Am citit in biografia dumneavoastra ca ati absolvit Institutul de Film „Gherasimov” de la Moscova. Poate fi aceasta una dintre explicatiile faptului ca se simte un aer proaspat atunci cind jucati?
A durat foarte mult ca studiile mele de la Moscova sa capete o forma vizibila, adica sa fac film. Uite, mi s-a intimplat si mie cum ti s-a intimplat si tie, sa citeasca cineva CV-ul meu si sa se mire ca am terminat aceasta facultate, care este una extraordinara. E un institut elitist, unul la care se intra greu si acum. Pe culoarul institutului nostru e o galerie, unde se afla Mihalkov, Suskin, Konchalovski si alte nume atit de sonore, incit m-am tinut de perete atunci cind am ajuns acolo si am vazut cine a facut aceasta facultate.
V-ati intilnit cu vreunul dintre personajele de care pomeneati?
Absolut! La citeva zile dupa aceea, am avut ore cu o parte dintre aceste somitati: Mihalkov, Emil Loteanu, Matveev, un actor foarte cunoscut in Romania, Batalov, care a jucat in Moscova nu crede in lacrimi. Am avut si intilniri interesante cu Milos Forman, am avut bucuria sa-l vad pe Federico Fellini.
Fellini avea acea butada celebra: „Tata vroia sa ma faca inginer, mama episcop, dar eu sint foarte multumit ca am reusit sa devin un adjectiv”…
Fellini a ajuns atunci la Moscova, pentru ca a fost un festival al filmului international. Cred ca era cu citiva ani inainte de a muri. Dar era intr-o forma extraordinara si era insotit de consoarta sa, Giulietta Masina. Cel mai mult mi-a placut relatia dintre ei doi, o relatie foarte tandra, una in care el ii spunea „Giulia”, iar ea ii spunea „F.F”. „Fefe”!
Ati fost student la Moscova intr-o perioada „istorica”, sa-i spunem…
Da, in 1985-1989, exact perioada cea mai luxurianta din toate punctele de vedere. Era o perioada de deschidere si, in acelasi timp, de prohibitie. Stii ca atunci Gorbaciov interzisese bautura si, cu aceasta ocazie, se bea pe ruptelea. Atunci a fost o perioada extraordinara, Moscova era intr-o evolutie si revolutie extraordinare. Cadeau principii… cadea comunismul! Asta era vizibil, se petrecea in fata noastra si, evident, m-a marcat.
Din cite stiu, v-ati nascut in Transnistria…
Da, m-am nascut in Transnistria, o tara care nu exista. Dar, uite, eu sint de acolo, din tara care nu exista.
Ce v-a facut sa va apucati de teatru, de film?
Foarte de curind am descoperit ca m-a determinat plictisul. Pe la 15-16 ani am aflat o chestie tragi-comica pentru mine: ca viata este foarte plictisitoare. Sau urma sa fie asa… in orice caz, traseele pe care mi le indicau parintii, apropo de Fellini!, erau unele extrem de plictisitoare: trebuia sa ma fac inginer sau „un om bun pentru societate”. Atunci, normal ca am ales teatrul si filmul! Fiind un pusti destul de speriat, de la marginea unei tari, mi-am dat seama, la nivel „meta”, ca trebuie sa ma duc in zona aceea, unde nici o zi nu seamana cu alta.
Lumina „venea de la Moscova”?
Nu, lumina nu venea de acolo, era, pur si simplu, un loc unde puteai sa faci o scoala ca lumea si eu ma mindresc cu lucrul acesta: am fost printre cei 11 basarabeni care au reusit sa ia la facultate. Moscova nu este chiar atit de nasoala cum pare politic, are oameni de valoare in ceea ce priveste cultura, in ceea ce priveste arta.
Asta este o tara de care ar trebui sa scapam odata pentru totdeauna: ca nenorocirile vin de la rusi, uitind intotdeauna ca Rusia ne ofera o cultura uriasa.
