De implicare.
Ce fel de regizor e Radu Jude?
Radu e un regizor care da indicatii exacte, insa nu-i ingradeste actorului libertatea de a cauta. In acelasi timp, stie sa-l provoace. Nu stiu in ce masura il inteleg, dar cred ca toti cei care il cunosc pot spune ca e un regizor si un om foarte inteligent. Nu uita in filmele lui sa dezvaluie ridicolul omului in incercarea sa de a fi sublim. Am observat ca nu-i place sa fie laudat, asa ca ma voi opri aici.
Nu sunt neaparat un fan al lui Stanislavski, dar exista un sfat valoros pe care il da regizorilor: „Spuneti-i actorului ca rolul, tema, actiunea lui sunt psihologice, adanci, tragice, si imediat el va incepe sa se incordeze, sa joace superficial pana si pasiunea, s-o sfasie in bucati sau isi va rascoli sufletul si-si va constrange degeaba sentimentul“. Radu a stiu sa nu faca asta. Iata ce regizor e.
Ce planuri ai pentru perioada urmatoare?
Teatrul Apollo 111, Palatul Universul, Frica mananca sufletul, regia Radu Jude. ~n rest, „the more I see, the less I know, the more I’d like to let it go – hey oh“.
„Inimi cicatrizate”
Regia si scenariul: Radu Jude
Imaginea: Marius Panduru
Montajul: Catalin Cristutiu
Scenografia: Christian Niculescu
Costumele: Dana Paparuz
Cu: Lucian Teodor Rus, Ivana Mladenovic, Ilinca Harnut, Alexandru Dabija, {erban Pavlu, Marian Olteanu
Film produs de Hi Film Productions (Romania) in coproductie cu Komplizen film (Germania), in asociere cu Bord Cadre Films (Elvetia) si in colaborare cu The Post Republic (Germania)