Nu pot sa nu spun de la bun inceput ca Ultimul caldarare o mare surpriza, una foarte placuta. De cat timp cochetai, Cosmin, cu ideea de a face film sau ideea a aparut pe neasteptate?
Cosmin Bumbut: Nu am planuit sa facem un film documentar. Initial, am aplicat la o bursa oferita de DOR cu un material video de 10 minute care trebuia sa raspunda la cateva intrebari jurnalistice. Insa, dupa prima luna petrecuta la Corcova, ne-am dat seama ca povestea lui Geo si a comunatii de romi caldarari nu incape in 10 minute. Cei de la DOR au fost de acord sa ne prelungeasca deadline-ul, iar noi am tot revenit la Corcova pentru o perioada de un an si jumatate.
Dupa ce am adunat mult material video si audio, interviuri cu bulibasa (care e bunicul lui Geo), cu unchiul lui, cu vecinii, cu primarul, cu directorul scolii, ne-am dat seama ca, daca vrem sa facem un documentar, e nevoie de mai multe momente de respiro, si ne-am reintors ca sa filmez mai multe scene din viata cotidiana: Geo mancand, Geo lucrand la casa, Marina spaland hainele etc.
Cum ati descoperit aceasta familie?
Elena Stancu: Am venit la Corcova dupa ce Serban Damboviceanu, proprietarul Cramei Corcova, s-a abonat la vederile* Teleleu si ne-a invitat la crama. Am avut drum prin Oltenia si ne-am oprit la Corcova cateva zile. Serban ne-a zis ca peste drum de crama e o comunitate de caldarari care lucreaza in arama si ca putem merge s-o vizitam daca vrem. Asa am ajuns la familia bulibasei, care are patru baieti, dintre care trei fac caldararie.
Zilele acelea am stat mai mult cu Cioaba, unchiul lui Geo, care lucra la un cazan. Il ajutau Ilie, fratele lui geaman, si Geo, baiatul lui Ilie. Intr-una dintre zile, Geo a venit la atelier imbracat in costum si pantofi luciosi. „Eu plec“, le-a spus. A iesit din curte, s-a urcat impreuna cu baiatul si cu sotia in duba portocalie si a plecat spre Franta. In urma lui, au ramas plangand in drum parintii, unchii si verii.
Atunci am aflat ca meseria lor traditionala, caldararia, se pierde, ca familiile nu mai au din ce sa traiasca si ca singura lor solutie e in Franta, la groapa de gunoi, sau in Belgia, la mere. Alte optiuni nu au, pentru ca isi casatoresc copiii pe la 12-13 ani si acestia abandoneaza scoala.
Cand Geo s-a intors in tara (stau doar cateva luni in Franta, apoi se intorc, apoi pleaca din nou), am facut un preinterviu cu ei inainte sa aplicam la bursa ca sa fim siguri ca sunt deschisi si ca sunt de acord sa ne lase sa le documentam vietile. Ni s-au parut niste persoanje faine: niste tineri care abia s-au mutat la casa lor si care vor sa-si faca un rost.
Ati avut niste modele de cinema documentar? V-ati sfatuit cu documentaristi de meserie sau v-ati urmat instinctele?
Cosmin Bumbut: Am studiat imagine de film si am vazut mai multe documentare de-a lungul timpului, dar nu pot sa spun ca ma atragea acest gen. Nu am avut in minte un anumit stil de a face documentar atunci cand l-am filmat pe Geo, mi-am dorit doar sa le spun povestea si sa ii las pe ei sa fie cat mai naturali cu putinta. Pe masura ce filmam si montam, am trimis filmul unor prieteni din industria filmului care m-au sfatuit sa scot o scena sau sa lungesc alta.
Pe urma, cand inscriam filmul la festivaluri, trebuia sa completez categoria regizor si multa vreme m-am intrebat ce face un regizor la un film documentar, pentru ca noi nu am regizat nimic. Pe urma am citit ca exista diverse feluri de documentar, ca unii regizori intervin sau recreeaza anumite scene. Noi nu i-am pus sa repete nici o scena din viata lor, nu am filmat nimic artificial, i-am lasat sa fie ei insisi si sa ne integreze si pe noi in vietile lor.
