Cu un titlu din zona presei de televiziune, al treilea lungmetraj al Iuliei Rugină (după Love building și Alt love building) e o dramă contemporană despre un reporter care își pierde cameramanul în cursul unui direct și care trebuie să realizeze un material in memoriam, luptându-se cu sentimentul de vinovăție și cu ostilitatea fiicei defunctului. Marele atu al acestei povești spuse cu eficiență sunt interpretările. În rolurile principale apar Andi Vasluianu (care lasă la spate rolurile de june-prim) și debutanta Voica Oltean (premiată la Karlovy Vary cu o Mențiune specială a juriului), iar din distribuție mai fac parte Ioana Flora, David Mihai Blaj, Floriela Grapini, Angela Ioan, Maria Rotaru, Constantin Cojocaru, Dorin Andone, Oxana Moravec, Adina Lucaciu și Nicoleta Hâncu. Filmul produs de Tudor Giurgiu și Oana Giurgiu prin Libra Film e pe ecrane din 29 septembrie 2017.
Iulia Rugină: „A fost intens tot drumul“
Care au fost cele mai mari provocări în a spune o poveste încărcată mai mult psihologic decât narativ?
Cred că într-un film de genul ăsta provocările sunt interioare. Te lupți cu ce ai tu, ca autor, pe interior. Încerci să vezi de unde vin traumele (pentru că sunt niște traume), cum se manifestă ele, cum s-ar manifesta în personajele cu care defilezi și cum îi faci pe actori să le arate. Cred că ești mult mai vulnerabil când te expui în fața propriilor tăi demoni în timp ce faci filmul.
A fost un film greu de făcut?
Mai greu decât toate celelalte. Cred că totul a plecat de la presiunea în mare parte autoindusă pe care am simțit-o permanent pe umeri. Breaking News a stat în sala de așteptare vreo 10 ani, nu s-a putut produce foarte mult timp, iar asta e chinuitor. Sunt multe întrebări, nesiguranțe și frici care vin la pachet cu așteptarea asta. În plus, filmul vorbește despre lucruri mari – moarte, familie, vinovăție și, când îți propui asta, pră-
pastia pateticului e foarte mare și e fix lângă picioarele tale.
Ai lucrat mult ca să obții interpretările atât de precise ale tuturor interpreților? Bănuiesc că a fost unul din lucrurile pe care ți le-ai dorit cel mai mult, ca actorii să sune autentic.
Cred că asta ne dorim cu toții de la actori într-un film – să fie vii. E un adevăr acolo pe care, dacă actorul nu-l transmite, totul devine foarte de carton. În cazul unui film ca Breaking News, autenticitatea e vitală, pentru că ea trebuie să conțină o suferință care de multe ori nu e la vedere. Greutatea a fost că, deși mai toată lumea suferă în filmul ăsta, cumva cu toții încearcă să ascundă. E mult mai dificil să redai asta, pentru că sunt două straturi care trebuie să meargă în paralel și să se lase unul pe altul să existe, alternativ.
N-am repetat mult pe text cu nimeni. În general nu fac asta. Mi se pare că adevărul despre care ajungi să vorbești pleacă din mintea actorului, nu din textul pe care îl zice. Pe hârtie sunt niște vorbe – da, foarte importante, da, generatoare de sens –, însă esența e în interior. Așa că am vorbit foarte mult cu fiecare dintre ei. Am povestit despre film, despre personaj, despre mine, despre ei, despre ce înseamnă filmul ăsta. Lucrurile astea se așază în mintea unui actor și ies la iveală singure de la un punct încolo. Și evident că lucrul a fost diferit, pentru că foarte multe personaje sunt episodice. Una e să lucrezi pe o secvență, singura în care apare cineva, și alta să lucrezi pentru tot filmul cu cel care îl duce, de fapt, în spate. Andi e în toate secvențele și atunci discuția nu e „aici faci asta, aici zici asta în felul ăsta“. În cazul ăsta sapi mult mai în adâncimea lucrurilor.
Chimia dintre Andi și Voica e foarte bună, jocul lui matur echilibrează foarte bine energia ei brută. A fost o chimie naturală între ei?
