În lungmetrajul de debut, Un pas în urma serafimilor (pe ecrane din 22 septembrie 2017), Daniel Sandu se inspiră din propria experiență de elev seminarist și prezintă o lume care pentru profani e cu totul inedită, fiind populată de lucruri nu prea ortodoxe – manipulare, minciună, abuzuri. Nici despre credință nu prea e vorba în el, cât despre dezvrăjirea unui tânăr care e provocat de viața în seminar la o poveste de creștere. După cum explică regizorul în interviul de mai jos, intenția nu a fost de a ataca Biserica Ortodoxă, ci de a spune o poveste personală și autentică. Cu excepția lui Vlad Ivanov (care îl interpretează pe părintele diriginte Ivan), distribuția numără nume prea puțin sau aproape necunoscute – Ștefan Iancu, Ali Amir, Alfred Wegeman, Ștefan Mihai, Niko Becker, Ilie Dumitrescu Jr., Cristian Bota, Marian Popescu, Radu Botar. Filmul e produs de Ada Solomon prin HiFilm Productions.
Când te-ai hotărât să faci un film despre experiența de elev seminarist?
Când am descoperit reacțiile prietenilor la poveștile mele din seminar. A fost un proces de ani de zile în care am tot povestit și la un moment dat mi-am zis că povestea merită spusă și sub forma unui film. În 2004 m-am mobilizat și am scris primul draft al poveștii, care avea peste 200 de pagini. Motivul principal pentru care am făcut filmul a fost faptul că găsesc povestea grozavă, iar că am mai și trăit-o îi dă autenticitate. Am vrut să fac un film despre acei tineri isteți și frumoși, „aleși“ pentru a fi pregătiți și educați pentru o misiune delicată.
E corect să-l considerăm pe Gabriel alter-ego-ul tău?
Gabriel e construit în proporție de peste 80% pe experiența mea. Sunt, însă, câteva lucruri prin care nu ne asemănăm, de pildă faptul că n-am dat nici o declarație despre vreun coleg, profesor sau orice altă persoană. În scenariu am simțit nevoia ca el să cunoască înfrângerea, ca să las publicul să experimenteze senzația de compromis. Odată făcând această mișcare, Gabriel are pe umeri povara alegerii: va continua drumul preoției cu sufletul pătat de compromisuri sau va alege un alt drum? Mai sunt alte mici diferențe dintre noi, cea mai flagrantă fiind că Ștefan Iancu, actorul care-l interpretează pe Gabriel, e mai frumușel decât eram eu.
Mă așteptam ca până la urmă Gabriel să renunțe la seminar.
Renunțarea era o temă pe care am întâlnit-o în câteva workshopuri la care am participat. Multe persoane, în special din străinătate, mă întrebau: „N-ar fi mai simplu să renunțe?“. Nu chiar. Printre altele, problema e că renunțarea nu e compatibilă cu firea mea. cel puțin nu fără luptă. N-am renunțat nici când eram la seminar. Am luptat până m-am văzut cu diploma de bacalaureat și cu atestatul în mână. Prin urmare, nici Gabriel nu prea avea cum să renunțe. Da, poate fi trântit la podea, dar după aia se ridică, se scutură și continuă lupta.
Doar din ambiție ai ținut să termini seminarul dacă nu era cum te așteptai?
Mutarea la alt liceu nu era chiar floare la ureche din cauza programei școlare diferite. Trebuia să dai niște examene de echivalare la materii pe care în seminar nu le parcurgeai decât în primul an (matematică, fizică, chimie, logică etc.), iar celelalte materii laice aveau o programă sumară la noi, din cauză că aveam încă vreo 12 materii de specialitate. Plus că aveai nevoie și de susținerea părinților. Alt motiv era că, din moment ce am fost admis acolo, voiam să și termin acolo. Era ambiția mea.
Am auzit odată că „Nu poți conecta puncte privind înainte, ci doar privind înapoi“. Dacă n-aș fi mers la seminar, nu mi-aș fi descoperit pasiunea pentru filme, nu mi-aș fi dezvoltat ambiția și abilitatea de a lupta pentru ce îmi doresc, și n-aș fi trăit povestea care mi-a servit ca subiect de film aproape două decenii mai târziu.