Intr-adevar, naturaletea cu care personajele traiesc in fata camerei e frapanta. Intelegi, dincolo de adresarile lor directe catre voi, ca aveti o relatie de incredere si de prietenie. Ce clapete ati apasat ca sa-i faceti sa se deschida?
Elena Stancu: De cand traim intr-o autorulota, ne-am obisnuit sa lucram fara sa simtim ca lucram. Ragazul pe care-l avem acum e un privilegiu. Am putut sta oricat la Corcova, fara sa fim stresati ca e scumpa cazarea sau ca trebuie sa ne intoarcem la Bucuresti, la celelalte treburi. Viata in autorulota costa putin: motorina, GPL-ul, mancarea de la supermarket si berea de la magazinul din sat. Suntem relaxati si avem timp sa ne imprietenim cu oamenii, sa intelegem cine sunt, ce vise au si cum e viata lor. Am ajuns la o intimitate cu Geo si cu familia lui la care n-am fi ajuns daca stateam la hotel si plecam din Corcova dupa o saptamana.
Caldararii ne-au primit in vietile lor, ne-au dat sa bem si sa mancam, au taiat pentru noi spetia (muschiul tiganesc pastrat doar pentru sarbatori), au impartit cu noi branza primita in schimbul caldarilor, ne-au facut o cafea cum numai ei stiu sa faca, ne-au pus Guta si ne-au invatat sa dansam, ne-au invitat la praznicul casei cand au taiat berbecul. Dupa cateva luni petrecute impreuna, am devenit prieteni.
Adunat, am stat sase luni la Corcova in 2015 si 2016, dar nu am filmat si nu am luat interviuri in fiecare zi. Au fost multe zile in care nu se intampla nimic: Geo era plecat sau era mahmur sau n-avea chef. Pentru noi nu era nici o problema, ramaneam in comunitate si beam o bere, ne intindeam la discutii si a doua zi vedeam noi daca se intampla ceva sau nu. Asa am aflat detalii despre viata lor si i-am cunoscut indeaproape.
Cosmin Bumbut: Referitor la clapeta bere! Tin sa precizez ca Geo nu ma lasa sa cumpar doar eu berea la PET: una o dadeam eu, urmatoarea el.
Spectatorul devine de la inceput constient ca nu va judecati personajele si, mai mult de atat, ca sunteti impotriva oricaror clisee – inclusiv (sau mai ales) a celor de corectitudine politica. Tot ce va doriti e autenticitatea. Asa e?
Cosmin Bumbut: Cred ca prima conditie daca vrei sa fii un fotograf sau un jurnalist bun e sa nu judeci. A doua, sa te feresti de clisee. Atunci cand ajungem intr-o comunitate noua, suntem deschisi sa vedem ce e cu adevarat acolo, sa intelegem lumea mai departe de clisee si de corectitudine politica. Pornim cu o foaie alba, pe care o umplem incet cu nuantele pe care le gasim acolo. Noi vrem sa spunem adevarul, ni se pare ca le datoram asta oamenilor care ne primesc in casele si in vietile lor.
Ne alegem personajele care sunt dispuse sa fie sincere – asta este foarte important! – si ne ferim de cele care incearca sa ne conduca povestea intr-o directie sau in alta, sa para ca sunt ceea ce nu sunt. Geo e un om extraordinar de sincer, care-si asuma ceea ce este, care are autoironie si ironie, care face cu ochiul si cliseelor, si corectitudinii politice. El e autentic, asa ca filmul despre el nu putea iesi decat autentic.
Filmul umanizeaza acest gen de personaj anonim si colectiv despre care si noi, si occidentalii auzim la stirile despre taberele de romi desfiintate de politie in Franta, facandu-ne sa ne inlocuim preconceptiile cu niste pareri reale. Ii vedem plecand cu provizii de carne la borcan, perne si antene de satelit, ii vedem facand vase de arama, dansand, ne devin repede simpatici. In ce stadiu v-ati dat seama ca filmul ar trebui aratat si in Occident? Aveti vreun plan in sensul asta?
