Si-au dat concursul solistii Svetlana Sicenkova, Adrian Zamfir, Marian Somesan s.a., corul si orchestra teatrului liric). In prima parte a serii, cei doi artisti ne-au oferit, intre altele, celebrul Adagio in sol minor al lui Albinoni (m-a dus cu gindul la numarul bombelor pe care aliatii le-au aruncat asupra Dresdei, sub ruinele Bibliotecii de Stat pierind si multe dintre operele italianului) si o intilnire cu pasionalul Astor Piazzola (Adios Nonino, Tristango si Libertango, aceasta din urma piesa compusa de argentinian in Italia). A fost o seara impresionanta prin discretie si calitate.
Corul de camera „Preludiu” al Centrului National de arta „Tinerimea Romana” Bucuresti, dirijor Voicu Enachescu, a sustinut, cu profesionalismul asteptat, un concert la Teatrul Liric, pe 5 mai. Nu au lipsit din repertoriu citeva piese dragi mie, semnate Monteverdi (UNESCO a decis ca 2007 sa fie anul lui, implinindu-se 400 de ani de la Orfeu, careia, ne spune Adorno, i se datoreaza arhetipul operei – termenul nu exista la vremea cind lui Monteverdi ii daduse in gind sa realizeze o piesa de teatru pe muzica) sau Offenbach (binecunoscuta Barcarola, care ma face sa privesc cu simpatie catre copilaria sa, cind cinta pe strazi germane sau catre primii ani in Parisul rasunind de cancan, in care tinarul evreu scria valsuri, si cu intristare catre evolutia ulterioara, cind compunea o opera pentru sotia directorului unei institutii care ar fi putut sa o puna in scena, cind isi cultiva cu osirdie relatiile sau cind era decorat cu Legiunea de onoare. Nu a apucat sa vada premiera Povestirile lui Hoffman, iar Barcarola imi releva acest regret). Am ascultat si Pastravul lui Schubert, inventatorul lied-ului, nascut intr-o suburbie vieneza, un barbat prea scund pentru serviciul militar, care a cunoscut frigul, foamea, saracia si boala, murind la 31 de ani si fiind ingropat, asa cum isi dorise, linga Beethoven.
Dirijorul Leonardo Quadrini a dezmortit orchestra
Tot la 31 de ani, Puccini scria a doua sa opera, Edgar, esec total, in vremuri de restriste, cind italianul servea la micul dejun „citeva cepe”.
Au urmat insa Manon Lescaut (1895), al carei succes i-a permis sa isi construiasca vila de la Torre del Lago, Boema (1896), Tosca (1900) – cu Hariclea Darclee in premiera de la Teatro Costanzi din Roma. In acelasi an, Puccini vedea, la Londra, piesa Madama Butterfly de David Belasco („– Nu sint de acord cu David Belasco; – Poftim?; – Belasco. David Belasco. Il poti recunoaste intotdeauna deoarece are gulerul intors pe dos. Dar nu sint de acord cu el”, imi zboara gindul la Hemingway, la anii cind il citeam la indemnul lui Radu Cosasu).
Opera in doua acte pe care Puccini o scrie dupa eforturi de documentare despre Japonia a avut o premiera dezastruoasa la Scala din Milano, in 1904, dar „si-a revenit” peste trei luni, la Brescia in varianta refacuta (3 acte) si la Metropolitan Opera din New York, in anul rascoalei pornite de la Flaminzi. Un veac mai tirziu, povestea lui Cio-Cio-San (Butterfly, pentru prietenele ei), cea mai jucata opera in America de Nord, a fost bine spusa pe scena Teatrului Liric din Craiova.
In spectacolul ce a avut loc pe 10 mai, in incheierea „Saptaminii muzicii italiene”, dirijorul Leonardo Quadrini a dezmortit orchestra, iar maestrul de cor Pavel Sopov si-a mobilizat optim oamenii. Un merit important in reusita montarii a avut elvetianul Pierre-Alexandre Jauffret, cel care a semnat regia artistica si scenografia. Costumele, vaporul din fundal (cind Pinkerton era asteptat), felul in care Cio-Cio-San aranja casa din Nagasaki – zborul in cadere al bucatelelor de hirtie, „zidul” textil de culoare rosie smuls la inceputul fiecarui act, dezvaluind povestea, alegerea umbrei in construirea frumusetii vizuale a scenei finale au creat o ambianta confortabila pentru emotii. Excelenta evolutie pentru japoneza Keiko Kamegawa (nascuta la Hirosima, ca sa mai amintim un oras bombardat) in rolul titular.