Autor versatil, interesat de reconstrucții ficționale, ca și de plăcerea plăsmuirilor de la zero, profesor de matematică (pe care o predă la California State University, Fullerton, SUA) avînd în portofoliu o pleiadă de studii și lucrări publicate (în reviste prestigioase precum „Historia Mathematica“, „Notices of the American Mathematical Society“, „Mathematical Intelligencer“), Bogdan Suceavă revine anul acesta în prim-planul literar cu un eseu despre pierderea iremediabilă a unor texte și posibilitatea creației continue: Istoria lacunelor. Cartea a apărut la Editura Polirom, către finalul anului trecut (după ce cu doar un an în urmă publicase romanul Republica, la aceeași editură) și problematizează relația dintre dispariția unor cărți esențiale și mersul cunoașterii, în contextul acelor lacune. Survolul se face peste lucrări din domenii diverse – filosofie, matematică, literatură și memorialistică – și deschide piste interogative foarte fertile. Interviul de mai jos urmărește cele mai interesante puncte de articulare din volum.
Vorbești, în Istoria lacunelor, despre două momente care ți-au accelerat interesul pentru istoria cărților pierdute: șederea la palatul Morzin din Praga și vizionarea filmului Cosmos, de Carl Sagan. Exista însă un filon mai vechi al acestei fascinații pentru ceea ce s-a pierdut?
M-a interesat să descriu un mecanism care generează literatură și poate ar trebui să discutăm de ce existența unei asemenea proceduri e utilă. De ce, în fond, ne interesează literatura? De ce citim cu voracitate într-o lume care pare să abandoneze frecventarea literaturii? Istoria lacunelor e o pledoarie pentru rostul și îndreptățirea literaturii, un argument în favoarea unor teme pline de substanță, care pot fi importante pentru că oferă informație acolo unde informația respectivă lipsește. Identificarea lacunelor importante devine atât motivație pentru scrierea literaturii, cât și pentru lecturile noastre, pentru felul cum ne gândim și ne așezăm viața. Pentru fiecare dintre ideile importante pentru noi căutăm ordinea narativă. Nu încetăm să căutăm explicații pentru episoadele care lipsesc din tablourile care întregesc lumea noastră. Astfel, munca scriitorului ne apare ca fiind similară celei a criminalistului chemat să reconstituie cele trei minute ce au precedat crima, momentul crimei și cele trei minute de după înfăptuirea crimei, atunci când urmele sunt șterse. Rostul literaturii e similar rostului investigației criminalistice: literatura reconstituie episoadele ascunse. Tu amintești două dintre referințele pe care le-am evocat în carte, a căror importanță e doar contextuală: motivația importantă e viziunea integratoare a unui principiu care generează literatură. Asta ne-am propus să descriem.
Cartea abundă în istorii legate de pierderea sau de distrugerea definitivă a unor cărți și manuscrise rare și în ipoteze privind felul în care mersul lumii și al cunoașterii ar fi fost influențat dacă ele nu s-ar fi pierdut. Cum te-ai documentat pentru așa o bogată etalare a istoriilor unor pierderi, foarte multe necunoscute cititorului neinițiat în astfel de explorări?
Despre documentare: la fel ca și în cazul romanelor pe care le scriu, am un aparat extensiv de fișe, pe care le îmbogățesc pe măsură ce citesc. Iar când citesc, îmi notez. Metoda nu e prea diferită de felul cum enciclopediștii romani pregăteau schedae, în perioada de după veacul al III-lea. Atunci când sunt pregătit să scriu, fișele ghidează drumul, se aștern într-o ordine narativă naturală, pentru care documentarea e deja făcută. M-am pregătit o viață pentru eseul acesta.
Într-un punct, faci o ierarhie a importanței cărților care s-au pierdut pentru totdeauna, așezând partea a doua a Poeticii lui Aristotel pe primul loc, urmându-i De re publica a lui Cicero. Anulezi apoi încercarea unui top, spunând că e mai înțelept să nu facem astfel de ierarhii. Te rog să detaliezi cum ai ajuns la această concluzie.
