„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din romanul Chihlimbar, de Cătălin Pavel, care va apărea în curând în colecția „Ego. Proză“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Cei trei Arnaut concepură imediat un splendid sistem de fortificații-irigații, avantajați de un sistem îndatoritor de curbe de nivel. Pământul era bun, mănos, Ulrich îl încălzi puțin în palmă și din el ieși pe loc vârful unei tulpinițe. Femeile alergară la apă, care era călâie, foarte bună de scăldat. În plus, nu era dură. Marchettus cu Ghirardello, pe de-o parte, și Willaert cu Arcadelt pe de alta găsiră locuri ideale pentru un cuptor, pe de-o parte, și un observator, pe de alta. Câinii alergau, hămăiau la mușuroaiele de cârtiță, dar cârtița zicea că nu are acum timp de joacă, vă contactez eu, așa că treceau la mușuroiul următor. Ramon Vidal de Besalú își ascuțea spada și nările lui fremătau simțind pulberea infinit de fină care ieșea din spadă prin ascuțire. Fata lui Konrad și băiatul lui Cardenal stăteau la zeci și zeci de metri depărtare unul de altul și se uitau unul la altul serios printre căruțe. Ea avea părul prins într-o basma din care ieșeau fire de păr galbene ca paiul de grâu. Își vorbeau doar când părinții lor se întâlneau și îi obligau să petreacă o oră împreună. Atât Konrad, cât și Cardenal, excesivi în grija lor pentru niște copii care nu aveau mamă și nici alți copii în jur printre exilați, îi supravegheau enervați că nu aveau ce supraveghea, cei doi abia scoțând un cuvânt și neuitându-se unul la altul. După acele ore, copiii făceau următoarea descoperire – că totul este extraordinar de emoționant. Fiecare pietricică în care dai cu piciorul, fiecare vorbă auzită întâmplător, durerea și bucuria mici sau mari pe fața fiecărui om sau câine. Nevoia de a se uita mereu unul după celălalt de la depărtare necesita, ca să fie mascată, multe artificii și mult timp; or, amândoi făceau aproape tot atâta treabă cât și cei mari. Treaba lor era să îi învețe să scrie și să citească pe cei care nu știau. În plus, ea ținea pentru italieni socoteala la făină (și chiar venise cu ideea pâinilor în formă de caravelă), iar Peire Vidal o învăța să folosească mașina de cifrat Sfinxul și mașina de descifrat Oedip. El mergea peste câmpuri cu Ulrich, gromaticul arpentor, care-i povestea despre vulcani și geode și ținea la zi catalogul stelelor pentru flamanzi. Băiatul încremenea ursuz, cu buzele subțiate, văzând-o pe ea cum se întoarce, cu seara albăstrindu-i jumătate din păr, prin câmpia în care vara scotocise ca un borfaș, lăsând toate plantele prețioase în cea mai mare dezordine. Fetița îl vedea abia când ajungea în dreptul lui, se oprea și se uita la el, printre caii care treceau, apoi pleca mai departe cu capul în jos. Estimp, catalanul Ramon veni într-o zi la băiatul lui Cardenal ca să-i ceară câinele, o corcitură, pedepsită de Dumnezeu cu o inteligență și o luciditate, al căror rezultat direct era stângăcia la sindrofii. Altminteri un haios. Băiatul și câinele plecară cu Ramon pe colinele din jurul orașului. Acolo îi arătă catalanul un lucru formidabil: un crater rotund, mare cât un heleșteu, în plină câmpie. Câinele aplecă botul, mirosi și începu să dea din coadă, apoi se uită la ei, se așeză pe burtă și se sculă imediat, uitându-se din nou la tunelul vertical, înclinând capul. Amândoi stătură și se uitară în jos la catargele imense care se deslușeau acolo înăuntru. Pe băiat îl cuprinse în același timp frica și bucuria. Din acestea un om învață dintr-o dată curajul și tristețea. Ziua următoare stătură mult de vorbă în carul de război al lui Ramon Vidal, așezați turcește pe scoarțe de lână în fața portretului unei femei subțiri, cu două panglici coborând din henninul de pe cap, rupt cândva de Ramon dintr-un manuscris miniat. La