Elena Stancu: Noi am facut acest film pe cont propriu, fara o casa de productie, fara distribuitor, fara sa ne gandim ce o sa facem cu el. Tot bugetul nostru a fost bursa de 1.200 de euro oferita de DOR. Bineinteles ca am vrea sa aratam filmul la cat mai multa lume din Romania si din Occident, dar nu stim cum sa facem asta. Ne-am inscris filmul la cateva festivaluri si a fost selectat la un festival din Bruxelles, dar mai mult decat atat nu stim ce ar trebui sa facem. Probabil dupa ce trece perioada cu festivalurile, o sa-l punem la noi pe site ca sa-l vada cat mai multa lume.
As vrea sa zic ceva legat de preconceptii. De fiecare data cand postam ceva pe Facebook legat de romi, incep sa curga comentarii rasiste, uneori atat de violente incat ne ingrozesc. Cred ca preconceptiile romanilor sunt hranite de ignoranta, pentru ca romanii nu-i cunosc, de fapt, pe romi, si de neasumarea responsabilitatii – pentru ca romii sunt saraci si vulnerabili din cauza ca noi, romanii, n-am fost in stare sa-i ajutam, sa-i intelegem si sa-i integram printre noi.
Am invatat din tutoriale gasite pe Google
A fost dificil montajul? Cum ati gasit fluenta si ritmul? Ati filmat mult?
Cosmin Bumbut: Eu nu stiam sa montez si facusem doar niste filmulete de 5-10 minute pentru cateva materiale multimedia pe care le-am publicat pe Teleleu.eu. Nu am vrut – si nici n-am fi avut resurse – sa lucram cu studiouri de postproductie, asa ca am invatat din tutoriale gasite pe Google cum sa montez si sa editez sunetul, cum sa prelucrez imaginea. In plus, mie imi venea cate o idee noaptea sau la cinci dimineata, asa ca nu aveam cum sa ma duc sa montez la program, de la 9.00 la 17.00.
In total, am avut vreo 30 de ore de material brut si multe cadre la care tineam au ramas pe afara. Inital, il filmasem si pe bulibasa, si pe unchiul lui Geo, si pe verii lui, si pe multi altii, dar era greu sa intelegi legatura de rudenie dintre ei si am taiat o parte dintre personaje. Cel mai rau mi-a parut de ciocanul din curtea casei lui Cioaba, unchiul lui Geo, era foarte fotogenic si a trebuit sa renunt la niste cadre frumoase.
Pentru ca am pornit in minte cu un material jurnalistic, filmul a fost foarte condensat la inceput si, dupa ce am montat primul sfert de ora, ne-am intors la Corcova ca sa filmez niste momente de respiro.
Ideea de a suprapune voci peste cadre statice a venit de la sine? E o gaselnita buna si induce ideea unui comentariu auctorial cu o zona de umor si de intelegere.
Elena Stancu: Eu am luat mai multe interviuri – in total, am avut 29 de ore de material audio – si ne-am gandit de la bun inceput ca nu vrem un narator, ca vrem sa-i lasam pe ei sa se povesteasca singuri si nici nu vrem fete care sa vorbeasca tot timpul in cadru. Apoi, Cosmin a aranjat in Final Cut cadrele care i-au placut, peste care a suprapus sunetul selectat de mine, pe care il impartisem pe capitole: caldararia, casatoria, strainatatea, scoala, familia etc.
Unele subiecte le-am reluat de mai multe ori. De exemplu, povestea cu noaptea nuntii ne-au spus-o de trei ori, dar am ales ultima varianta, care era cea mai intima si mai detaliata. Atunci nici macar nu ne-am dus sa le luam un interviu, ci am mers sa bem o bere cu ei – a doua zi plecam si ne luam la revedere. Si atunci, din senin, Geo a inceput sa ne povesteasca si sa „joace“ pentru noi noaptea nuntii.