Cred că a fost naturală și asta a contat de fapt și în decizia de a lucra cu Voica – faptul că lucrurile s-au potrivit cu cele din scenariu. Amândoi au o personalitate foarte puternică și, când se întâmplă asta cu doi oameni, e și conexiune, și conflict. A fost un love-hate, exact ca în povestea din film, dar unul foarte constructiv. A contat enorm experiența lui Andi pe platou, în general, și în lucrul cu adolescenți în mod special. Și a contat, de fapt, că toți trei am înțeles de la un punct încolo personajele astea la fel și atunci ne-am dus cu toții în aceeași direcție. Deci chimie a fost, cred, între noi toți: între Andi și Voica, între Voica și mine, între mine și Andi. Și a fost intens tot drumul pentru că suntem persoane foarte pasionale, foarte vocale, care se enervează repede, se calmează repede și apoi se bucură la maximum de ce fac. În film, Voica trântește la un moment dat ușa. În spatele camerei s-au trântit multe uși, asta e clar. (Râde.)
Într-adevăr, Voica e revelația filmului. Cum ai găsit-o?
Am organizat un casting împreună cu Cătălin Dordea. Am căutat adolescente din trupe de teatru sau de la licee de profil. Pe Voica am găsit-o la „Dinu Lipatti“. Cătălin s-a dus într-o „prospecție“ și s-a întors cu niște fotografii. Țin minte foarte clar fotografia Voicăi. Era nemachiată, ciufulită, răcită, părea că o deranjează că cineva îi face poză. Atunci mi s-a părut că am văzut-o prima dată pe Simona. Apoi a venit la casting și a trecut de prima etapă cu o sălbăticie aproape înspăimântătoare. Țin minte că i-am zis lui Andi: „Atenție că mi-e puțin frică de ea“. (Râde.) A revenit la a doua probă și acela a fost momentul în care am comunicat mai mult și, pe lângă față, pe lângă atitudine, s-a produs și o legătură emoțională între noi. Asta pentru că multe dintre lucrurile pe care le are personajul se găsesc și la Voica. Iar o parte dintre ele s-au găsit și la mine la vârsta ei. Așa s-a închis un cerc. Abia apoi am început să lucrăm. Cu Voica am lucrat mult. Din nou, nu pe text. Pe personaj.
Filmul pare scris pentru Andi, deși am înțeles că nu l-ai avut în cap de la primul draft scris împreună cu Ana Agopian și Oana Răsuceanu. Cum poți scrie un scenariu fără să te gândești la un actor anume?
Poți, pentru că tu când scrii, gândindu-te la personajul tău, îți poți imagina pe oricine. Poate fi un prieten sau un mix de mai mulți prieteni. Poate să arate ca X, dar să vorbească la fel ca Y și să se îmbrace ca Z. Nu înseamnă că vei lucra cu ei, ci că-i împrumuți o viață temporară personajului, care capătă viața lui proprie când finalizezi castingul. Andi nu a dat casting pentru rolul ăsta. Când am rescris scenariul radical, în anul în care am filmat,
ne-a apărut în minte pentru prima dată. Nu neapărat Vasluianu cel pe care-l știam din alte filme sau din viață, ci ceea ce mi s-a părut că ar putea face în filmul ăsta. Cred că am avut dreptate.
E greu să te impui ca femeie pe un platou de filmare?
Nu e greu, n-are de ce să fie greu. Nu e o bătălie, nu trebuie să câștigi teren în fața cuiva, să îți arăți mușchii sau colții și să fii cel mai tare. O echipă e acolo să te ajute să faci filmul pe care ți-l dorești. Dacă reușești să comunici corect astfel ca ei să înțeleagă care e filmul ăla, nu e nimic de impus. E vorba despre comunicare și respect.
Conflicte există întotdeauna în orice lucru la care mai mulți oameni au un aport creativ. E firesc și e sănătos – ar fi foarte greșit să nu fie așa. Dar la final tu, regizorul, știi cel mai bine ce vrei cu filmul tău. Asta am învățat-o de la Vivi [Vivi Drăgan Vasile, directorul de imagine al filmului]; când nu mai ai argumente ca regizor, te întorci la eterna și imbatabila frază: „Pentru că așa vreau eu!“.
Andi Vasluianu: „Și mie mi se pare că am depășit un prag“
Cât de greu e să joci o poveste care e mai mult pe psihologie decât pe acțiune?