Eu cel putin nu m-am suparat ca i-am citit pe Dostoievski sau pe Gogol in original. Nu m-am suparat ca am cunoscut niste oameni senzationali care mi-au fost profesori. Am cunoscut rautatile astea pe parcurs. Tin minte ca un foarte mare ziarist, caruia nu o sa-i dau numele si care a plecat de aici, a scris un articol foarte „interesant”, cind Teatrul National monta un Cehov. Scria el atunci, foarte „indirjit”, fiind tinar, inca: „Ne-am saturat de rusii astia! Cit dracu’ o sa ne mai tinem de rusii astia? Cum e posibil ca la citiva ani dupa revolutie sa se monteze Cehov?!”
A fost un soc pentru parintii dumneavoastra ca v-ati apucat de meseria asta?
N-a fost un soc, pentru ca diriginta venea deseori acasa si spunea: „Mai linistiti-l pe Ion, ca e clovnul clasei!” Stii cum, intotdeauna se gaseste unul care e mai histrionic de felul lui. S-au mirat, dar, in acelasi timp, nici nu s-au bucurat foarte tare, pentru ca e o familie simpla, cu niste traditii in care pamintul lucrat bine e conditia absoluta. Nici nu puteau sa inteleaga: Cum, acesta s-a rupt de noi si o sa faca si teatru si film? Cind m-au vazut primele dati la televizor sau m-au auzit la radio…
Le-a trecut oful!
Nu, nu le-a trecut, din contra! Tata a fost, de pilda, suparat pina la sfirsitul vietii pentru ca nu am apucat-o pe o cale, sa-i zic, crestineasca: adica sa cresc animale, sa lucrez pamintul, sa am o casa ca lumea… Adica, ce Dumnezeu, dom’le! Din punctul acesta de vedere, m-am bucurat foarte mult, pentru ca, profesor fiind, am cunoscut parinti care-si aduceau copiii si-i bagau cu forta in facultatile astea de teatru, stiind ca e o chestie de bonton. Ai mei nu au fost niciodata innebuniti cu ceea ce fac eu, desi aud, acum, din ce in ce mai multe. Bine, fratii si surorile mele se bucura mai mult si probabil ca se si lauda cu mine!
Fratii si surorile dumneavoastra, care sint raspinditi pe tot globul pamintesc, daca nu ma insel?
Am si la Mosocva, si la Galati, si la Hamburg, in Germania. Sintem cinci frati si cinci surori.
De ce ati venit in Romania imediat dupa 1990?
Azi ce data e? E 16! Uite, pe 19 mai 1990, se fac 17 ani de cind am semnat contractul cu Teatrul National din Iasi. A fost o doleanta a Teatrului sa vin sa lucrez. Plesu, pe timpul acela, era ministru al Culturii si a semnat acel transfer. I-am si spus acum, la Premiile „Gopo”, ca are o contributie la treaba asta. Nu intelegea si i-am zis ca era vorba de acea semnatura pe venirea mea la Nationalul iesean. E o chestie istorica, pentru ca era pentru prima oara cind un actor basarabean se angaja intr-un teatru romanesc.
Citeam undeva ca v-ati adaptat destul de greu cind ati venit in Romania…
Da, mai, culmea ironiei ca sindromul emigrantului mi se parea o chestie falsa. Ori nu este adevarat. Am trait toate acele etape din plin, a fost si agonie, a fost si extaz. In general, e greu sa te muti in alt bloc, daramite in alta tara. Nu m-am asteptat sa fie atit de greu. Eu si lucrez intr-un domeniu in care oamenii sint mai speciali, mai aprinsi, cu temperamente mai aprinse. A fost foarte greu, dar nu vreau sa insist acum pe felul in care este lumea teatrului.
Intr-un interviu povesteati o experienta avuta in anii ’90, cu un jurnalist care v-a spus ceva de genul: „E o piesa foarte buna, dar nu pot sa laud decit un roman”…
Am facut un Hamlet la Botosani, care a avut succes. M-am intilnit atunci pe un hol destul de intunecos, la Sibiu, dupa un spectacol, cu un ziarist destul de tinar, care mi-a spus: „Sa stiti ca Hamlet-ul dumneavoastra e mai bun decit al lui Tompa Gabor – tocmai aparusera amindoua –, dar nu pot sa scriu asta”. Si am zis: „Inseamna ca urmeaza sa fii un ziarist roman foarte bun!”
Ati zis cindva ca raportul Romania – Basarabia poate fi judecat cam ca o luna: Basarabia e partea luminoasa, iar Romania – cea intunecata.