În contextul în care iese filmul (Biserica Ortodoxă e mai compromisă ca oricând), multă lume se așteaptă ca el să arunce paie pe foc.
Dacă scopul meu ar fi fost să atac Biserica, aș fi făcut un documentar sau aș fi păstrat numele reale ale personajelor. Dar mi-am propus să spun o poveste grozavă bazată pe fapte reale. Profesia mea e mai degrabă de povestitor. N-o să renunț la o poveste de teamă că aș putea deranja vreo instituție sau pe susținătorii ei, mai ales când acea poveste e bazată pe experiența mea reală. Nu îl consider un film împotriva Bisericii, ci un film despre tineri și despre maturizare, despre conflictul dintre tentațiile adolescenței și codul unui sistem.
Sunt oameni care își exprimă dezaprobarea (deși n-au văzut filmul), considerând că a fost făcut pentru a ataca o instituție pe care ei o idolatrizează. Alții se așteptau să fie un omagiu adus instituției respective, un film „formator de opinie spirituală creștină“, și acum sunt contrariați. Nu cred că filmul va stârni mari controverse. În primul rând pentru că filmul românesc și Biserica Ortodoxă au target-uri diferite. Nu prea se amestecă publicul lor cu al nostru. Iar contextul lansării e o coincidență. Dacă îl lansam anul trecut, ar fi coincis cu scandalul Episcopului Tomisului. În aprilie 2017, când am hotărât data lansării, am anunțat-o în luna mai, după care au apărut scandalurile din sânul Bisericii. Mai degrabă aș spune că premeditarea s-a făcut în sens invers.
Filmul nu vorbește direct despre credință, ci oferă un tablou inedit al anticamerei slujitorilor Bisericii, unde primează alte lucruri, deloc ortodoxe – lupta pentru putere, manipularea, minciuna, turnătoria, viciile. Ai avut și tu un șoc intrând la seminar?
Sunt mai pasionat de jumătatea pământească a relației dintre om și divinitate, pentru că oamenii sunt foarte capabili când vine vorba de slăvit, dar, când vine vorba de trăit, au de înfruntat pe pământ tot felul de obstacole, provocări, tentații care le scot la iveală adevărata fire. Toți greșim și fiecare își trăiește viața conform propriei scale de valori. Din aceste situații se nasc poveștile pe care le găsesc atât de interesante încât să vreau să le spun mai departe.
Acest tablou al anticamerei slujitorilor Bisericii a venit din întrebarea firească „cine sunt acești oameni îmbrăcați în reverendă în fața cărora milioane de oameni își deschid sufletele și, uneori, chiar și buzunarele?“. Nu toți colegii erau ca mine, nu toți încălcau regulile, nu toți erau de acord cu mine și cu grupul meu de prieteni rebeli. E normal să fie așa și îi respect în continuare. Mulți dintre ei sunt acum preoți și unii sunt așa cum îmi imaginez că ar trebui să fie un preot.
Șocul pe care l-am avut când am intrat la seminar a venit probabil din cauză că aveam așteptări mult mai mari. Am fost surprins să văd că unele lucruri nu se leagă sau nu funcționează la un grad de credibilitate pentru a le putea asimila. Țin minte prima dată când am pășit pragul altarului din paraclis. Întâmplarea făcea că până în acel moment nu avusesem ocazia să intru într-un altar bisericesc. Era o zi când nu mai rămăsese nimeni la rugăciune în paraclis și am vrut să văd ce e dincolo de ușile arhierești. Am pășit cu teamă și respect, iar primul lucru care m-a izbit a fost senzația de backstage, spatele altarului arăta ca un decor de scenă susținut suplimentar de două bârne din lemn. Am reprodus experiența în film. Șocul propriu-zis a fost, de fapt, cu oamenii – contrastul dintre respectul pe care-l impun veșmintele preoțești și felul cum se poartă unii dintre aceștia. Ei n-au încercat să ne câștige respectul, ci să ni-l smulgă.
Ai putea dezvălui una din întâmplările reale reproduse foarte fidel în film?