Mi-a plăcut foarte tare scenariul. Mai dădusem o probă la o altă variantă, pentru rolul unui operator scandalagiu, care a și dispărut până la urmă din poveste.
Ultimul draft m-a emoționat foarte tare. Mă fascinează oamenii care trec printr-o schimbare interioară profundă, pentru că și mie mi se pare că am depășit un prag. Dacă filmul ar mai continua, probabil că Mazilu ar intra într-o mare depresie sau ar divorța sau ar învăța ceva din ce i s-a întâmplat.
Cum ai lucrat cu Iulia?
Absolut minunat! Mai lucrasem o dată cu ea când era studentă. A evoluat enorm. Pe lângă că e foarte deșteaptă, vede foarte bine viața, o simte în fiecare virgulă a ei. O duce mintea și mi se pare foarte mișto și colaborarea cu Ana și Oana.
Hai că ai avut pile, te-a băgat vară-ta în film. (Andi Vasluianu și Oana Răsuceanu sunt verișori.)
Da, numai așa am făcut meseria asta…
Dacă ai fi spus: „Pe aici vreau să mai schimbați“, nu cred că există nu.
O, da, există nu!… Au fost cazuri când le-am spus: „Băi, n-aș vrea să duc personajul în zona asta“, iar ele ziceau: „Ba da, noi așa am vrea“. Le spuneam „balaur cu trei capete“. Veneau toate trei la video-assist. „Aoleu, Doamne, a venit agenția!“, ziceam. Cu drag, bineînțeles.
Nu știu dacă e din cauză că e femeie, dar Iulia e foarte blândă, știe foarte bine să ajungă unde vrea. Se mai enervează, dar știe cum să te ia. După părerea mea, e în topul regizorilor de la noi.
Faptul că ești tată de fată te-a ajutat în relația cu Voica?
Nu neapărat. Mai degrabă m-a ajutat lucrul cu elevii pe care îi pregătesc pentru actorie. Voica însăși trecea printr-o criză și i-a ajutat al naibii de bine că a luat-o Iulia în film. Iulia a mirosit-o imediat. E minunată Voica. Avea 15 ani când a filmat, a împlinit 16 în ultima zi de filmare. Am lucrat, ne-am jucat, am repetat secvențe înainte de filmare și am avut și un hop la scena focului pe care l-am trecut cu bine.
Uneori scenele dintre noi doi au ieșit din primele două-trei duble, la altele a durat ceva mai mult. E foarte talentată și e și deschisă la treabă.
Dacă tot zici că ai trecut un prag, ți se întâmplă să te uiți în urmă?
Eu n-am fost niciodată mulțumit de ce am făcut până acum. Breaking News e primul meu film la care am stat cap-coadă. Inițial plecam la toaletă. Nu-mi place să mă văd cu lume multă în sală. Îmi place să le văd singur, acasă, să le iau la desfăcut. Acum chiar mi-a plăcut și nu neapărat de mine. Adică mi-a plăcut de mine mai mult decât îmi place de obicei, dar m-a luat filmul.
Ai avut scene grele.
Da, dar a fost foarte mișto atmosfera la filmare, n-avea cum să nu iasă și filmul bine. Era Vivi la imagine, pe Iulia o știu de-o viață, erau vară-mea, Ana – totul a fost o bucurie. N-am întâlnit până acum un film la care să fie o atmosferă mișto pe platou și care să nu iasă bine. Uite, și la Radu Muntean aveam tot genul ăsta de distracție; la Furia, la Hârtia va fi albastră ne-am superdistrat. Când nu cunoști regizorul, îți trebuie un timp să te deschizi. Deși, la vârsta mea, mi-e mult mai ușor să relaționez cu oamenii, pentru că am înțeles că ăsta sunt. Plus că mi se pare aberant să te confecționezi, mai ales în meseria asta.
Înțeleg că ai o perioadă cu multe proiecte în cinema.
Da, toamna asta mai iese Octav [de Serge Ioan Celebidachi] unde am un rolișor, o să iasă Hawaii [de Jesús del Cerro], care inițial se numea Uruguay, și unde am rolul principal negativ (un securist de pe vremea lui Ceaușescu) și o să mai fac un scurtmetraj cu Iulia în decembrie. Joc și în Moromeții 2 care se filmează acum. Sunt norocos, ce să zic.