Sau invers!
Era o concluzie desprinsa din experiente similare cu aceea pe care tocmai ati povestit-o?
Cred ca era un punct de vedere subiectiv. Bineinteles ca metafora e putin fortata. Era vorba de partea luminoasa pe care o stiu eu. Eu cu basarabenii mei stiu cum sa ma port, ori cu romanii nu stiam.. Era o scoala pe care trebuia sa o parcurg. Acum s-a mai luminat si in partea neagra a lunii. S-au mai pus becuri…
Aveti de gind sa va mutati la Bucuresti?
Nu! Niciodata! Urasc orasul acela. Din momentul cind ajung la Bucuresti – iar anul acesta am ajuns de nu stiu cite ori – cum am calcat in Gara de Nord, cum fac un psoriazis din acela psihologic. Nici daca ma-mbat nu pot sa ma indragostesc de Bucuresti! Fiecare oras are un target, cum se spune acuma. Moscova este un oras politic, Parisul este un oras al placerilor, si tot ce se petrece la Paris e dedicat placerilor! Londra este un oras al banilor, in care totul este sub egida banilor. Spune-mi tu ce target are Bucurestiul? Si din momentul in care un oras este o lalaiala de case, cu oameni rautaciosi care te scaneaza… Cind ai intrat undeva, omul acela incepe sa te scaneze: cit poti tu si ce poate sa traga el din tine. Din momentul in care scanarea s-a terminat, nu mai are treaba cu tine!
Si atunci apare psoriazisul…
Ha! Ha! Ha! E si un oras murdar. Eu acum am fost la Istanbul, orasul provebial al nostru, cu mizeria… Doamne, Dumnezeule, ce, se compara, domnule?! Si asta cica e metropola, e capitala unei tari!
Spuneati la un moment dat: „Sint deschis scriitorilor romani, dar nu gasesc ceva care sa-mi placa cu adevarat”. Recent, ati inceput sa jucati in filme care au la baza scenariile unor scriitori talentati. V-ati mai schimbat opiniile?
Scenariile dupa care am jucat eu – cele cinci filme – sint scrise de regizori. E si aici o problema, ca nu avem scenaristi. Corneliu Porumboiu isi scrie singur scenariile, si bine face. Eu, atunci cind dadeam acea declaratie, vorbeam insa despre dramaturgi. Intre timp am facut piese dupa Caraman, dupa Dumitru Crudu…
Dumitru Crudu marturisea recent ca il aduseserati la exasperare la cite scenarii ii dadeati la cos…
Nu i le-am aruncat la gunoi, dar am insistat foarte mult sa scrie altceva. Si iata ca Steaua fara Mihail Sebastian mi-a placut si am facut-o la Ateneul Tatarasi.
Apropo de aceste filme, A fost sau n-a fost? si Hirtia va fi albastra: e o forma de insanatosire faptul ca se scrie si se face film foarte mult pe subiectul tulbure al Revolutiei din ’89?
Absolut! Baietii astia – Porumboiu, Muntean – au simtit foarte pregnant ca trebuie sa spuna adevarul despre lucrul acesta si ca pina acum s-a mintit intr-un hal fara de hal. La Hirtia va fi albastra am avut un fel de documentare si am vazut filmari si imagini de la Revolutie, care nu au aparut niciodata pe post. Baietii astia au simtit sa vorbeasca despre Revolutie. Radu Muntean este un baiat extraordinar, care a simtit nevoia sa spuna un adevar. Si cred ca in Hirtia va fi albastra s-a vazut un adevar extraordinar: ca ne-am impuscat ca prostii unii pe altii si ca altii au profitat de lucrul acesta. E un film absurd acela, de o absurditate dureroasa. Porumboiu avea 13 ani cind a fost Revolutia, Radu Muntean era in armata atunci, plus Mitulescu, ca si el a facut un film. Si Mungiu a realizat acum un film foarte bun, care e selectionat la Cannes. Ei simt ca e un neadevar in spate. Cind ai o „parte intunecoasa” in spate, trebuie sa faci lumina acolo ca sa-ti fie luminos si-n fata. Sint niste lucruri pe care le lasam, le ametim, dar chestia asta te trage inapoi.
