A fost remarcat de o scriitoare deja consacrata, a publicat proze in reviste de succes, si-a valorificat un bunic ucrainean intr-o carte de rasunet – Everything is Illuminated, pentru care a obtinut National Jewish Book Award si dupa care s-a facut un film in 2005, cu Elijah Wood in rolul principal –, iar acum este scriitorul care si-a lipit definitiv numele de tragedia de la 11 septembrie.
Totul e intors in cheie tragica
Copilul care povesteste – cartea e una a vocii infantile – si-a pierdut tatal in atentat. De remarcat aici e calitatea traducerii, Andra Matzal reusind sa redea in romaneste exact registrul calin si, in acelasi timp, pretios al unui baiat istet de 9 ani, care vrea sa acroseze lumea prin metode stiintifice („sint inventator, astrofizician”) si sa-si ascunda cu orice pret convulsiile unei sensibilitati contrariate de tragedie. Ceea ce urmeaza, de fapt, e o lunga convalescenta, la limita normalitatii psihice, pe care acest copil o poarta cu sine prin New York, batind la usa tuturor celor pe care ii cheama Black.
O gaselnita cum nu se poate mai potrivita pentru a face un caleidoscop al mediilor. De fapt, ceea ce poarta cu sine e un secret, secretul mesajelor pe robotul telefonic pe care tatal le-a transmis din unul din cele doua turnuri si pe care copilul nu le-a aratat nimanui, inlocuind telefonul cu un aparat identic, dar gol. Aproape nimic din toate elementele de maxim patetism care au inconjurat aceasta tragedie nu e lasat la o parte.
Cursurile de creative writing si educatia de la Princeton l-au ajutat, probabil, pe Foer sa ambaleze toate aceste elemente intr-un intreg care a cucerit si a emotionat si a ramas in acelasi timp literatura de buna calitate.
Doar ca, la un moment dat, cantitatea de tragedie, de patetism, de induiosare si de tristete s-ar putea sa fie cumva prea mare. Mai ales ca tema cartii nu se limiteaza la tragedia din New York, ci ajunge si la aceea a bombardamentului asupra Dresdei si chiar a bombei de la Hiroshima. Aceasta din urma, cu siguranta nu mai putin tragica, marturisesc ca nu prea am inteles ce rol are in economia cartii. E un fragment extrem de bine scris, cu amanunte terifiante ale efectelor bombei atomice, dar nu se leaga de rest. Insa totul merge atunci cind vorbim de „interconnected stories”, nu?
In carte e o aglomeratie prea mare de tragedii de proportii. Si nu doar de tragedii la nivel macro-social, ci si de mici tragedii sentimentale, la mica scara umana. Adevaratul bunic, cel care si-a pierdut cuvintele, ii scrie pagini intregi fiului pe care nu l-a cunoscut, pentru ca a fugit inainte de a se naste.
Fiul este cel care a murit in atentat. Sotia lui traieste intreaga viata cu spectrul Anei, sora ei, adevarata iubire a barbatului de linga ea, cea care a murit in bombardamentul asupra Dresdei exact dupa ce aflase ca e insarcinata. Bunicul intors dupa 40 de ani in New York e tinut intr-o camera si nu i se da voie sa-si intilneasca nepotul. O atmosfera de Familia Tannenbaum, doar ca fara umorul de acolo, pentru ca totul e intors in cheie tragica. Prea tragica.
Un fel de colectie de metafore borgesiene
Cartea arata provocator, chiar si la o rasfoire in librarie, cu fotografii (cea mai stranie e probabil cea de la sfirsit, cu secvente inversate ale unui corp care cade), cu planse pe care oamenii dintr-un magazin de papetarie scriu numele culorilor cu culorile respective, pagini care par incurcate in spalturi pentru ca apar cuvinte incercuite cu rosu (mai tirziu aflam ca tatal obisnuia sa noteze cu rosu greselile din „New York Times”), pagini goale (pentru ca masinii de scris la care femeia isi rememoreaza intreaga viata ii fusese scoasa banda, din greseala, iar ea nu are vederea prea buna), pagini pe care apar doar cuvintele unui barbat care nu mai poate sa vorbeasca, pentru ca si-a pierdut progresiv toate cuvintele, ultimul pierdut fiind „eu”, si tot asa. Cartea e un fel de colectie, grafic si literar, de asemenea metafore cu sugestivitate maxima, borgesiene, acele metafore care iti ramin in minte, dar care te si apasa cumva tocmai din prea multa sugestivitate. Aici sint de gasit forta si deopotriva slabiciunea cartii.
La un moment dat, obosesti de prea multa sugestivitate si textul da impresia unei foarte tusante compuneri scolare facute de tocilarul sensibil al clasei. Iata fragmentul care da si titlul cartii, in care un batrin isi pune aparatul auditiv dupa ce foarte mult timp nu-l mai purtase (se poate lesne anticipa ca batrinul, de asemenea, nu mai iesise din casa si va fi scos si purtat printr-un New York fantomatic de copilul Oskar, un loc comun drag filmelor americane, bunicul inlocuitor aparent morocanos, de fapt piinea lui Dumnezeu): „M-am dus inapoi in fata. A dat din umeri. Poate ca aparatul auditiv nu mai functiona sau poate ca bateriile murisera de batrinete sau poate ca surzise definitiv de cind il oprise, lucru care era posibil. Ne-am uitat unul la altul. Apoi, din senin, un stol de pasari a trecut in zbor prin dreptul ferestrei extrem de repede si incredibil de aproape. Sa fi fost vreo douazeci. Sau poate mai multe. Dar pareau o singura pasare, pentru ca toate stiau exact ce sa faca. Domnul Black s-a apucat singur de urechi si a scos niste sunete ciudate. A inceput sa plinga – dar nu de fericire, dupa cum mi-am dat seama, nici de tristete”.
Intre aceste fraze este intercalata o secventa fotografica cu niste pasari in zbor care ocupa doua pagini. Pentru ca autorul nu si-a cenzurat nici una dintre pornirile nonconformiste, a pus in aceasta carte de toate, ca intr-un oracol de pubertate – pentru ca orice joc e compensat de colosala seriozitate a tragediei reale! –, iar editurile din toata lumea i-au reprodus constiincios si cu maxima acuratete jocurile.
„Draga cititorule,
Ma numesc Oskar si sint inventator, astrofizician si fan Beatles. Am noua ani. Tati a murit la 11 septembrie 2001. Chiriasul bunicii e mut si are palmele tatuate cu DA si NU. In camera lui tati am gasit o cheie pe care am de gind s-o incerc in toate incuietorile din New York. Stiai ca acum sint mai multi oameni vii pe pamint decit au fost vreodata? Adica, daca ar vrea toti sa-l joace pe Hamlet in acelasi timp, n-ar putea, pentru ca n-ar fi destule cranii! Asta e povestea mea, pe care n-am de gind sa ti-o spun de un googolplex de ori. Ce noroc pe tine ca m-ai intilnit!”
Jonathan Safran Foer,
Extrem de tare si incredibil de aproape,
Editura Humanitas, colectia „Raftul Denisei”, 2007,
traducere de Andra Matzal