În teatru m-am băgat și mai mult și îl ador, îmi place din ce în ce mai mult. Aici ai posibilitatea să te duci adânc în personaj. Cred în continuare că teatrul clădește, iar filmul profită de ce faci în teatru. Anthony Hopkins, Peter O’Toole, Richard Burton, Spencer Tracy, care mie îmi plac cel mai mult, erau mari actori de teatru. Cine face teatru are în ochi experiența rolurilor mari, are siguranță, relaxare, o anume forță în joc. Aura lui e mult mai puternică.
Elevilor pe care îi pregătești pentru actorie ce le spui la primele întâlniri?
În primul rând le spun că fiecare minut din viața lor contează. Toate gesturile sunt importante și trebuie să le urmărești fără să fii încordat. Cred foarte tare că, dacă vrei să faci meseria asta à la longue, trebuie să lucrezi la interior. Încă de la primele întâlniri le dau temă ca o oră pe zi să stea cu ei înșiși, în liniște. Asta fac și eu de 20 și ceva de ani. E un soi de meditație, de introspecție, un fel de duș – nu pot fără. Ține de un soi de spriritualitate în care cred.
Probabil că orice meserie ai fi ales ai fi pus-o în legătură cu evoluția interioară.
Posibil, poate așa sunt făcut. Totul ține de evoluție, cred că de asta și venim pe pământ. Când înțelegi că orice om are o istorie și că nu trebuie să-l judeci… Dacă ai genul ăsta de gândire, și rolurile vor fi superficiale. Trebuie să tratezi orice personaj ca pe tine însuți.
În film, ce crezi, de ce Mazilu nu recunoaște că a fost ideea lui să intre în hală?
De frică să nu-și piardă statutul în ochii lumii. „Când ți-e prea bine e rău“, sună o replică dintr-o piesă în care joc. I se potrivește lui Mazilu. Amorțești când ți-e prea bine, te relaxezi. De asta mi se pare bun filmul, pentru că toți avem momente când suntem lași. Până ne iertăm, durează.
Ce te motivează când faci o piesă sau un film și nu ies bine?
Dacă am dat cât am putut de mult, pot pune capul pe pernă, dar dacă și regizorul și ceilalți au lăsat-o moale…
Te macină un eșec?
Rău! Am senzația că n-am dat atenție cât trebuia, iar la următorul proiect păstrez tot timpul amintirea rolului precedent. Dar nu mi s-a mai întâmplat, pentru că de pe la 35 de ani n-am mai lăsat lucrurile. Oricum, cu cât trece timpul și începi să cauți mai mult, cu atât îți dai seama că e mai greu. Sanda Manu ne spunea: „Să vă fie frică de rolurile care ies ușor“.
Eu mă joc la filmări pentru că ăsta e felul meu de a mă relaxa. Alți actori stau în cabină. Eu nu vreau să-mi omor naturalețea și așa mă și simt bine. Cred că trebuie să ai un soi de detașare. Seriozitatea strică. Mă uit mult la stand-up comedy. Îmi plac spiritul de observație și detașarea actorilor tocmai pentru că stand-up-urile sunt lucrate. Nu poți să nu te uiți la lume dacă nu ești detașat.
Asta ziceai și acum 10 ani, tot în „Suplimentul de cultură“.
Mă fascinează că oamenii nu-și pot permite să greșească. Eu, dacă pe scenă nu scot vulnerabilitatea în față, nu sunt deloc atrăgător. În viață la fel. Bărbații vulnerabili sunt fascinanți. De ce oamenii vor să fie tot timpul puternici când suntem, de fapt, ființe fragile? Devin puternic atunci când sunt fragil. Așa e și Mazilu.
El devine vulnerabil când apare copila care-l scutură.
Și când minte. Acolo se strică puterea. E groaznic pentru un om care a mințit și care știe că a mințit. Revenind la ce spuneam, eu știu cel mai bine unde scârțaie și când scârțăie. Sunt câțiva oameni extrem de apropiați cărora le spun real ce am trăit acolo; când ei, care îmi știu toate secretele, vin și-mi spun că ceva nu e bine, îi cred. Prima persoană e soția mea, a doua e taică-meu. Ei îmi zic direct ce cred, nu mă menajează.
FOTO: Facebook