O clasificare ar fi fost utilă dacă ar fi fost completă, dar nu cred că am fi putut produce vreun argument care să demonstreze completitudinea. Să ne gândim puțin: am putea noi oare să clasificăm în câte feluri poate fi distrus un lucru? Nu ne imaginăm un răspuns complet la așa ceva. Cum aminteam mai înainte, important e să descriem principiul generativ, acel mecanism de fabricat literatură, pe care să-l ilustrăm cu exemple a căror varietate să susțină aplicabilitatea ideii. M-a interesat nu o listare de natură combinatorică, ci un principiu util cititorului: ca argument, ca formă de a se raporta la necesitatea lecturii, ca pas intermediar în construcții viitoare. Am sentimentul că, prin adoptarea acestui fel de a gândi corpul de informații cu care ne confruntăm azi, ajungi să poți explica cum este posibil ceva nou. În fond, de unde ne vin ideile pentru noi proiecte? Avem un mecanism generativ pentru asta? Sau, o întrebare și mai dificilă, dintre ideile noi pe care le urmărim, care dintre ele sunt utile?
Vorbești despre pericolul lacunelor contemporaneității, născute dintr-un exces de informație, fie ea chiar extrem relevantă, informație care ne copleșește și devine imposibil de procesat. Ce criteriu de triere ar rămâne totuși funcțional, atunci când alegem între cărți foarte bune, între fluxuri de informație de care avem nevoie, dar care ne vin în exces? E nevoie de un nou mod de concentrare, în acest context al bombardării cu informație?
Aceasta e cea mai grea întrebare cu care ne confruntăm fiecare dintre noi. Ai mare dreptate să pui problema așa. Răspunsul pe care îl propun e următorul: trebuie să urmăm lacunele care ne interesează, cele care sunt în câmpul tematicii noastre de studiu, și să nu ne lăsăm atrași de ale lumii lucii mreje. Important e să ne precizăm o agendă culturală și să identificăm ce ar lipsi din ea. Și acesta să fie vectorul după care să ne ghidăm investigațiile și construcția. Fie că e vorba despre romane istorice sau despre teoreme de clasificare din domeniul matematicii, mecanismul este același.
Ai discutat cu colegi matematicieni ipotezele pe care le expui în carte privitoare la posibila soartă a unor tratate pierdute? Ce reacție au avut colegii tăi universitari din SUA la ipotezele pe care le avansezi legate de posibilul curs al cercetării matematice, în contextul în care cărți importante, studii și observații nu s-ar fi pierdut?
De vreo doi ani vorbesc destul de mult despre asta, în diferite contexte. Cel mai recent a fost pe 21 octombrie 2017, în California, în perioada când Istoria lacunelor pleca spre tipar în România, când am răspuns invitației conferinței din California de Sud a Mathematical Association of America de a prezenta una dintre invited addresses. Mi-am început conferința astfel: motivația studiului meu e de a discuta o lacună în înțelegerea noastră asupra informațiilor științifice din Evul Mediu vest-european. A trebuit să descriu ceea ce vreau să spun. În decembrie 2017 mi-a apărut în „Mathematical Intelligencer“ un articol dedicat studiului Etimologiilor lui Isidor din Sevilla și surselor pe care enciclopedistul din regatul vizigot spaniol le-a consultat în veacul al VII-lea: un caz clasic de investigație a unei lacune. Pentru că ceea ce ne lipsește e lista completă a traducerilor din greacă în latină realizate de Boethius, în perioada când regatul ostrogot domina Italia, traduceri pe care s-ar fi sprijinit realizarea Etimologiilor. Ar fi atât de important dacă am ști ce s-a tradus și cât din acele traduceri au circulat. Mai pot adăuga o investigație de substanță mai recentă, când am fost invitat să fac o prezentare în seminarul de geometrie diferențială de la University of California, Irvine, pe 17 octombrie 2017. Mi-am început prezentarea astfel: să povestim ce se discuta în toamna lui 1934 în jurul seminarului de geometrie diferențială din Hamburg (pentru o vreme echipa de acolo a fost de o calitate absolut excepțională și munca sa a marcat dezvoltarea geometriei diferențiale).
