Țara moartă, remarcabilul eseu cinematografic regizat de Radu Jude și produs de HiFilm Productions (pe ecrane din 25 august 2017) ne pune în față o oglindă și ne obligă să (ne) privim în ea.
Aparent, ce face Jude e simplu, dar paradoxal și de mare rezonanță. El suprapune peste cele aproximativ 400 de fotografii montate de Cătălin Cristuțiu, realizate de Costică Acsinte (1897-1984) și alese din cele 8.600 de fotografii descoperite de Cezar Mario Popescu, o coloană sonoră abil alcătuită de Dana Bunescu din fragmente de discursuri carliste și legionare, cântece legionare, buletine de știri din epocă și, mai ales, fragmente din jurnalele medicului și scriitorului evreu Emil Dorian.
Dorian a locuit în București și, începând din 1937, a simțit nevoia – sub presiunea vremurilor – să noteze zilnic aspecte din viața tot mai dificilă a populației evreiești. Însemnările sale au continuat până după război și au fost publicate recent în trei volume: Jurnal din vremuri de prigoană (1937-1944) la Editura Hasefer, Cărțile au rămas neterminate (1945-1948) și Cu fir negru de arnici (1949-1956), ambele apărute la Editura Compania. Radu Jude alege să citească el însuși fragmentele lui Emil Dorian, cu tot riscul unei voci nelucrate pentru așa ceva, nu doar pentru a-și delimita clar poziția, dar și pentru a lega mai bine trecutul de prezent.
Montajul pune, deci, la un loc imagini și sunete din perioada 1937-1946, alese astfel încât fiecare fotografie să corespundă cronologic materialului sonor.
Aparent, așa cum sugerează cea de-a doua parte a titlului, cele două lumi sunt paralele. Orășenii din Slobozia, care vin să se tragă în poză la Foto Splendid (cabinetul foto deschis de Acsinte după ce a participat și fotografiat Primul Război Mondial) nu au nici o legătură cu persecuțiile evreilor de la București sau cu pogromul de la Iași. Dar, așa cum mărturisește și în colțurosul interviu de mai jos, Jude e convins că istoria se ascunde mai ales în pliurile reprezentărilor trecutului în care ea nu pare vizibilă. Astfel, orice reprezentare a trecutului amprentează tot ce s-a întâmplat în perioada respectivă. Deci, chiar dacă se străduiește să nu creeze o comunicare directă între imagine și sunet, pentru spectator (dat fiind modul natural de a percepe un film, care cere ca imaginea și sunetul să corespundă unei referințe comune) acestea ajung să fie percepute împreună și să îmbine, imersându-l pe spectator în trecut. Vizionarea acestui eseu e un experiment cu valoare terapeutică.
Care e scopul? Nu acela de a-i învinui post-factum pe subiecții fotografiilor de nepăsare și indiferență – deși nu toți sunt surprinși tăind porcul, îngropându-și copilul sau făcând plajă; în unele poze soldații români și cei germani se supun indicațiilor lui Acsinte (care în cabinetul lui era și el regizor) și chiar par să se distreze împreună, în timp ce banda sonoră spune cu totul altceva, unele detalii fiind îngrozitoare.
Dorința cineastului e să-i facă pe spectatori să înțeleagă că și ei, poate, trec cu indiferență pe lângă pericole care încă există, ca rasismul și antisemitismul. Cel mai dăunător, spune psihologia, e să încerci să ascunzi lucrurile problematice, să le refulezi, pentru că ele se întorc mai târziu și răbufnesc în moduri neașteptate. Jude și-a făcut de câțiva ani încoace o datorie din a scoate de sub preș evenimente și defecte de care nu ne place să ne amintim pentru că ne strică imaginea de sine (ușor de psihanalizat: înseamnă că imaginea noastră de sine e proastă). A expus rasismul în Aferim! (unde arăta că romii sunt marginalizați de sute de ani), a vorbit despre antisemitism în Inimi cicatrizate (unde intervenea asupra literaturii lui Max Blecher, insistând intenționat pe antisemitismul epocii), ca pe urmă să se mute în teatru și să trateze tema rasismului în Ali: frica mănâncă sufletul, de R.W. Fassbinder (Teatrul Apollo 111 din București) și în Controversa de la Valladolid, de Jean-Claude Carrière (Teatrul Național din Timișoara).
În prezent, Jude e în montaj cu noul său lungmetraj de ficțiune turnat vara asta, care are un titlu voit provocator (luat de la Mihai Antonescu) și care face referire, în ramele prezentului, la masacrul de la Odessa din 1941, când armata română (pe atunci aliată cu armata germană) a ucis aproximativ 20.000 de evrei.