Da, dar încerc să evit un spoiler. E scena când părintele Ivan vrea să afle „cine a pocnit petarde în dormitor“. Până în acel punct, în povestea reală îl admiram pe părintele Ivan pentru că era carismatic și prietenos, era dirigintele nostru și ne promisese din prima zi că va fi alături de noi și ne va „păstori până la sfârșitul seminarului“. Or, în acea scenă mi s-a rupt filmul, a fost un șoc psihologic greu de asimilat că acel om, preot, a fost capabil de așa ceva. Ba mai mult, luni întregi am trăit cu impresia că am fost cu adevărat vinovat, pentru că prin greșeala mea (de a pocni petarde în dormitor) l-am împins pe preot să facă acel gest. Până când am început să procesez că, de fapt, ceea ce făcuse domnia sa era greșit și nu avea dreptul legal și, mai ales, moral să facă.
Filmul e pe de-o parte un soi de Full Metal Jacket, căci preotul Ivan are într-un fel dreptate încercând să impună ordinea și disciplina, dar el însuși e fructul stricat care-i strică pe ceilalți, și e în același timp o poveste de creștere din care nu toți tinerii eroi cresc până la capăt. A fost această amibiguitate intenționată?
Cine e personaj negativ și cine pozitiv? Nici unul. A fost intenționată, dar n-o văd ca pe o ambiguitate, ci suspect de limpede. Nu cred în personaje pozitive și negative, pentru că oamenii sunt buni și răi deopotrivă. Preotul Ivan are intenții bune, dar metodele sunt greșite. Era să spun neortodoxe, dar, culmea, sunt regretabil de ortodoxe. Pentru mine filmul e un fel de Breakfast Club românesc. Diferența constă în complexitatea filmului, pentru că a trebuit să împletim teme importante ca adolescența, maturizarea, valorile, credința etc. și a trebuit să le îmbinăm aproape simultan în majoritatea scenelor.
Câți dintre colegii tăi de seminar ți-au părut realmente motivați de alegerea lor?
Când am intrat la seminar aveam 15 ani, arătam de 12 și eram un puști obișnuit, cuminte, politicos, care n-avea decât intenții bune și curiozitate.
Nu eram golan, nu eram nici măcar popular, unde mai pui că purtam și ochelari. Pe parcurs m-am schimbat. Am mers la seminar pentru că îmi doream să devin preot, doream să învăț să ajut oamenii pe plan spiritual – și pe alte planuri dacă se putea.
Ce am descoperit, cel puțin în cercul meu de prieteni, era că toți veniserăm să ne facem preoți, dar din motive diferite. Unul era dintr-o familie înstărită și cu un prieten de familie preot cu afaceri de succes în domeniul materialelor de construcții. Altul venise pentru că mama lui era studentă când a rămas însărcinată și, nefiind căsătorită, a fost crescut de bunici. Bunicul fiind preot, l-a educat într-un mediu bisericesc, și astfel colegul dezvoltase un fel de „datorie“ față de bunic. Alt coleg venise ca să scape de-acasă unde mânca bătaie de la taică-su. Deci fiecare cu motivele lui. Probabil că unele lucruri se întâmplă într-un anumit fel nu neapărat din cauza sistemului. Mi s-a părut că la 13-14 ani nu prea ești pregătit să alegi un drum pentru tot restul vieții. Eu, când mi-am dat seama că nu vreau să mai devin preot, am intrat în conflict cu toată lumea: cu părinții care începeau să fie dezamăgiți de alegerile mele, cu profesorii care spuneau „păi, dacă nu vrei să te faci preot, să eliberăm locul pentru cineva care își dorește preoția“ șamd.
Mi-au plăcut spalierele din paraclis, pe urmă am aflat că ați construit paraclisul într-o fostă sală de sport care fusese mai demult capelă. Nu m-am gândit la relația Vechiul Testament peste care a venit Noul Testament, dar mi-a plăcut ideea de navă-școală. Cât de importante au fost locațiile și cât de greu le-ați găsit?
OMG… sau Oh, Doamne!, ca să mă exprim în context. A fost una din primele provocări ale echipei de producție. Echipa de scouting locations a cotrobăit peste tot. Locațiile erau vitale atât pentru efectul filmului asupra spectatorilor, cât și pentru atmosfera în care lucrează actorii, cărora am dorit să le ofer o experiență cât mai autentică.