Ne intoarcem spre povestea autentica, odata cu acest nou val de regizori si scenaristi? Ne detasam de filmele de la inceputul anilor ’90, in care totul era exagerat, exacerbat?
Alea erau niste cacaturi! Se vede foarte clar lucrul acesta, ce Dumnezeu! Acum ma mai uit la televizor la unele din filmele de la inceputul anilor ‘90 si nu inteleg nimic: parca-i acelasi film, parca-s aceleasi personaje. Cu exceptia lui Nae Caranfil, ceilalti faceau niste nenorociri. Si urmeaza sa faca, in continuare, niste nenorociri! Am vazut ca au luat acum, la Centrul National al Cinematografiei, niste timpiti ca-ti sta mintea-n loc!
Ateneul din Iasi a creat viata
Ce s-a intimplat in istoria recenta, anume, acest scandal iscat in jurul Ateneului Tatarasi si al lui Benoit Vitse, v-a intarit convingerea ca exista si o parte intunecata a „lunii”?
Aici e o pata intunecoasa, in ceea ce-l priveste pe Benoit. Insist, Benoit e un personaj absolut fascinant, in felul lui de a conduce o institutie. Nu am aplecarea sa vorbesc despre el ca despre un mare artist, dar el e un manager si e un baiat care, spre deosebire de alti „manageri” culturali ai Iasului, a stiut sa faca un lucru din nimic. Pai, daca ati sti, el are o echipa de cinci oameni…
E relevant ca intr-un spectacol a jucat un pompier…
A jucat si un pompier. Si joaca si el, si joaca pe gratis! Iar acea institutie nu are nici un mijloc de transport ca lumea, ci doar o masina nenorocita din Franta, pe care o pune la dispozitie. Cu masina aia am batut toata tara: am fost si la Galati, si la Cluj, si la Timisoara, si-n Cehia! Eu am avut initial citeva reticente, dar in momentul in care am facut contractul pentru Morti si vii a fost senzational! Benoit este un om fenomenal, are citeodata niste propuneri la care nici nu ma astept. Cit de mult iubeste el urbea asta! Si iubeste si zona aia, Bas Ceaus, iubeste tiganii de acolo, se duce printre ei. El este totusi mult mai avansat in ceea ce priveste libertatea, egalitatea si fraternitatea – cele trei principii de care nu tinem cont niciodata.
Ateneul a creat dezbatere, acesta este rolul sau cel mai important?
A creat viata! Este o institutie care traieste. A creat dezbatere, a creat suspans si in viata culturala, dar si in cea reala.
Ion Sapdaru s-a nascut in 1961, la Dorotcaia, in Republica Moldova (pe teritoriul actualei Transnistrii). A absolvit Facultatea de Teatru de la Chisinau si Institutul de Film „Serghei Gherasimov” din Moscova.
Este angajat, prima data, ca actor al Teatrului din Chisinau, in anul al III-lea de facultate. In 1990 devine primul artist basarabean transferat de la Chisinau in Romania, la Teatrul National „Vasile Alecsandri” din Iasi. Multe dintre spectacolele regizate de Ion Sapdaru au obtinut premii la festivalurile de teatru din tara, indeosebi, la cel de la Galati.
Din 1996, lucreaza si cu Teatrul „Mihai Eminescu” din Botosani. A jucat, in ultimii ani, in mai multe filme: Codrii – regizor Vasile Pascaru; Un autobuz in ploaie – Stefan Brescanu, Pe aripile vinului – Corneliu Porumboiu, Calatorie la oras – Corneliu Porumboiu, A fost sau n-a fost? – Corneliu Porumboiu, Hirtia va fi albastra – Radu Muntean, California Dreamin’ (nesfirsit) – Cristian Nemescu.
In 2006, a primit premiul pentru cel mai bun actor la Festivalul de Film European de la Essonne, Franta (pentru rolul din A fost sau n-a fost?). In 2007, i s-a conferit premiul pentru cel mai bun actor in rol principal, la prima editie a Premiilor „Gopo” (A fost sau n-a fost?).
Ultimul film in care joaca Ion Sapdaru, California Dreamin’ (nesfirsit), se afla in competitia pentru premiul „Un Certain Regard” al Festivalului de la Cannes.