În 1942, Europa se transforma cu pași repezi în cam ce e azi Siria, iar visul oricărui refugiat era să ajungă în America. Unul din ultimele locuri neatinse de război și din care puteai pleca spre Lumea Nouă era Lisabona neutră.
Aici se află și Joseph Schwarz (de fapt, un nume fals, dar pe care bărbatul și l-a însușit în totalitate) și tot aici întâmplarea face să se găsească și un evreu cu soția sa, așteptând o ocazie de a părăsi continentul, chiar dacă pentru ei situația nu se prezintă prea bine. Neavând bani, neavând bilete, neavând nici măcar vize de America, este clar că numai o minune îi mai poate salva. Această minune se va dovedi însuși Schwarz, care într-o seară îl abordează pe tânărul evreu, după ce în prealabil îl urmărise ca și cum ar fi vrut să se convingă că e persoana potrivită, propunându-i ceva nemaiauzit: îi va oferi el două bilete pentru America, biletul său și al soției sale, care acum, aflăm și noi împreună cu tânărul refugiat, „zace într-o cameră cu geamurile închise, într-un sicriu oribil de lemn“, deși deocamdată nu știm din ce cauză. Ba mai mult, îi promite Schwarz, va face în așa fel încât să-i obțină și vizele pentru America, dacă va fi dispus ca pentru o noapte să-i asculte povestea. Nu e un moft excentric, Schwarz se pregătește el însuși să părăsească Lisabona, dar speră ca, povestind, să-și clarifice „cum s-au petrecut lucrurile“. Bineînțeles, omul este de-acord și, în confortul precar al unui restaurant deschis până în zori, Schwarz își va depăna povestea. Ea este asemănătoare cu cea a atâtor altor refugiați și în același timp diferită, unică, cum sunt toate poveștile.
Pe scurt, în 1934, Schwarz, care la momentul acela încă se mai folosea de numele său real, părăsește Germania lui Hitler, deși nu este clar din ce motiv se simte amenințat. „Sau a fost evreu“, își dă cu presupusul naratorul, „sau a făcut parte dintr-un partid politic ostil regimului, sau a avut dușmani care au ajuns în posturi foarte importante (…), erau sute de motive ca să fii aruncat într-un lagăr de concentrare sau să fii executat“. Însă, după cinci ani de pribegie prin Elveția și Franța, dorul de casă, dar mai ales de Helen, soția pe care o lăsase în Osnabrück, îl ajunge din urmă și atunci, într-un impuls de moment, se hotărăște să se întoarcă acasă. Deja la acel moment se numea Schwarz, adoptând identitatea unui austriac care, cu puțin timp înainte de a muri, îi lăsase pașaportul său împreună cu o sumă de bani și câteva schițe de Ingres.
Un punct forte al romanului este autenticitatea narațiunii
Drumul înapoi în Germania nu e lipsit de obstacole, chiar dacă, în general, în primăvara lui 1939 e mult mai ușor să intri în Germania decât să ieși de acolo. Deși înainte de plecare o sfătuise să divorțeze de el, Helen nu a făcut-o, iar Schwarz o găsește aparent neschimbată, aparent pentru că, de fapt, la momentul acela soția lui e deja grav bolnavă. Cine s-a schimbat vizibil de când a plecat el este fratele lui Helen, Georg Jurgens, devenit între timp Obersturmbannführer, adică locotenent-colonel, un grad mare în trupele SS. Ce nu s-a schimbat la el este vechea antipatie pe care o nutrește pentru cumnatul său cosmopolit, un defect de caracter major în Germania nazistă. Plecarea de pe meleaguri național-socialiste trebuia să fie una solitară, așa cum fusese și întoarcerea. Dar Helen nu este dispusă să mai rămână nici ea, drept care cei doi soți se reunesc la Paris și trăiesc acolo o perioadă relativ lipsită de griji, de parcă războiul, ca și boala lui Helen, nici nu ar fi existat. Totuși prea bine nu le va fi, sau nu pentru mult timp, căci, așa cum se știe, începând din iunie 1940 capitala Franței se va afla sub ocupație germană. Din momentul acela, cei doi se vor afla mai mult pe drumuri, fiind hăituiți pe de o parte de Jurgens, care ține morțiș să-i despartă, iar pe Schwarz chiar să-l omoare, pe de altă parte de autoritățile franceze, cărora le face o deosebită plăcere să-i țină prin tot felul de lagăre de concentrare.