Ce vreau să spun cu asta e că mereu aduc în discuție, în articole, în conferințe, la curs, partea necunoscută din fluxul de informație. Identificarea lacunei din informație aduce necesitatea unei construcții care să o suplinească, iar formatul acesta de a povesti naște interes, asta e sigur.
Cartea e o rețea care readuce, în același discurs, cărți din teritorii diferite, cum sunt științele, memorialistica, literatura sau istoriile. Sunt studenții tăi receptivi la conexiunile dintre domenii, la felul în care o descoperire dintr-un domeniu poate afecta multe alte ramuri ale cunoașterii? Detectezi, în spiritul timpului nostru, o nouă deschidere pentru intersecția și contaminarea disciplinelor?
Sunt convins că la curs pot declanșa consternare și surpriză, până ce audiența simte că e o formă de a o onora. Așa cum onorăm prin încercările noastre literatura română, propunând un discurs cât de inteligent putem, tot astfel și studenții mei ajung să simtă că le sunt util atunci când fac legături între momentele când un rezultat major a fost stabilit și contextul istoric al perioadei când autorul rezultatului lucra. Sau când se produc conexiuni transdisciplinare. Suntem utili nu atunci când coborâm nivelul discursului, ci atunci când facem accesibil un discurs inteligent. Cât despre „contaminarea“ disciplinelor, orice sistem de integrare și triere a informațiilor poate fi profund util câtă vreme ne ajută să ne concentrăm pe calea unui țel cultural bine definit. Iar dacă acest scop invită la ștergerea fruntariilor dintre domenii și la o abordare interdisciplinară, de acord, suntem dispuși să studiem cât mai mult pentru a înțelege mai departe.
„Avem nevoie de literatură pentru a repara lumea rămasă neîntreagă“, afirmi către finalul cărții. Ce proiecte literare ți-au inspirat (sau îți inspiră) ție lacunele, golurile lăsate după ce o anume cantitate relevantă de informație a dispărut definitiv? Vorbești despre realitatea pierderii unor manuscrise ale dramaturgului René-Radu Policrat, ca punct de plecare pentru o nuvelă, dar mă întreb dacă e singurul episod.
Dar, în fond, nu e așa? Nu ni se pare că literatura e necesară într-o lume din care atâta informație lipsește? L-am iubit pe René-Radu Policrat, căruia îi sunt recunoscător pentru multe conversații despre fundamentele intelectuale ale liberalismului, în special în anul 1991. Am scris Noaptea când cineva a murit pentru tine și pentru că mi se părea că episoadele reale ale revoluției române tind să cadă în uitare. Mi s-a părut că ar fi fost o oroare să nu consemnăm ceea ce am trăit. Dacă nu consemnăm, ar fi fost ca și cum am dezerta din realitate. Am scris romanul Republica pentru că mi s-a părut că o reconstituire literară a zilei de 8 august 1870 este crucială pentru descrierea nașterii epocii moderne în cultura română; este, în esență, arheologia apariției autorului I.L. Caragiale. Atunci când am studiat scrierile lui Moses Gaster, în perioada finală a redactării romanului Miruna, o poveste, am descoperit că antropologul bucureștean identificase peste 80 de plots de basme autentice în arealul sud-est european. Dacă aceasta era analiza lui, atunci ar fi fost posibile povești complementare, care să nu fie identic aceleași cu basmele clasice, dar care să le cuprindă într-o naturală îmbrățișare narativă? Aceasta a fost motivația literară pentru Miruna, o poveste. Ajungi să gândești așa. Și unele dintre nuvelele mele răspund unor astfel de motivații: sunt răspunsul literar la unele pagini lipsă. În felul acesta, literatura e un joc al inteligenței, iar romanul, nuvela și piesa de teatru devin un instrument de cercetare necesar, pentru că ne propun o posibilă explicație a unui episod care, un veac mai târziu de la întâmplarea originală, ni se pare relevant.