Locația-nucleu – clădirea seminarului teologic – nu s-a lăsat ușor de găsit. Gândul inițial era să filmăm în locația reală, dar nu s-a putut. Echipa a căutat în multe orașe o clădire care să întrunească nevoile scenariului, una fiind ca acea clădire să nu fi fost alterată de vremurile actuale, pentru că acțiunea filmului se petrece la mijlocul anilor ’90.
După multe căutări am reușit să găsim la Câmpulung Muscel o clădire nu doar superbă, ci și potrivită, dar directorul n-a mai vrut să ne lase să filmăm. După multe peripeții între Câmpulung și Pitești, deși ne apropiam de prima zi de filmare și încă n-aveam asigurată locația-nucleu, am reușit să găsim un liceu în Focșani care s-a dovedit a fi exact ce doream. Mă plimbam prin clădire, studiam fiecare colțișor cu echipa și cu DoP-ul George Dăscălescu și zâmbeam încontinuu pentru că simțeam că aia e locația de care aveam nevoie. Colegiul Național „Unirea“ din Focșani.
Ai ajuns greu la această distribuție foarte bună? De ce ai dorit figuri mai puțin cunoscute?
Pentru personajul părintelui Ivan mi l-am dorit pe Vlad Ivanov încă de când l-am văzut în 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile. Am fost convins că e cel mai potrivit să dea viață personajului Ivan și a făcut-o fantastic de bine.
Ne-am gândit că putea fi „locomotiva“ distribuției. Adică să fie singura „vedetă“, iar ceilalți să fie actori proaspeți; chiar și pentru personajele mai în vârstă am căutat să evităm reflexul de a distribui primele opțiuni. Aici a intrat în scenă directoarea de casting Floriela Grapini, care a înțeles foarte bine ce încercăm să construim. Ea are un fler extraordinar la actori. Am lucrat împreună aproape trei luni, testând și retestând actori și neprofesioniști. După casting au urmat repetițiile. Mulți dintre băieți erau încă elevi de liceu și n-aveau experiență. A fost fantastic. Altă provocare a fost să-i ținem în frâu. Dar de asta era nevoie, pentru ca ei să poată reda atmosfera pe care ne-o doream.
Imaginea e cu totul remarcabilă, cu contrastele și spațiile aburite care pun în ecuație rigiditatea mediului și o anume metafizică.
Fiecare film pe care-l încep are o primă etapă pe care o numesc „alegerea celor trei Magi de la Răsărit“. Directorul de imagine e Magicianul, monteurul e Oracolul, iar compozitorul e Vrăjitorul. Pe Magicianul filmului, adică pe DoP-ul George Dăscălescu, l-am cunoscut în 2010, când pregăteam acest proiect, într-un workshop la Andrzej Wajda în Varșovia. Am descoperit că avem aproape aceleași gusturi, valori și așteptări de la un film. La care se adăuga ambiția de a face filme care să le ofere spectatorilor o experiență spectaculoasă vizual și nu numai. De atunci am început să dezbatem care ar fi cel mai bun mod de a filma.
George e principalul arhitect al imaginii filmului. Mie imaginea mi se pare absolut superbă. Acest adjectiv însă a fost foarte greu de atins și ne-a solicitat pe toți la maximum. Împreună cu George ne-am consultat mult care tip de imagine e potrivită. Multe dintre propunerile lui mi s-au părut grozave – de pildă, să filmăm în format Cinemascope (care presupune un tip de obiective speciale pe care cei de la producție le-au adus din Germania), să împrăștiem fum în încăpere și să-l dispersăm până la uniformizare pentru a crea o textură specială imaginii (lucru care ne-a dat bătaie de cap, pentru că fumul trebuia dispersat uniform înainte de fiecare cadru și fiecare dublă, cu excepția cadrelor filmate în exterior, unde fumul e imposibil de dispersat uniform).
Apoi decupajul. Am hotărât că trebuie să construim un film din anii ’90 nu doar prin costume și decoruri, ci inclusiv prin imagine și decupaj (iar asta presupune un număr ridicat de cadre într-o secvență). Toate astea și multe altele au fost niște provocări uriașe pentru întreaga echipă, dar a meritat. Întrebarea ta o și confirmă.