Unul dintre punctele forte ale romanului este autenticitatea narațiunii. Mai presus de toate, Remarque reușește să fie convingător, ceea ce nu e de mirare dacă ne amintim că prozatorul însuși a trebuit să fugă din calea naziștilor, care-i arseseră cărțile pentru mesajul lor pacifist, iar din 1938 îl deposedaseră și de cetățenia germană, obligându-l într-un final să emigreze în Statele Unite. Dar chiar fără să se fi inspirat dintr-o realitate pe care o experimentase pe cont propriu, prozatorului nu-i rămâneau prea multe opțiuni la dispoziție pentru a face din demersul său un roman remarcabil.
Simți acut disconfortul personajelor
Până la urmă, felul în care e gândită cartea face ca suspansul să nu poată contribui prea mult la bunul, sau mai bine zis la fluidul mers al intrigii, atâta vreme cât știm de la bun început că cei doi au reușit să scape de toate necazurile, altfel nu s-ar afla la începutul romanului în Lisabona. Nici boala lui Helen, chiar dacă rămâne până spre final o necunoscută, nu este chiar atât de misterioasă, cititorul suspectând pe bună dreptate un cancer pe care femeia refuză să-l trateze, căci asta ar fi însemnat să rămână în Germania. Până și cancerul, pare să sugereze scriitorul, e de preferat traiului în Germania nazistă, atâta timp cât, în grija unor medici buni, femeia ar fi putut să fie salvată. Dar ce rost are să trăiești, dacă asta înseamnă să trăiești în visul lui Hitler? Mai bine alegi moartea, dar nu înainte de a comite un gest sfidător, cum ar fi să iubești în epoca urii generalizate. Tocmai pentru că acțiunea în sine nu e suficientă pentru a ține treaz interesul cititorului, Remarque trebuie să se concentreze pe altceva, și acesta este mesajul, un al doilea punct forte al romanului. Numeroase pagini sunt memorabile prin critica dură adusă sistemului, ideologiei, vremurilor: „Trebuia să fii un ucigaș ca să fii tratat cu respect“ sau „un ofițer de pe terasă a lătrat o comandă. «Vocea secolului XX», a spus Helen“ sau chiar „Poate într-o zi (…) vremea noastră va fi cunoscută sub numele de epoca ironiei. Nu ironia plină de umor a secolului al XVIII-lea, ci ironia stupidă și răutăcioasă a unei ere a progresului tehnologic și a regresului cultural“ sau, de ce nu, acest scurt dialog: „Cât de mult iubesc nemții cizmele./ Au nevoie de ele, am spus eu. Ca să meargă prin bălegarul pe care l-au făcut“.
Pe lângă această atitudine sfidătoare la adresa regimului, romanul merită citit și pentru atmosfera pe care reușește să o creeze, una extrem de apăsătoare. Simți acut disconfortul personajelor, chiar dacă ești conștient că totul e o povestire spusă în decurs de o noapte într-un restaurant deschis non-stop, cu alte cuvinte că lucrurile sunt evocate și nu trăite pe viu, în secunda aceea. Chiar și așa, călătoria lui Schwarz și a soției sale din Franța până în Portugalia se simte ca o călătorie lipsită de sens prin jungla birocratică a unei Europe cuprinse de haos, frică și egoism. Amenințările sunt variate și la tot pasul. Confortul nu mai există demult, frumosul s-a retras în peșteri, până și banalitatea existenței a devenit un lux. Tot timpul celor doi fugari li se întâmplă ceva și cel mai adesea nu e nimic bun. E o călătorie printr-un infern deghizat numai la suprafață în altceva, iar la sfârșitul suferințelor nici măcar nu s-au ales cu mare lucru. În acest sens, gestul lui Schwarz de a dărui ceva, de a face cuiva un bine dezinteresat în chiar epoca egoismului maxim capătă valențele unei declarații de război adusă războiului, violenței, josniciei umane care a cuprins Europa, la fel cum dragostea pe care marșează Helen poate fi privită și ca o reacție de respingere a urii, indiferenței, răutății umane.
Scrisă în 1962, Noapte la Lisabona, ultimul roman terminat al lui Remarque, nu este, în contextul internațional în care ne aflăm în prezent, o carte despre un capitol întunecat, dar încheiat al omenirii. Într-o lume care, pe zi ce trece, pare a fi din ce în ce mai ostilă imigranților, liberei circulații, liberalismului, Noapte la Lisabona poate fi citită și ca un aspru avertisment că orice progres, orice emancipare nu este ireversibil(ă), că orice cultură, indiferent cât de avansată, indiferent cât de democratică, poate într-o zi arunca lumea în haos și barbarie.