Ce lacune majore detectezi în cultura română și cum crezi că ar putea fi ele exploatate literar?
Au rămas de la Mateiu Caragiale sau de la George Topîrceanu o serie de scrieri neterminate. Oare se încumetă cineva de azi să le continue și să le definitiveze? Sau, iată o altă problemă literară interesantă. Romanul Creanga de aur de M. Sadoveanu e zidit pe o ipoteză falsă, și anume că în perioada istorică 780-787 ar mai fi putut exista un cult activ al lui Zalmoxis. Problema literară e cine ar putea scrie un roman convingător despre veacul al VIII-lea, plasat în spațiul geografic românesc. Contextul politic e cel al decăderii kaghanatului avar, cel care a dominat bazinul transilvan și părți ale Carpaților până în anul 804 și al cărui destin politic nu se studiază suficient de mult în școala românească. Ei bine, nu ar fi interesant un roman bine scris despre perioada aceea? Un roman lipsit de ideologie, fără să fie tributar vreunor teze preconcepute, doar literatură. Am amintit aici doar câteva exemple, pentru a da numai o idee. Din fericire, în cultura noastră sunt multe lacune, deci e mult de muncă pentru romancier. În Istoria lacunelor invit ca acest fel de a gândi să fie propus studenților de la Litere. Ar putea genera teme pe care studenții să se simtă atrași să lucreze cu pasiune.
Amintești imaginea Bibliotecii Centrale Universitare bucureștene în flăcări, ca un moment care te-a marcat. Ai investigat dezastrul produs atunci? Știi ce dimensiuni au pierderile din acel incendiu și ce șanse de recuperare au existat atunci?
Pentru mine important a fost principiul: deci așa, bibliotecile ard. Detaliile factuale sunt importante pentru reconstituirea istorică sau pentru o eventuală investigație jurnalistică (nu știu câtă competență ar fi avut să o facă cineva care a plecat din 1996 din România, așa cum este cazul meu), asta în absența unei investigații legale despre acel episod tragic. Impresia produsă de acel eveniment asupra mea a fost atât de puternică, încât mi-a servit drept motivație literară și decenii mai târziu.
O anxietate a posibilității pierderii străbate întreaga cultură a umanității, vorbind, în fond, despre limitele și despre fragilitatea noastră și a ceea ce construim. Sintagma „anxietate tehnologică“ a devenit un tic verbal pentru toate situațiile în care memoria computerului sau a smartphone-ului e în primejdie, din cauza vreunui virus sau a cine știe cărui accident. Cum crezi că gestionează societatea contemporană această neliniște a eventualității pierderii?
Prin back-up! Avem atâtea forme de a recupera informația, de a ne copia documentele și de a ne asigura că nu le pierdem, încât a condus spre o întreagă industrie a salvării informației. Dar marea întrebare e cum va funcționa mintea noastră în deceniile ce vor urma, într-o perioadă în care vom avea tot mai mare nevoie să ne asigurăm că nu pierdem informație. Ne aflăm în plin proces de evoluție și tranziție, iar acest proces, deși foarte rapid și laborios, nu se va încheia curând. E ca valurile mării, un proces în continuă mișcare. Cred că generația mea e ultima generație care a crescut și s-a format cu cărți pe hârtie, care a făcut să circule Soljenițîn în samizdat și l-a citit în secret. Nu era oare firesc ca cineva din această generație să scrie Istoria lacunelor?