Radu Jude nu are prea multă delicatețe și nici nu și-o dorește. Lucrurile pe care le are de spus le spune abrupt, fără menajamente. E convins că nu putem progresa ca nație fără a recunoaște unde am greșit. Dovada că rănile sunt deschise sunt unele reacții virulente pe care le-au generat Aferim! și Țara moartă, manifestate nu atât prin contraargumente, cât prin atacuri directe la adresa cineastului, aruncate anonim pe internet. Spiritele s-au încins și mai mult după ce, invitat la postul de televiziune Digi 24 ca să vorbească despre Țara moartă, Jude a afirmat: „Mulți români sunt antisemiți și rasiști și ar vota pentru expulzarea sau ghetoizarea romilor“, despre referendumul privind familia amintind în trecere că este „mizerabil“.
Cineastul nu a ascuns aceste reacții vitriolante, chiar le-a dat expus pe Facebook, anunțând că va oferi un premiu de 100 de lei celui mai expresiv mesaj împotriva sa. Iată câteva dintre aceste mesaje:
„De unde a mai apărut și această Judă tăiată împrejur, ca pe pământ românesc să-și permită să ia la mișto și să denigreze acest neam, precum și valorile, tradițiile și obiceiurile sale?“
„Concluzia acestui tâmpit: «Dacă îți aperi casa, familia și moștenirea sau munca ești rasist!!! Dacă îi iubești pe străini, hoți și păgâni și rămâi în zdrențe pentru a fi omenos cu dracii ești un om deschis la minte!!!» Hai sictir cu tot cu sponsorii tăi jidani!“
„Nu vreau să-l jignesc, cu toate că am fost făcut mizerabil, dar chiar credeți că mă interesează părerea acestui «mare regizor»? De ce se publică părerile tuturor neaveniților? Acești «formatori de opinie» trebuie izolați și prostiile debitate de ei să nu fie mediatizate. Avem destul gunoi pe străzi, prin parcuri etc. ca să ne mai întâlnim și prin mass-media cu el, fie ea video, virtuală, scrisă etc.“ , a comentat cineva la interviul pe care Jude l-a dat în „Cotidianul“.
„Habar nu am cine e omul. Nu am nici cea mai vagă idee ce regizează, nu mă interesează și nici nu mă va interesa vreodată. Un lucru e cert: ori e țigan, ori e homosexual, ori e vândut, ori combinări ale celor trei variante luate câte două ori toate simultan. Întrebare: de ce contează părerea lui? De ce ne-am bate capul cu acest necunoscut? Ca el sunt grămezi. Soluția: ignorați-l.“
„Micuțul Jude vrea să fie un «mare Jude». Cum? Dându-și cu părerea. O trompetă a corectitudinii politice și a minciunii istorice.”
Actorul și profesorul Florin Zamfirescu a intrat și el în acest cor al celor care l-au înjurat pe Radu Jude fără să fi văzut filmul, comentariul său fiind ambiguu: „Sunt mai echilibrat, cred. Toate acestea sunt teme provocatoare. Nu se comentează realități, ci prezumții. Eșafodaje, iar cine răspunde cade în capcană. Lupii urlă în pustiu, fiindcă nu le răspunde nimeni…“.
Presa de specialitate de la noi a fost foarte laudativă cu Țara moartă. Și cronicile străine apărute după premiera mondială de la Festivalul de la Locarno (din secțiunea Signs of Life!) sunt elogioase. De pildă, „The Hollywood Reporter“ scrie că filmul „are o idee dezarmant de simplă, executată cu un simț artistic îndrăzneț care unește experimentul și tehnicile documentarului tradițional, Jude reușind un lucru rar, o operă foarte accesibilă, dar complexă, ambiguă și valoroasă pentru arta filmului.“
Țara moartă a fost văzut în România, din 25 august până în 3 septembrie, de 2.959 spectatori.
Radu Jude: „Există lucruri în trecutul nostru recent care nu sunt încheiate”
Ce a fost mai întâi – ideea de a face ceva cu pozele lui Costică Acsinte sau ideea de a continua tema antisemită din Inimi cicatrizate?
Mi-am dorit întâi să transform pozele lui Costică Acsinte într-un film și, de-a lungul timpului, am avut mai multe idei, abandonate pe drum. Și cum lucrul ăsta se întâmpla în timp ce mă documentam pentru viitorul meu film, intitulat Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari (care discută, oblic, crimele în masă comise în timpul regimului mareșalului Antonescu), legătura s-a făcut de la sine, mai ales când am descoperit jurnalul medicului Emil Dorian.