Bineinteles, nimeni nu se asteapta ca un film de Cosmin Bumbut sa n-arate bine. Cat de mult te-ai jucat cu aspectul vizual sau cat de mult ai incercat sa-l tii in frau?
Cosmin Bumbut: Nu m-am gandit ca filmez, ci ca fotografiez. Cand puneam aparatul la ochi, compuneam cadrele ca si cum as fi facut fotografii. Cel mai greu mi-a fost sa nu vorbesc in timp ce filmez, pentru ca sunt obisnuit sa vorbesc cu oamenii in timp ce fac fotografii. Nu m-am gandit deloc la aspectul vizual, m-am straduit doar sa nu tremur prea tare, sa nu respir si sa nu tusesc. Uneori ma gandeam ce o sa faca personajul din cadru, unde va merge si incercam sa-i anticipez miscarile si sa nu ratez actiunea.
Au existat multe scene regizate? Ati tras si duble?
Cosmin Bumbut: Cum iti ziceam, nici nu stiam ca as putea regiza ceva intr-un film documentar, asa ca n-am reconstituit nimic si n-am tras nici o dubla. Multa lume m-a intrebat daca scena din dimineata plecarii, cand Marina si Geo se trezesc, e regizata. Nu e regizata: Geo mi-a spus ca se vor trezi la sapte dimineata si la sapte fara cinci eram in fata usii lor si am apasat direct pe clanta, pentru ca stiam ca dorm cu usa descuiata. Nici nu nimerisem expunerea, asa ca se vede in timpul secventei ca schimb setarile.
Ai spus inainte de interviu ca o sa mai faceti un film. Va fi despre aceeasi familie?
Elena Stancu: De un an documentam o parte dintre proiectele din Romania sprijinite de Ambasada Norvegiei si am gasit doua subiecte care ne preocupa. Unul e legat de integrarea in scoala de masa a copiilor cu sindrom Down, altul despre destinul tinerilor care traiesc pe strada. Am gasit cateva personaje si ne gandim sa ne intoarcem la ele.
Ce avantaje are cinemaul fata de fotografie? E cinemaul in dezavantaj pentru ca e mai scump?
Cosmin Bumbut: Nu pot sa vorbesc de un avantaj neaparat, pentru ca sunt doua mijloace diferite de expresie si iti asumi de la inceput abordarea unui subiect intr-un fel sau in altul. Cred insa ca e mai usor sa redai o stare printr-un cadru de film decat printr-o imagine statica, pentru ca poti sa auzi si sa vezi miscarea. De cele mai multe ori, fotografiile documentare au nevoie de explicatii foto ca sa intelegi pe deplin ce se intampla acolo.
Nu mi se pare ca azi, cand tehnologia a devenit tot mai accesibila si poti filma cu un aparat foto, cinemaul este mai scump decat fotografia. Mai ales daca faci un film pe principiul Do it yourself, asa cum e Ultimul caldarar, unde nu am platit postproductie sau sunetist.
Sunt aproape patru ani de cand colindati Romania cu autorulota. Mai aveti energie si entuziasm pentru alti patru ani?
Elena Stancu: Cred ca acum cel mai greu ne-ar fi sa traim intr-o casa si sa stam locului. Multa lume ne intreaba cat mai dureaza proiectul, dar nu e vorba de un proiect, ci de viata noastra. Noi ne-am mutat intr-o autorulota pentru ca altfel nu am fi putut sa lucram la proiecte pe termen lung. Nu am vrut nici sa fim boemi, nici sa plecam intr-o aventura, dar altfel nu ne-am fi permis sa stam sase luni la Corcova si sa facem un film despre Geo. Asa ca avem in continuare energie si entuziam si suntem fericiti ca avem privilegiul sa lucram doar la subiectele in care credem.
* Traim din burse, din colaborari si din abonamentele la vederi. O data la doua saptamani, Cosmin trimite o vedere din locurile in care calatorim. Dimensiunea unei vederi este de 10×15 cm; aceasta este printata si semnata de Cosmin si trimisa in plic cu Posta Romana din zona in care a fost facuta. Banii din donatii sunt folositi pentru documentarea subiectelor la care lucram.