sfârșit conveniră să mănânce o ciorbă. Era foarte fierbinte, dar nici unul dintre ei nu consideră asta drept un defect redibitoriu al acelei ciorbe. Ramon îl puse să promită că nu va spune nimănui despre tunel și despre corabie, și el promise. De ce nu ar fi spus și celorlalți, întrebă totuși copilul, și catalanul spuse că există printre ei probabil un trădător. Plecară prin câmpie, câte unul îi întreba unde se duc, ei ziceau că se duc după urmele de dropii. La corabie, acoperiră gura tunelului cu zeci de pânze de coviltir de căruță cusute una de alta, pe care, purtând la fiecare drum alte pălării ca să nu fie recunoscuți, le luaseră de la depozit într-o noapte. Aveau firește să le pună la loc când totul se termina. Pe niște scânduri scriseră gros „AMENAJAREA COMPLEXĂ“; aceasta urma să pună curioșii pe fugă o vreme. Duseră repede carul înapoi în tabăra-oraș – Millefiori crescuse în ultimele două săptămâni cu două clădiri noi, o seră într-o lentilă uriașă de sticlă și un hambar magnetic – și se întoarseră pe jos, pe alt drum, fără să vorbească, într-un nor de vrăbii și vrăbioi care se întorceau pe-o parte ca să-i privească în față. Odată ajunși, scoaseră unul dintre țăruși, ridicară puțin pânza groasă și se strecurară înăuntru, cu câinele după ei. Lumina se tot scurse înăuntru ca mierea dintr-un chiup până când deodată ei începură să vadă și coborâră încet în corabie; stătură pe punțile desfundate, cu zdrențele pânzelor atârnând de catarge. Mâncară ceva doar ca să alunge sentimentul de singurătate, așa cum o făceau de altfel și sus, și îl întrebară pe câine din priviri ce părere are; câinele dădu din coadă spre dreapta, dar nu mai întoarse cursa, ci roti ochii lui galbeni și mirosi printre scânduri în jos, în adâncimea infinită a corăbiei.
Noaptea Ramon catalanul și băiatul lui Cardenal se întoarseră în oraș și se despărțiră fără nici un cuvânt. Ramon se duse întins la cârciumă, la „Substanțiale“, cum se chema, unde voia să bea înainte de a începe să se gândească la ceva. Băiatul ocoli cât ocoli până ajunse în dreptul carului de război thuringian, lung de zece metri și cu opt roți, al lui Konrad. Acolo așteptă o vreme uitându-se la fereastră. Apoi fetița dăduse la o parte cu mâna geamul de tifon și ieșise la acea fereastră ca să îl vadă. Se uită la el fără să facă nici un semn, apoi dispăru și peste câteva minute coborî și se apropie, cu o pelerină albastră de ploaie, deși nu ploua, și cu un covrig în mână, din care îi întinse o jumate și el o luă cu înverșunare și cu supărare. Fetița lui Konrad și băiatul lui Cardenal au mers des acolo la fântână, cu toamna bâjbâind după ei. Coborau și se plimbau prin corabie, vedeau de fiecare dată o cameră nouă, plină de praf, plină cu hărțile unor colțuri necunoscute ale pământului rotund, brocart înmuiat în otrăvuri și arcade cu vitralii, manuscrisele lui Iulius Obsequens și alăute de fier și havuzuri în care ardea focul grecesc.
CARTEA
Când biografiei balcanizate a muzicianului franco-flamand Josquin des Prez i se adaugă o călătorie în Dobrogea, fresca istorică se scorojește brusc ca într-o reclamă și devine o parodie sprintenă. Aici Hanul Ancuței e, cum-necum, o tabără de creație, cu fonduri renascentiste nerambursabile, pentru scriitorii și muzicienii dintr-o Uniune Europeană medievală. Singurătatea lipsește din acest roman. Se glumește, în gând sau nu, cu pretexte gârlă, de la concursul scolastic pentru cea mai complicată alegorie despre Dumnezeu la conflictul dintre birocrație și amour courtois. Este o variantă europeană a celor 1.001 de nopți, una în care se trăiește din dragoste, pe muzică și fără discernământ. Romanul de iubire este camuflat într-o cercetare a „trecutului absolut“, stocat integral în „grădina întristării și havuzul snoavelor“ ca într-un hard disk.