Apropo, Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari este un citat exact din Mihai Antonescu. El nu reprezintă ceea ce cred eu despre români, așa cum insinuează unii și alții pe internet. Dacă cineva e deranjat de titlu, cred că ar trebui să fie deranjat mai degrabă de cel care a rostit fraza respectivă și de contextul în care a făcut-o.
La una dintre proiecțiile filmului ai evitat să-ți dezvălui interpretarea asupra titlului Țara moartă, dar ar fi înșelător pentru spectator să spună țară moartă = țară fără speranță. Mai e ceva dincolo de ideea de țesuturi morale moarte și de aceea că orice reprezentare a trecutului e un experiment mort?
Nu, în nici un caz nu aș folosi expresia „țară fără speranță“. Dar tot nu m-aș apuca să explic ce am vrut cu titlul ăsta, dincolo de referința la Clasa moartă de Tadeusz Kantor (n.red.: cea mai importantă montare a regizorului polonez Tadeusz Kantor, din 1975, despre imposibilitatea întoarcerii în trecut și în propria copilărie).
În definitiv, fiecare ar trebui să-l interpreteze cum vrea. Există și un subtitlu, cel puțin la fel de important: „fragmente de vieți paralele“.
El dă cheia întregului film și ar trebui să blocheze, cred, interpretările generalizante.
E șocant pentru spectator să vadă că ai intuit încă de la Inimi cicatrizate pericolul antisemitismului de azi. Bănuiai ca pericolul vine din față, nu doar din urmă?
Nu cred că e vorba de vreo intuiție, pur și simplu există lucruri în trecutul nostru recent care nu sunt încheiate, depășite. Rasismul, naționalismul și antisemitismul sunt doar cele pe care le-am putut eu observa.
Poți risca un pronostic pentru viitorul apropiat? Cât mai rezistă PSD-ul sau Trump?
Nu știu.
Țara moartă pare o introducere la Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu. Ce te atrage la genul ăsta de documentar found-footage?
Filmul lui Andrei Ujică este o capodoperă, nu cred că poate încăpea comparație cu Țara moartă.
În ceea ce privește interesul pentru found-footage, da, Ujică are un merit uriaș, pentru că este primul cineast român care a practicat acest gen. Importanța lui este foarte mare. Apropo, Andrei Gorzo a scris un studiu foarte bun despre Videograme dintr-o Revoluție, filmul realizat împreună cu Harun Farocki.
Filmele de montaj reprezintă un întreg continent care, pentru foarte mulți dintre noi, rămâne încă de descoperit: sunt multe filme de acest fel care nu au avut parte de expunerea pe care ar fi meritat-o, iar internetul este un instrument grozav pentru a le putea vedea.
Ce mă atrage la acest gen? Cred că posibilitatea de a avea în același timp un discurs despre lume și istorie, și unul despre imagini, despre practica înregistrării și a folosirii imaginilor.
Ce ți-ai propus cu noul lungmetraj, filmat în această vară? Ce fel de imagine ai despre istorie – o bibliotecă, o dioramă sau un film?
În filmul cel nou mă raportez mai degrabă la problemele reprezentării trecutului prin film. Asta cred că e una din temele lui principale – pentru mine, cel puțin. Despre istorie n-am o imagine personală, ci una de împrumut – cea a lui Walter Benjamin, care vorbește de „o singură catastrofă ce îngrămădește neîncetat dărâmături peste dărâmături“.
În interviurile de la Cea mai fericită fată din lume spuneai că în cel mai rău caz oamenii vor spune despre el: „Uite cum arăta Piața Universității pe atunci“. Ideea că imaginea arhivează istoria o ai de când ai început să vezi filme?
Am spus așa ceva? Se poate, cine știe. Ideea pe care o am e întrucâtva diferită: ceea ce este arhivat ascunde ceea ce nu s-a arhivat. Știu că e un truism, dar asta cred.
Reacțiile agresive pe care declarațiile tale de la Digi 24 (de bun-simț, de altfel) le-au suscitat nu fac mai bună reclamă filmului decât campania de marketing?
Nu mi-e simpatic marketingul, în general, cu atât mai mult cel pentru produse culturale, iar cel pentru filmele mele mă jenează profund. Spun sincer și brutal că nu mă interesează.
Cum comentezi atacurile agresive asupra ta făcute de oameni care nu au văzut filmul?
Sunt cât se poate de relaxat, consider că e OK ca oricine să își exprime un punct de vedere, indiferent cât de argumentat este el sau nu. În plus, nu trebuie să fii Flaubert sau Caragiale ca să te bucure spectacolul prostiei. E și pentru mine o mare sursă de amuzament să citesc comentarii injurioase și cretine la filmele mele (care, de altminteri, pot fi desființate foarte ușor și în mod inteligent).
Mi-ar părea rău ca acest spectacol să nu mai existe.